137 de ani de la recunoașterea independenței României

La 8 feberuarie 1880, Germania, Franţa şi Marea Britanie au trimis la Bucureşti, prin reprezentanţii lor, o notă prin care independenţa de stat a României căpăta consacrarea internaţională.

Aceasta este consecința mișcării naționale susținute și îndelungate din Principatele Române dornice să iasă de sub stăpânirea otomană. La 9 mai 1877, aflat la tribuna Camerei Deputaţilor, Mihail Kogălniceanu, ministrul de externe al României din Guvernul I.C. Brătianu, proclama ruperea irevocabilă a legăturilor de vasalitate faţă de Imperiul Otoman: “Suntem independenți: suntem națiune de sine stătătoare!”. O zi mai târziu, Camera Deputaţilor şi Senatul aveau să consacre în mod oficial noul statut de stat independent al României.

Câteva luni mai târziu, în contextul declarării război Turciei de către Rusia, dornică să îşi ia revanşa după războiul Crimeii (1853-1856), clasa politică românească a înţeles că proclamarea independenţei în Parlament trebuia să fie urmată de consfinţirea acesteia pe câmpul de luptă. Astfel, la 19/31 iulie 1877, Marele Duce Nicolae al Rusiei, comandantul-șef al armatei ruse, solicită prin depeșă telegrafică domnitorului Carol I intervenția de urgență a armatei române.

Cu jertfa acesteia a fost posibilă capitularea armatei turce în Războiul ruso-turc din 1877-1878. La finalul acestuia, cele 7 puteri europene ale vremii (Germania, Marea Britanie, Austro-Ungaria, Franța, Imperiul Otoman, Italia și Rusia) au luat parte la Congresul de la Berlin (13 iunie – 13 iulie 1878), cu scopul reorganizării Țărilor Balcanice. Delegația României formată din prim-ministrul, Ion C. Brătianu, și din ministrul de exerne, Mihail Kogălniceanu, a avut doar dreptul de a face o declarație în timpul lucrărilor.

În ceea ce privește dispozițiile Tratatului încheiat, art. 43 prevedea că “Înaltele Părţi contractante recunosc independenţa României”. Astfel, România devenea de drept un stat suveran, egal în drepturi cu celelalte state independente, putând să-și înfăptuiască nemijlocit politica externă și internă.

Art. 44 prevedea condiția recunoașterii independenței, și anume acordarea cetățeniei române tuturor locuitorilor, indiferent de religie.

Prin art. 45 și art. 46 s-a dispus cedarea celor 3 județe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail și Bolgrad) către Rusia, dar și anexarea Dobrogei de Nord, inclusiv Delta Dunării și Insula Șerpilor.

Odată cu noul statut al României, reprezentanții consulari și diplomatici ai României pe plan extern urmau să aibă calitatea de miniștri plenipotențiari, sub condiția reciprocității. Astfel, în septembrie 1878, Ion Bălăceanu dobândește calitatea de trimis extraordinar și ministru plenipotențiar la Viena, în timp ce contele Hoyos primea aceeași titulatură la București.

Procesul de recunoaștere a independenței afectate de condiția suspensivă din art. 44 masca, de fapt, interesul Germaniei de a rezolva “afacerea căilor ferate” avându-i ca acționari pe bancherii germani. În urma unui compromis, chestiunea era rezolvată după un deceniu de tensiuni și presiuni diplomatice. La scurtă vreme, la București sosește nota despre care se face vorbire în debutul prezentului articol.

ABC Juridic

ABC Juridic a luat naştere din dorinţa de a construi perspective pentru viitorii specialişti în domeniul juridic.

Related articles
0 Comments

No Comments Yet!

You can be first to comment this post!