Abuzul de majoritate și abuzul de minoritate-de la drept subiectiv la faptă delictuală

Temeiul juridic al abuzului, în oricare dintre formele sale, este reprezentat de dispoziţiile art. 1361 din Legea Societăţilor nr. 31/1990, care prevede obligaţia acţionarilor de a-şi exercita drepturile cu bună-credinţă, cu respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale societăţii şi ale celorlalţi acţionari. Textul menţionat consacră cele două limite ce trebuie respectate de acţionari în exerciţiul drepturilor lor: buna-credinţă şi prevalenţa interesului societăţii în faţa intereselor private ale acestora. Buna-credinţă este recunoscută ca fiind condiţia sine qua non pentru exerciţiul drepturilor subiective, având vocaţia universală de a completa eventualele viduri legislative şi de a condiţiona aplicarea reglementărilor existente. Interzicerea exercitării abuzive a drepturilor subiective, prin deturnarea lor de la scopul legitim pentru care au fost recunoscute de legiuitor, cu încălcarea limitelor interne şi externe ale acestora şi producând, cu rea-credinţă, vătămări celorlalţi titulari de drepturi, este un principiu de bază al dreptului privat, fiind consacrat la nivel general prin dispoziţiile art. 14 şi art. 15 din Codul Civil. Rezultă astfel două condiţii necesare pentru a ne afla în prezenţa unui abuz de drept: unul subiectiv, reaua-credinţă, şi unul obiectiv, respectiv exercitarea dreptului cu nesocotirea finalităţii economice şi sociale pentru care a fost recunoscut. Cu privire la superioritatea interesului social, acest principiu este indisolubil legat de condiţia existenţei lui affectio societatis, adică intenţia acţionarilor de a se asocia şi de a desfăşura împreună o activitate comercială, participând la beneficiile şi pierderile astfel rezultate. Interesul social nu se cantonează în sfera intereseor acţionarilor, ci o depăşeşte spre a îngloba interesele salariaţilor, creditorilor, furnizorilor şi clienţilor societăţii, şi chiar şi interesul statului în a dispune de un contribuabil eficient.

Abuzul de majoritate

Jurisprudenţial, s-au conturat două elemente care delimiteză exercitarea abuzivă a dreptului de vot: să se facă în dauna interesului social şi pentru favorizarea intereselor private ale acţionarilor majoritari în detrimentul celorlalţi. Cu toate acestea, având în vedere că interesul social reuneşte şi el două elemente, respectiv căutarea îmbogăţirii sociale şi împărţirea sa cinstită, pentru a caracteriza abuzul de majoritate ar fi de ajuns să se constate că o decizie majoritară deturnează regulile împărţirii în favoarea unora şi în detrimentul celorlalţi. Din jurisprudenţa Curţii de Casaţie Franceză rezultă însă că odată ce acţionarii au interese proprii există şi un conflict permanent, normal într-o societate, iar abuzul de majoritate nu sancţionează întotdeauna acest conflict de interese, ci numai în măsura în care urmarea acestui conflict este o  hotărâre care profită numai majorităţii şi este contrară interesului social.

În practică, s-au identificat anumite cazuri concrete ale manifestării abuzului de majoritate:

1.Constituirea de rezerve excesive. Curtea de Casaţie din Franţa, prin decizia din 22 aprilie 1976 a reţinut că opţiunea acţionarilor majoritari de a nu distribui timp de 20 de ani niciun dividend şi de a le conserva într-o rezervă extraordinară constituie un abuz de majoritate prin prisma faptului că aceste sume, nefiind utilizate în concret, nici pentru învestirea lor într-o politică prudentă de dezvoltare a societăţii, nici pentru beneficiul propriu al acţionarilor, au fost supuse efectelor negative ale fluctuaţiilor monetare, acest lucru necorespunzând niciunui interes social. Raportat la doctrina şi jurisprudenţa naţionale, această decizie ar putea pune în discuţie principiul consacrat anterior conform căruia instanţa se poate pronunţa doar cu privire la aspecte de nelegalitate ale hotărârii A.G.A, nu şi cu privire la aspecte de oportunitate. Asupra acestui aspect s-a revenit, afirmându-se că, în măsură în care unii acţionari dovedesc că hotărârea adunării generale încalcă interesele legitime ale societăţii, ale unora dintre acţionari şi/sau este luată cu rea-credinţă, instanţa de judecată ar trebui să pronunţe nulitatea absolută a hotărârii adunării generale. Opiniile doctrinare sunt susţinute şi de practică ICCJ, care prin Decizia nr. 2177/2011 în care instanţa supremă stabileşte că: „Interesul comun al asociaţilor, precum şi principiul exercitării cu bună-credinţă a drepturilor devin temei de intervenţie în justiţie în vederea invalidării hotărârii adunării generale în urma constatării deturnării abuzive a puterii în societate, respectiv anularea hotărârii luate cu votul unor asociaţi aflaţi în conflict de interese, dacă acel vot a fost rezultatul unui abuz de majoritate.” Instanţa nu se poate substitui totuși organelor societăţii, iar prin această decizie de anulare a hotărârii, s-ar putea aprecia că instanţa a hotărât implicit şi cu privire la distribuirea de dividende. Cu toate acestea, stabilirea modului de distribuire şi a cuantumului dividendelor se va realiza în final tot prin hotărârea A.G.A.

2.Devalizarea societăţii sau golirea de substanţă a patrimoniului social. Acest lucru se realizează de către acţionarii majoritari prin favorizarea nejustificată a unei alte societăţi în care aceştia au interese prin diverse operaţiuni: închirierea la preţuri modice, vânzarea bunurilor la preţuri subevaluate, garantarea unor împrumuturi obţinute de terţe societăţi. Se constată cu claritate afirmarea abuzivă a interesului privat şi vătămarea gravă a nevoilor societăţii.

3.Majorările abuzive de capital. Este situaţia în care acţionarii apelează la majorări nejustificate de capital în scopul atingerii unui prag procentual superior în cadrul repartiţiei capitalului social. Majorarea se realizează chiar prin aducerea că aport în natură a unor bunuri supraevaluate sau care nu au nici o legătură cu activitatea curentă a societăţii.

4.Filializarea abuzivă a societăţii. În scopul obţinerii unor beneficii suplimentare şi pentru a diminua posibilitatea acţionarilor minoritari de a urmări şi de a se opune unor operaţiuni, acţionarii majoritari optează pentru constituirea unor filiale la societatea-mamă.

În ceea ce priveşte sancţiunea abuzului de majoritate, s-a pornit, aşa cum am menţionat, de la ideea că o decizie în anulare a hotărârii A.G.A. se poate baza doar pe încălcarea legii şi a actului constitutiv, nu şi pe temeinicia şi oportunitatea adoptări hotărârii. Odată cu introducerea art. 1361 în Legea nr. 31/1990, prin Legea 441/2006, a devenit greu de susţinut că nerespectarea principiului bunei-credinţe nu ar constitui o expresie a nelegalităţii, deşi analiza de către instanţa de judecată a unui astfel de motiv presupune o analiză a activităţii societăţii, a condiţiilor economice ale acesteia şi a influenţei hotărârii atacate, adică a oportunităţii acesteia. Cu toate acestea, încă nu se poate admite posibilitatea instanţei de a  restabili ordinea juridică pe care a constatat că actionarii majoritari au încălcat-o la adoptarea hotărârii. De exemplu, deşi instanţa poate constata un abuz de minoritate în refuzul de a vota o majorare de capital social necesară pentru împiedicarea dizolvării societăţii, nu poate şi să dispună respectiva majorare.

Independent de existenţa unei acţiuni în nulitate, societatea va avea la dispoziţie o acţiune în răspundere civilă delictuală împotriva acţionarilor care au cauzat prejudiciul. În cazul admiterii acestei acţiuni, ceilalţi acţionari nu se mai pot întoarce împotriva celor aflaţi în culpă, pentru că ar reprezenta o dublă sancţiune pentru aceeaşi fapta. Per a contrario, acţionarii vătămaţi prin încălcarea art. 1361 păstrează dreptul de a cere despăgubiri acţionarilor care le-au produs aceste prejudicii, printr-o acţiune în răspundere contractuală, în baza actului constitutiv. Obligarea acţionarilor majoritari este posibilă numai în măsură în care prin exercitarea abuzivă a drepturilor s-au creat prejudicii societăţii, iar abuzul trebuie să fie exercitat într-un context în care răspunderea societăţii să fie cu totul înlăturată, fiind respectate toate celelalte dispoziţii referitoare la convocarea şi desfăşurarea A.G.A., întrucât în cazul în care contextul votului este viciat, culpa în exercitarea abuzivă a votului nu se poate reţine în sarcina exclusivă a acţionarilor respectivi.

Abuzul de minoritate

În cele mai multe cazuri, abuzul de minoritate de materializează fie în refuzul nejustificat de a vota un aspect necesar sau benefic pentru societate, fie în atacarea sistematică a hotărârilor A.G.A., respectiv fie un abuz în exerciţiul propriu-zis al dreptului de vot, fie în exerciţiul dreptului de control şi supraveghere asupra hotărârilor adoptate, în ambele cazuri cu unicul scop de a-i şicana pe acţionarii majoritari. Pentru a compensa imposibilitatea acţionarilor minoritari de a-şi impune voinţa în formarea voinţei societăţii în contextul A.G.A., legea le recunoaşte acestora instrumentul juridic  al atacării hotărârii luate cu desconsiderarea poziţiei lor, însă doar cu condiţia ca acesta să nu fie exercitat în detrimentul interesului social.

Identificarea abuzului se realizează, de data aceasta, nu prin identificarea avantajelor pe care acţionării au urmărit să le dobândească, ci prin opoziţia nejustificată la adoptarea unei hotărâri necesară pentru însăşi fiinţa societăţii. Ori de câte ori din cauza acestei opoziţii nu s-a putut lua o măsură conformă cu interesul societăţii, vom fi în prezenţa unui abuz de minoritate. Dacă, din contra, opoziţia este justificată de credinţa acţionarului că votează în interesul societăţii, votul nu va fi considerat abuziv. Cu titlu exemplificativ, există abuz de minoritate în cazul în care acţionarul refuză votul unei majorări de capital necesară pentru salvgardarea societăţii, dar nu şi dacă se dovedeşte însă că falimentul ar fi intervenit independent de această majorare.

Cu privire la sancţiunea aplicabilă în cazul abuzului de minoritate, în afară de acţiunea în răspundere pentru repararea prejudiciului cauzat societăţii şi obligarea la plata de daune-interese, se vor aplică şi cele specifice unui abuz de drept procesual, întrucât instrumentul pus la dispoziţia minoritarilor constând în atacarea hotărârilor A.G.A., în anumite condiţii restrictive prevăzute de art. 132 din Legea nr. 31/1990, depăşeşte cadrul societăţii, adresându-se justiţiei.

Complexitatea abuzului, în oricare din formele sale, presupune de fiecare dată o analiză minuțioasă în sarcina instanţei însărcinate cu invalidarea unei hotărâri luate prin exercitarea abuzivă a unor voturi, având in vedere că însuşi conceptul de interes social se conturează de la caz la caz, aceeași conduită putând fi calificată ca fiind sau nu abuzivă în funcție de contextul în care se manifestă.


Bibliografie

Legea Societăților nr. 31/1990

Codul Civil

Conf. Univ. Dr. Lucian Săuleanu, Exercitarea abuzivă a dreptului de vot

Conf. Univ. Dr Lucian Săuleanu, Hotărârile Adunării Generale a Acționarilor

Stanciu D. Cărpenaru, Cătălin Predoiu, Sorin David, Gheorghe Piperea, Legea societăţilor comerciale. Comentariu pe articole.

 

Bianca Chera

Bianca-Alexandra Chera este studentă la Facultatea de Drept, Universitatea din Bucureşti

Related articles
0 Comments

No Comments Yet!

You can be first to comment this post!