Vintilă Dongoroz (1893-1976)

Am luptat pentru realizarea unei ştiinţe a dreptului penal românesc şi a unei literaturi juridice penale româneşti.[…] “

 

Vintilă Dongoroz se naşte în oraşul Tecuci, la 27 martie 1893. Mama sa, Aglaie, se desparte de tatăl lui, Fotin Dongoroz, funcţionar la o societate industrială, când copilul Vintilă avea abia vârsta de 2 ani (1895).

Toată viaţa Vintilă Dongoroz păstrează un cult pentru mama sa, care la despărţirea de soţ rămăsese cu 3 copii. Ulterior în 1902 ea se recăsătoreşte; contemporanii lui spun că în timpul studiilor la Bârlad (1900-1904) şi Focşani (1904-1912) a luptat cu lipsurile materiale.

Între 1912 şi 1915 urmează cursurile Facultăţii de Drept din Bucureşti.

Între 1916 şi 1919 îşi continuă studiile de doctorat la aceeaşi facultate, studii întrerupte de războiul de reîntregire, fiind proclamat doctor în drept la 27 decembrie 1919, cu 5 bile albe cu elogii.Teza sa de doctorat “Dinamica socială a dreptului penal” marchează opţiunea sa pentru dreptul penal, căruia i se va consacra cu pasiune de-a lungul întregii sale vieţi.

În 1922 se căsătoreşte cu Margareta D. Pompei, fiica celebrului matematician. N-au avut copii, însă Vintilă Dongoroz i-a fost credincios şi după moartea ei, întâmplată în 1960. Astfel alege să trăiască 16 ani de sihăstrie elevată, între cărţile şi lucrările lui.

Îşi începe cariera ca avocat înscriindu-se în 1915 în baroul Ilfov, în care va profesa până în 1948. Pledoariile sale sunt de o mare claritate şi, întemeiate pe solide argumente ştiinţifice, vehiculează întotdeauna o convingere. De aceea erau convingătoare. Era ajutat de un fizic plăcut, de o prestanţă firească, de un timbru cald, baritonal. Contemporanii lui, colegi de breaslă, subliniază la Dongoroz “preocuparea de adevăr”, “distincţia exterioară” şi “echilibrul interior”, “caracterul tot atât de distins ca şi înfăţişarea sa”, “o blândeţe rafaelică”, “un senin “, “un mare modest care cere de la viaţă mult mai puţin decât aceasta aşteaptă de la el”, un “fenomen de mare nobleţe sufletească”.

Probitatea sa era împinsă până dincolo de limita obişnuită. Era un penalist consacrat şi foarte solicitat. Cu toate acestea, regula autoimpusă era rigidă :”Nu primesc procese în cursul instrucţiunii. Aştept întotdeauna ca, cercetările să-şi spună ultimul cuvânt.”

Pledează în multe procese penale celebre : procesul contingentării, procesul paşapoartelor, fraudele de la Casa Muncii C.F.R., fraudele cu terenurile petrolifere, procesul spirtului metilic, fraudele de la închisori, fraudele de la Dumbrăveni, procesul Găetan (o crimă pasională, de budoar) etc.

Aforismele avocatului Vintilă Dongoroz exprimate în cadrul acestor procese au rămas celebre şi de neuitat:

“Procesul penal e un întreg de răspunderi.”

Judecaţi procesul nu după sgomotul de afară, ci conform cerinţelor după care se judecă procesele penale...”

(30 septembrie 1928, pledoaria avocatului apărării în procesul Găetan)

Este ales de 3 ori consecutiv (februarie 1928-1933) ca membru în Consiliul de disciplină al Baroului.I se propune chiar să fie decan, dar refuză.

Nevoia de a se dedica chestiunilor ştiinţifice a făcut ca, de la un timp, să refuze procesele la instanţele de fond şi să pledeze exclusiv la Înalta Curte de Casaţie sau să dea consultaţii scrise. Atât de consecvent este în hotărârea sa încât, în 1928, când apare ca avocat la Curtea cu juraţi a Bucureştilor în procesul Găetan, i se “reproşează” : “Ce caută ursul alb la Ecuator?“…

În 1948 regimul comunist a desfiinţat barourile şi s-au înfiinţat colegiile de avocaţi. La constituirea Colegiului de avocaţi pe Bucureşti, Dongoroz n-a fost inclus. Pentru ştiinţa dreptului acest lucru a fost un câştig.

A fost colaborator la următoarele reviste juridice ale vremii: din 1920 la “Tribuna Juridică”, “Revista Penitenciară”,”Curierul Judiciar”, din 1922 la “Revista Penală” , “Pandectele Române”, din 1923 la “Jurisprudenţa Generală” şi “Biblioteca Marilor Procese”, pe toată perioada apariţiei ei, până în 1931…

În fine tot în 1923, Societatea “Curierul Judiciar” , în acord cu domnul N.Schina, tutorele minorilor regretatului profesor Tanoviceanu, încredinţează avocatului Dongoroz sarcina de a revedea şi completa partea doctrinară a Cursului de drept şi procedură penală. Astfel, datorită vastei contribuţii aduse de Vintilă Dongoroz, opera profesorului Ioan Tanoviceanu reapare într-un impunător Tratat de drept şi procedură penală în 5 volume, publicat între 1924-1927 şi premiat în sesiunea 1928 de Academia Română cu premiul Asachi.

Datorită activităţii sale ştiinţifice este numit în 1925 membru al Comisiunii de unificare legislativă, Subcomisiunea legilor penale. De asemenea este ales membru în Societatea de Legislaţiune comparată din Paris, precum şi membru în grupul român al Asociaţiunii Internaţionale de Drept Penal, continuând astfel tradiţia deschisă de Tanoviceanu în doctrina românească de drept penal, de a participa la schimbul internaţional de idei în domeniul ştiinţelor penale.

De altfel studiile Profesorului Vintilă Dongoroz au primit recenzii elogioase în revistele din străinătate :” La Scuola Positiva”, “La Scuola Umanista”,”Rivista penale”, “Bolettino di Diritto Penale”,”Revue Pénitenciaire”, iar lucrările sale au fost citate de profesorii străini în scrierile lor (V.Lanza, Massari) .

În 1925 i se solicită să publice un studiu cu ocazia semicentenarului Rivistei Penale :”La prontezza della repressione e le decadenze nella procedura penale” (Promptitudinea represiunii şi decăderile în procedura penală) .

Între 1928 şi 1936, este profesor de Drept penal la Şcoala Superioară de Stiinţe Administrative. În 1930 publică un curs de drept şi procedură penală, cu aplicaţiune la funcţionarii publici. În 1939 apare însă lucrarea sa de maturitate, Drept penal, cuprinzând ca şi cursul Profesorului Tanoviceanu doar partea generală.

Reputaţia sa de eminent penalist dobândea o aură din ce în ce mai consistentă. Ştia uimitor de mult în domeniul dreptului penal, avea o mare putere de muncă, fiind considerat pe drept cuvânt un savant. Cu toate acestea, respinge hotărât orice funcţii publice deşi i se oferă scaunul de parlamentar pentru a fi raportor al Codului penal, i se oferă postul de ministru al Justiţiei în guvernul Gigurtu, i se oferă postul de decan al Facultăţii de Drept, în care este numit fără să fie întrebat şi din care demisionează în chiar ziua numirii (februarie 1941).

Este primit în Academia Română ca membru corespondent, în mai 1948 (până în septembrie 1948).

Între 1951 şi 1954, intrând în colectivul de cercetători al Academiei Republicii Populare Române, colaborează la ediţiile critice a două pravile, Pravolniceasca Condică şi Codul Calimah şi la alcătuirea Chestionarului pentru adunarea vechilor obiceiuri juridice din ţara noastră. Profesorul Dongoroz ţine în 1953 comunicarea Rânduieli privind dreptul penal în Pravolniceasca Condică, unde arată printre altele că principii ca legalitatea incriminărilor, legalitatea sancţiunilor penale şi personalitatea pedepsei au fost conţinute în rânduielile Pravolniceştii Condici (1780) cu 9 ani înainte de Declaraţia Drepturilor Omului  şi Cetăţeanului (1789).

Cea mai lungă şi fructuoasă perioadă de activitate a Profesorului în timpul orânduirii socialiste este cea din cadrul Institutului de Cercetări Juridice al Academiei, unde lucrează de la 1 octombrie 1954 până la pensionare, 1 februarie 1964, ca şef de secţie şi membru în Consiliul Ştiinţific al Institutului, iar apoi de la pensionare până în pragul morţii, 18 martie 1976, ca şi consultant ştiinţific.

În 1963, subliniind însemnătatea apărării avutului obştesc ca bază materială a propăşirii economice şi a consolidării orânduirii socialiste, prof. Vintilă Dongoroz în colaborare cu colegii din Institut publică lucrarea Infracţiuni contra avutului obştesc. Lucrarea e premiată de Academia R.P.R., în sesiunea din 1-4 februarie 1965, cu premiul Simion Bărnuţiu.

În 1966 Profesorul publică studiul “Restrângerea treptată a domeniului dreptului penal socialist şi limitele acesteia”.

Pe lângă activitatea lui ştiinţifică meritorie, Profesorul Vintilă Dongoroz desfăşoară o muncă susţinută la elaborarea noilor Coduri penal şi de procedură penală. Această muncă, începută în 1955, pe care el o menţionează modest într-un memoriu, ca “Activitate obştească” a fost una intensă, competentă, fecundă, decisivă, pentru care primeşte cel mai înalt ordin ce se acordă oamenilor de ştiinţă, Meritul ştiinţific Clasa I, pentru “merite deosebite în activitatea ştiinţifică desfăşurată în domeniul dreptului cu prilejul elaborării proiectelor noii legislaţii penale”.

Mai mult decât codurile de la 1936, cele din 1968 sunt creaţia Profesorului. Marea Adunare Naţională transformă în iunie 1968 proiectele Comisiilor de elaborare în legi, ce vor intra în vigoare 6 luni mai târziu, la 1 ianuarie 1969.

Profesorul se putea opri aici, dar nu s-a culcat pe laurii succesului, deşi avea 76 de ani şi pensie de merit. Monumentul legislativ, în vigoare şi azi, mai 2008, în care se întrupase o mare parte din gândirea lui, aştepta o lucrare ştiinţifică, care să-i expliciteze toate implicaţiile. Şi a purces la lucru Profesorul… Împreună cu un colectiv de penalişti, Siegfried Kahane, Ion Oancea (1910- 2008), Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai, Rodica Stănoiu, Victor Roşca redactează o lucrare enciclopedică, în 6 volume, intitulată Explicaţii teoretice ale Codului penal român (4 volume), respectiv Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală (2 volume).

Explicaţiile nu sunt un simplu comentariu al codurilor, ci, după cum observa profesorul George Antoniu într-o recenzie4, reprezintă o lucrare ştiinţifică profund originală, cu rezolvări noi, cu fundamentări proprii. Ea cuprinde un vast material de referinţe istorice, de precedente legislative, de drept comparat.

În ultima fază a vieţii, preocuparea octogenarului Profesor, încărcat de glorie şi omenie, de a transmite cât mai mult din gândirea valoroasă acumulată de el îl situează într-o lumină de neuitat, a prototipului savantului “de tip nou” (Petre Strihan-In Memoriam Vintilă Dongoroz).


Lucrări, studii, articole, adnotări ale Profesorului (exemplificativ) :

Tratat de drept şi procedură penală Ion Tanoviceanu, 5 volume, 2000 de pagini, capodoperă premiată de Academia Română, 1924-1927

Impunitatea tainicelor luări,1920

Reforma legislaţiunii penale în Italia,1921

Suspendarea pedepselor corecţionale,1921

Minorul ca subiect activ în abuzul de încredere,1921

In dubio pro reo,1921

Calificare legală sau judiciară,1921

Despre traficul de influenţă,1922

Observaţiuni asupra decretelor lege de speculă,1922

Pedepsele de scurtă durată,1922

Lupta contra criminalităţii infantile,1922

Fundamentul şi funcţiunea sancţiunilor penale,1922

Specializarea magistraturii represive,1922

Observaţiuni asupra graţierii acordate în 1922,1923

Ultraj.Propunere făcută unui procuror de a nu face apel întovărăşită de depunerea unei sume de bani,1923

Studii de drept penal,1924

Noi curente de ştiinţa dreptului penal,1924

Drept interprovincial,1925

Şcoala penală umanistă,1925

În jurul viitorului Cod de procedură penală,1927

Rixul în legiuirile penale streine şi în sistemul codului penal român,1944

Bibliografie: 1.Petre Strihan – In Memoriam Vintilă Dongoroz, Studii şi Cercetări Juridice, 3/1976, iulie-septembrie; 2.Sorin Negruzi-Vintilă Dongoroz, Fresca Justiţiei Contemporane Române,pag.259-262; 3. Vintilă Dongoroz-Ultraj…,Curierul Judiciar,ianuarie 1923; 4.George Antoniu-Recenzia vol.I din Explicaţii teoretice ale Codului penal român, publicată în Studii şi Cercetări Juridice, 2/1970.

Prezentare realizată de Ion Nefliu.
Sursă: penale.ro

Related articles
0 Comments

No Comments Yet!

You can be first to comment this post!

Leave a Comment