Analiza teoriei impreviziunii în cadrul juridic actual

Corelarea principiului forței obligatorii cu adagiul rebus sic stantibus

Corelarea impreviziunii cu alte instituții de drept civil

În cuvintele lui Thomas Jefferson, “when injustice becomes law, resistance becomes duty[1]”. Chiar dacă această idee nu a fost emisă în legătură cu drepturile și obligațiile ce izvorăsc dintr-un raport juridic, prin analogie, o putem aplica și în raporturile contractuale. Contractul este legea părților, acestea fiind ținute să execute obligațiile pe care și le-au asumat. Dacă această executare, prin modificarea anumitor circumstanțe, devine extrem de oneroasă pentru una dintre părți, menținerea contractului în forma inițială ar fi contrară însăși ideii de echitate și bună-credință.

Caracterele impreviziunii

În lipsa unei definiții legale exprese, impreviziunea a fost calificată în doctrină drept paguba pe care o suferă una din părțile contractante ca urmare a dezechilibrului grav de valoare care intervine între prestațiile sale și contraprestațiile celeilalte părți, în cursul executării contractului[2].

Se poate afirma că impreviziunea este o excepție de la regula forței obligatorii a contractului, în ceea ce privește executarea acestuia. În plan procesual, impreviziunea constituie temeiul în baza căruia instanța de judecată poate să intervină pentru a dispune salvarea ori încetarea contractului. Rolul teoriei impreviziunii în justiția și securitatea contractuală prezintă beneficiul că aduce în vedere, în plan juridic, probleme complexe de natură economică.

Impreviziunea este considerată ca fiind o excepție de la principiul pacta sunt servanda. Această teorie presupune revizuirea efectelor actului juridic din cauza ruperii echilibrului contractual în urma schimbării împrejurărilor avute în vedere de părți la momentul încheierii actului. Chiar dacă părțile contractante sunt ținute, prin contractul pe care îl încheie, să își îndeplinească obligațiile în același mod ca atunci când ar fi impuse prin lege, dreptul trebuie să oglindească realităţile sociale şi economice, “să servească vieţii şi nu invers”[3]. Drept consecință, au fost căutate modalități de a limita principiul forței obligatorii în cazurile în care acesta ar contraveni realităților sociale.

Evoluţia istorică a impreviziunii

Originea teoriei impreviziunii se găsește în dreptul roman, unde se arată că  omnis conventio intelligitur rebus sic standibus, expresie ce desemna că toate convențiile sunt considerate valabile dacă împrejurările în care au fost încheiate rămân neschimbate.

În literature juridică recentă, se consideră că revizuirea contractelor pentru impreviziune se fundamentează pe necesitatea asigurării echilibrului între just și util. “Orice contract are forță obligatorie pentru că este util și cu condiția să fie just; dezechilibrul este de natură a priva contractual de utilitatea sa socială”[4].

Importanţa teoriei impreviziunii se desprinde din impactul pe care aceasta îl presupune în materia dreptului contractelor în general, un drept care poate fi privit din dublă perspectivă: una utilitaristă şi alta care vizează valoarea intrinsecă a unui contract. Pornind de la faptul că dreptul trebuie să se plieze peste realităţile din orice moment, rezultă concluzia că „un contract nu este un scop în sine, ci un instrument al vieţii economice şi el ar urma să fie intangibil în măsura în care se poate realiza scopul în virtutea căruia a fost încheiat, deoarece numai atunci se poate vorbi de un acord al părtilor, care să fie legea lor”[5]. Modalitatea în care a fost înţeles rolul contractului din epoca elaborării Codului civil de la 1864 şi până în prezent a influenţat şi percepţia asupra impreviziunii, în sensul admiterii sau respingerii ei în situaţiile faptice concrete.

Soluțiile legislative din dreptul românesc au fost preluate în mare parte din dreptul francez. Conform celebrei decizii Canal de Craponne a Curții de Casație din Paris (Cass. Civ., 6 mars 1876) : „il n’appartient pas aux tribunaux, quelque équitable que puisse leur paraître leur décision, de prendre en considération le temps et les circonstances pour modifier les conventions des parties” (nu aparţine instanţelor, oricât de echitabilă ar putea părea, luarea în consideraţie a timpului şi a circumstanţelor pentru a modifica acordul părţilor). Având în vedere această decizie, atât jurisprudenţa franceză cât şi cea română, în acord cu cea dintâi, au repudiat ideea redistribuirii obligațiilor ce izvorăsc dintr-un contract, în lipsa unui acord al părților în acest sens, pentru o lungă perioadă. Dinamismul realităților economice și sociale au dus însă la slăbirea acestei reticenţe jurisprudenţiale şi impunerea unor noi mecanisme de adaptare a raporturilor contractuale, odată cu trecerea timpului. Având în vedere evoluțiile unor factori ce nu pot fi prefigurați de părți la momentul încheierii contratului, menținerea acestuia în forma inițială ar putea fi profund inechitabilă.

Impreviziunea în dreptul românesc

Viziunea în dreptul românesc asupra contractului ca mijloc prin care se atinge un anumit scop economic şi nu ca scop în sine începe să prindă contur odată cu admiterea acţiunii lui Lascăr Catargiu împotriva Băncii Bercovici. Aşadar, prima speţă de admitere a impreviziunii pe plan național, soluţionată de Tribunalul Ilfov, Secţia I Comercială, prin sentinţa din 11 mai 1920, a marcat un pas uriaş cu privire la acceptarea faptului că, sub presiunea mediului economic, trebuie luate în considerare şi împrejurările existente în momentul executării convenţiilor. Imposibilitatea de a modifica un contract încheiat pe baza unor date obiective existente la momentul încheierii contractului ar însemna să se acorde valoare absolută unor circumstanţe care, prin natura lor, se caracterizează prin dinamism.

Este relevant unul dintre considerentele sentinţei, în care s-a arătat că: „dacă (…) au intervenit evenimente cu totul excepţionale care schimbă situaţia de până atunci, făcând ca echilibrul să se rupă prin crearea de avantaje excesive de o parte, sau pierderi ruinătoare de cealaltă parte, şi dacă acele evenimente nu puteau fi prevăzute la data când convenţiunea a fost încheiată, e just ca părţile să fie exonerate de obligaţiile lor”. Se observă că prin acea hotărâre se deschidea posibilitatea modificării raportului contractual, mergând pe considerente de echitate.

Interesant de observat este parcursul raportului dintre principiul forţei obligatorii şi teoria impreviziunii de-a lungul unui secol : începând din 1920 – admiterea teoriei impreviziunii – până în 2011 – când aceasta a fost consacrată ca veritabilă excepţie de la principiul forţei obligatorii în Noul Cod Civil.

Problema aplicării adagiului rebus sic stantibus a devenit pregnantă după primul Război Mondial, din cauza efectelor economice negative ale conflagraţiei asupra echilibrului contractual. „Coeficientul comun al perioadelor de criză menţionate este acela al deprecierii monetare, reprezentată printr-o inflaţie galopantă, de natură să pună în discuţie necesitatea revizuirii contractelor, în scopul prevenirii unor situaţii falimentare şi al reaşezării stabilităţii şi securităţii contractelor”[6]. Cu toate acestea, a fost subliniată necesitatea verificării sursei caracterului imprevizibil, pentru a nu se ajunge la situaţia înlăturării principiului forţei obligatorii fără un motiv întemeiat. S-a considerat că „un răspuns general valabil asupra cauzelor ce produc dezechilibrul nu poate fi formulat”[7], întrucât el depinde de mai mulţi factori: sociali, politici, economici, care contribuie la conturarea mediului de viaţă dintr-o anumită perioadă.

Sub influenţa dreptului francez, doctrina clasică românească a susţinut că unele raporturi contractuale, „deşi contrare echităţii prin efectele lor, erau perfect valabile şi trebuiau respectate […] atât timp cât executarea este posibilă”[8]. În opoziție cu această idee, s-a afirmat că art. 969 din Codul civil anterior nu trebuie interpretat în mod rigid. Diverşi autori au încercat să coreleze principiul forței obligatorii cu cel al impreviziunii, afirmând: „convenţiile nu urmează a fi respectate în ele însele – ceea ce ar fi o idolatrie juridică- ci în ceea ce ele au înţeles să creeze”[9].

Odată cu trecerea la regimul totalitar, pe considerente ideologice, s-a optat pentru teza inadmisibilităţii teoriei impreviziunii. Ȋn studiul consacrat teoriei impreviziunii în dreptul civil, profesorul Gheorghe Beleiu îl citează pe D. Cosma care, în „Teoria generală a actului juridic civil” (1969), arată: „Teoria impreviziunii este străină sistemului economic şi juridic socialist şi, ca atare, inadmisibilă în dreptul nostru civil”.

Trecerea la economia de piaţă a constituit momentul oportun pentru a se constata că, în fapt, punerea faţă în faţă a cunoscutelor adagii „pacta sunt servanda” şi „rebus sic stantibus” nu presupune un raport de contradictorialitate. Ele nu se exclud reciproc, însă, împreună exclud ideea potrivit căreia „a contracta înseamnă a prevedea[10]”.

Ȋn privinţa perioadei de după 1989 şi până la adoptarea Noului Cod civil, s-a încercat o atenuare a regulii obligativităţii contractelor. Deşi respinsă teoria impreviziunii, a fost consacrată legal posibiltiatea de readaptare a contractelor prin acordul de voinţă liber exprimat al părţilor contractante. Această idee se baza, totuși, pe vechiul principiu mutuus consensus, mutuus dissensus din dreptul roman, consecință a forței obligatorii a contractului și a libertății de a contracta, intervenția judecătorului pentru modificarea contractului fiind posibilă numai dacă părțile ar fi inserat în contract o clauză de impreviziune[11].

În această perioadă, jurisprudenţa naţională a admis impreviziunea cu precădere în două domenii: majorarea chiriilor în contractele de închiriere (CSJ, secţ. com, dec. nr. 21/1994) şi actualizarea preţului unor mărfuri livrate şi neachitate (CSJ, secţ. com, dec. nr. 4456/1999). După o îndeplungată perioadă de reticență privind aplicarea impreviziunii, această teorie a fost admisă și de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României prin decizia nr. 208/2005.

Reglementarea impreviziunii în noul Cod civil

În anul 2011, jocul de influenţă şi contrazicere reciprocă dintre doctrină şi jurisprudenţă a luat sfârşit prin reglementarea, ca excepţie veritabilă de la principiul forţei obligatorii, a impreviziunii. Ȋn prezent, putem afirma că „traseul imprevizibil”, la care făcea referire profesorul Gheorghe Beleiu, s-a transformat în certitudine. Ȋn fapt, rolul art. 1271 din C.civ. este de a constitui punct de sprijin pentru pilonul de drept prevăzut la art. 1270 (excepţia nu infirmă, ci întăreşte regula).

Mecanismul teoriei impreviziunii este expus, cu titlu de excepţie de la obligativitatea contractului în cadrul alineatelor 2 și 3 ale art. 1271 C.civ. şi numai pentru ipoteza în care obligaţia devine excesiv de oneroasă. Principiul forţei obligatorii, astfel cum este reglementat în art. 1270 C.civ. şi reiterat în alin. (1) al art. 1271, nu este privit în mod absolut, intangibil, însă limitarea lui este condiționată de îndeplinirea condiţiilor precizate în alin. (2)-(3) ale art. 1271 C.civ.

Ipoteza impreviziunii presupune modificarea echilibrului contractual. S-a afirmat că impreviziunea nu se limitează la situațiile în care debitorul este pus într-o postură economică foarte dificilă, chiar falimentară, ci include și acele situații de diminuare drastică a prestaţiei datorate creditorului, întrucât în ambele cazuri se pierde interesul în menţinerea ca atare a contractului[12], aspect reglementat expres de art. 1271 alin. 1 C.civ.

Contractul se bazează pe o serie de principii atent trasate şi bine implementate în conştiinţa tuturor, iar modificarea arbitrată, hazardată, a acestor principii ar crea, aşa cum este firesc, o nesiguranţă în raporturile dintre părţile contractante. De aceea, în ipoteza în care situaţii apărute în practică impun o derogare de la un anumit principiu, acesta trebuie implementat cu foarte mare prudenţă, cu foarte mare grijă de către legiuitor. În literatura de specialitate[13] se vorbeşte despre faptul că o consecinţă a transformării concepţiei contractului, în sensul unei legături mai flexibile dintre părţile contractante, este reprezentată de necesitatea conturării unor noi principii menite să guverneze noua teorie a dreptului contractual: principiul egalităţii contractuale, principiul echilibrului contractual, principiul fraternităţii contractuale, principiul utilităţii sociale, aceste ultime două principii considerându-se ca fiind temeiuri juridice ale impreviziunii contractuale.

Se consideră[14] că trebuie sa se admită un anume raport între două principii din domeniul dreptului contractual, anume pacta sunt servanda şi rebus sic standibus, raport ce nu trebuie să fie de excludere, dimpotrivă, de complinire. Principiul rebus sic standibus consacră ideea că orice convenție își păstrează forța obligatorie între părți atât timp cât circumstanțele avute în vedere cu ocazia încheierii sale nu s-au modificat în mod substanțial. Cu alte cuvinte, dacă modificările sunt de natură să afecteze echilibrul contractual într-un mod determinat, putând ajunge chiar până acolo unde însăși cauza pentru care părțile și-au asumat intrarea în acel raport juridic, dispozițiile contractuale trebuie readaptate, sau chiar înlăturate.

În acest sens Prof. Gheorghe Beleiu a propus, datorită inflaţiei acute care s-a făcut simţită în perioada post-decembristă, o soluţie de echilibru şi o reaşezare a raportului dintre Pacta sunt servanda şi Rebus sic standibus: „Dacă nu trebuie exagerată admisibilitatea principiului rebus sic standibus, nici pacta sunt servanda nu trebuie socotit un principiu cu valoare de fine de neprimire[15]”, conturându-se astfel ideea unei atenuări a forţei obligatorii a contractului. Rebus sic standibus nu trebuie înțeles ca o excepție de la principiul forței obligatorii, sau ca un concept juridic antagonic acestuia, ci ca o consecință ce decurge din acesta – convențiile sunt obligatorii între părți, însă numai în ipoteza în care circumstanțele nu s-au modificat în mod substanțial.

Domeniu de aplicare

Impreviziunea intervine pentru contracte sinalagmatice, cu titlu oneros, comutative si cu executare succesivă. Ar putea interveni pentru contracte uno ictu, dacă împrejurarea care modifică echilibrul survine după încheierea contractului, dar înainte de momentul la care obligațiile trebuie executate.

Deși impreviziunea se aplică cu precădere contractelor comutative, ea nu se reduce la acestea, incluzându-se și contractele aleatorii, dacă schimbarea circumstanțelor depășește prin efectul ei limita elementului aleatoriu specific contractului respectiv, sau este străină de acesta[16]. Sunt excluse, totuși, de sub incidența impreviziunii contractele aleatorii ce au un caracter esențialmente speculativ, în cazul cărora impreviziunea este absorbită de jocul hazardului[17].

„Este posibil ca, pe parcursul derulării raporturilor contractuale, să apară un dezechilibru major între prestaţiile datorate între părţile contractante. De regulă, acest dezechilibru apare cu privire la obligaţia de plată a sumelor de bani”, însă nu rebuie limitat la această categorie de obligații[18]. Nu este exclus ca dezechilibrul excesiv între prestații să se producă și în cazul obligațiilor de altă natură.

Problematica impreviziunii nu trebuie redusă la chestiunea inflaţiei, întrucât impreviziunea se impune ca un mijloc de drept eficient în rezolvarea unei situaţii juridice de origine contractuală, determinată de schimbarea imprevizibilă a împrejurărilor, indiferent de natura lor, “iar cum art.1271 C.civ. nu distinge în această privinţă, ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus”[19].

Pornind de la prevederile art. 107 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a dispoziţiilor Noului Cod civil, dispoziţiile art. 1271 C.civ. se aplică numai contractelor încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil.

Având în vedere că impreviziunea nu a avut o consacrare în vechiul Cod civil, în legislație au fost adoptate anumite reglementări în care teoria impreviziunii este reglementată cu privire la situații specifice. În această categorie se încadrează Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor si drepturile conexe, care menționează în art. 43 că “în cazul unei disproporții evidente între remunerația autorului operei și beneficiile celui care a obținut cesiunea drepturilor patrimoniale, autorul poate solicita organelor jurisdicționale competente revizuirea contractului sau mărirea convenabilă a remunerației.”

De asemenea, o aplicație specifică a impreviziunii, pe baza unui mecanism diferit față de reglementarea din Codul Civil, rezultă din art. 14 al Legii nr. 195/2001 cu modificările și competările ulterioare, privind voluntariatul: „Dacă pe parcursul executării contractului de voluntariat intervine, independent de voinţa părţilor, o situaţie de natură să îngreuneze executarea obligaţiilor ce revin voluntarului, contractul va fi renegociat, iar dacă situaţia face imposibilă executarea în continuare a contractului, acesta este reziliat de plin drept.”

Pe lângă reglementarea generală a impreviziunii din art. 1271 C.civ., sunt prevăzute și mecanisme specifice care produc efecte similare. Astfel, în materia liberalităților, art. 1006 C.civ prevede că „dacă, din cauza unor situații imprevizibile și neimputabile beneficiarului, survenite acceptării liberalității, îndeplinirea condițiilor sau executarea sarcinilor care afectează liberalitatea a devenit extrem de dificilă sau excesiv de oneroasă pentru beneficiar, acesta poate cere revizuirea sarcinilor sau condițiilor.” Trebuie observat că, în această ipoteză, revizuirea sarcinilor sau condițiilor nu este subordonată îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 1271, fiind posibilă sesizarea instanței chiar și fără încercarea de negociere prealabilă, motiv pentru care acest articol nu poate fi considerat o aplicaţie veritabilă a teoriei impreviziunii.

Deşi acesta nu rezultă în mod expres din art. 1271 C.civ., se consideră că temeiul juridic al impreviziunii este reprezentat de noţiunea de „justiţie contractuală” (contractual justice)[20], potrivit comentariului la Principles of European Contract Law din 2002, ce are rolul de a facilita coeziunea și libertatea comercială în piața unică (regulile PECL constituie un izvor al dreptului contractual european, la art. 6:111, intitulat „Change of circumstances”, prezentând efectele impreviziunii de o manieră apropiată cu cea reglementată de Codul civil Român). Regulile PECL prevăd necesitatea ca în lipsă de prevedere contractuală, cheltuielile şi costurile determinate de o situaţie imprevizibilă să nu cadă în sarcina unei singure părţi.

Instanţele au aplicat deseori teoria impreviziunii, încă din perioada interbelic㸠sub o mulţime de temeiuri, cel mai răspândit fiind acela al bunei-credinţe. Buna-credinţă permite să se introducă şi să se sistematizeze regula morală în drept, garantând „justiţia contractuală” în situaţii de rigiditate a dispoziţiilor legale, a căror urmărire fără abateri în dreptul contractual ar avea ca efect situaţii în mod vădit injuste. Ȋn executarea contractului, buna-credinţă asigură respectarea aşteptărilor reciproce ale cocontractanţilor. Din această perspectivă, consacrarea teoriei impreviziunii în actualul Cod Civil prin art. 1271, ca excepţie de la principiul pacta sunt servanda constituie o aplicaţie a executării cu bună-credinţă a contractelor.  Ȋn acest sens, art. 1271 alin. 3 C.civ. prevede că dispoziţiile referitoare la impreviziune se aplică numai dacă „debitorul a încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării rezonabile şi echitabile a contractului.” În susținerea principiului impreviziunii,  s-a afirmat că plata unui preț excesiv faţă de valoarea bunului este contrar bunei-credințe[21].

În doctrină, au existat opinii în sensul că impreviziunea poate fi încadrată, dintr-o perspectivă generală, în categoria riscurilor contractuale în sens obiectiv[22]. Totuși, în cazul impreviziunii, riscul nu constă în pierderea prestației sau a contraprestației, ci în eforturile suplimentare pe care debitorul trebuie să le facă pentru a-și îndeplini îndatoririle și care pot conduce la ruina sa economică. Pentru restabilirea echilibrului avut în vedere la momentul încheierii actului, același autor își fundamentează teoria pe argumentul dispariției unui element avut în vedere la încheierea actului, anume cauza. În cazul riscurilor contractuale, executarea obligațiilor este imposibilă, pe când în cazul  rebus sic standibus executarea rămâne posibilă, dar a devenit mult prea împovărătoare pentru una dintre părți față de prefigurările sale inițiale.[23]

Noul Cod civil reglementează în mod clar posibilitatea pe care o are instanţa de judecată de a interveni cu privire la soarta contractului a cărui executare a devenit excesiv de oneroasă. Astfel, judecătorul este chemat la a rezolva diferendul apărut, însă numai în ipoteza în care părţile contractului nu se înţeleg cu privire la reaşezarea acestuia în liniile unei echivalenţe rezonabile. Până în 2011, în jurisprudenţa noastră, în majoritatea cauzelor supuse judecăţii, reclamantul solicita instanţei, în mod direct, să procedeze la modificarea preţului contractului, fără a exista o negociere prealabilă cu cealaltă parte contractantă. Se consideră că acest aspect relevă „lipsa de încredere dintre partenerii contractuali şi rezistenţa creditorului la ideea aplicării impreviziunii contractuale”[24].

În cazul în care părțile nu au fost suficient de prevăzătoare și nu au stipulat clauze de indexare sau de revizuire a contractului și nici nu ajung la un acord ca urmare a renegocierilor, art. 1271 C.civ. reflectă rolul instanţei, care este unul subsidiar ideii de cooperare a părţilor şi care devine efectiv în caz de eşec al negocierilor. Judecătorii se pot pronunţa în două direcţii: adaptarea, pentru „a distribui în mod echitabil” între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor, sau încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte.

Absența unor clauze de revizuire a contractului reprezintă o condiție preexistentă a introducerii unei acțiuni în instanță în temeiul art. 1271 C.civ. Exemple ar fi clauza de hardship (prin care părțile se obligă să revizuiască obligațiile contractuale dacă echilibrul contractual este afectat de circumstanțe obiective de natură economică sau monetară), sau clauza de indexare (procedeu de reevaluare automată a prestațiilor, în raport de variația unui indice de referință stabilit de părți, considerat mai stabil, cu scopul ca obligațiile să nu fie influențate de deprecierea monedei în care se face plata). Inserarea unor asemenea clauze are seminificația prevederii de către părți a posibilității revizuirii contractelor în anumte circumstanțe, iar judecătorul sesizat în acest scop nu face altceva decât să aplice prevederile contractului, respectând forța sa obligatorie.

Condițiile impreviziunii

Dificultatea în aplicarea teoriei impreviziunii ca fundament pentru posibilitatea judecătorului de a modifica un contract rezidă tocmai în faptul că legea foloseşte noțiuni cu un anumit grad de relativitate precum: „obligaţie mai oneroasă” (când contractul trebuie executat chiar şi în aceste condiţii) şi respectiv „excesiv de oneroasă” (când contractul poate fi reaşezat în temeiul regulii rebus sic stantibus), fără a oferi o distincție clară, fapt ce poate duce la o practică judiciară inconstantă. În literatura de specialitate, se consideră că se poate califica o obligație drept excesivă, atunci când reiese cu claritate că una din părți nu ar fi contractat dacă ar fi prevăzut această situație anterior încheierii contractului.

Simplele modificări obisnuite ale prețurilor sau ale costurilor, variații normale ale cursurilor de schimb nu constituie situații de impreviziune. Principiul forței obligatorii a contractului este reiterat în art. 1271 alin. 1 C.civ., tocmai pentru a sublinia caracterul excepțional al situațiilor în care adaptarea contractului, pentru impreviziune, este admisibilă. O altă problemă analizată în doctrină este reprezentată de faptul că nu se precizează caracterul extrinsec al schimbărilor. Cu toate acestea, având în vedere principiul bunei-credințe, reglementat expres de art. 1170 C.Civ. în materie contractuală, se poate concluziona că nu se poate invoca impreviziunea de către debitorul care a creat el însuși dezechilibrul prin conduita sa culpabilă.

În situația în care anumite obligații contractuale au devenit excesiv de oneroase, este necesar ca anumite condiții să fie îndeplinite pentru adminisbilitatea impreviziunii. Art. 1271 alin. 3 enumeră aceste condiții, ce trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ:

a) schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului

Momentul disproporției vădite dintre contraprestații are un rol deosebit, deoarece astfel se face deosebirea dintre impreviziune și alte instituții juridice, precum leziunea – viciu de consimțământ. Leziunea constă în paguba suferită de una din părțile contractului sinalagmatic, cu titlu oneros sau comutativ, ca urmare a dezechilibrului de valoare dintre prestații la momentul încheierii contractului, pe când impreviziunea presupune ca, la momentul încheierii contractului, prestaţiile să fi fost echilibrate.

Dacă prestațiile au fost disproporționate de la momentul inițial, se poate pune problema incidenței dispozițiilor art. 1222 C.civ. Este posibil ca un raport contractual disproporționat la momentul inițial să devină echilibrat prin intervenția unor elemente imprevizibile. Întrucât pentru admisibilitatea leziunii este necesar ca disproporția să subziste până la momentul formulării cererii de anulare, se ajunge așadar la echilibrarea unui raport contractual prin incidența succesivă a două instituții diferite și care, la o primă vedere, nu pot fi incidente asupra aceluiași raport obligațional.

În alte sisteme de drept, această condiție a fost nuanțată în sensul că impreviziunea ar putea fi invocată cu succes și în situația în care schimbarea circumstanțelor începe înainte de încheierea contractului, iar modificarea accelerează dramatic în cursul executării contractului[25], depășind limitele rezonabile avute în vedere  sau care puteau fi avute în vedere de părți la momentul încheierii contractului.

Textul legal menționează două variante în care executarea contractului poate deveni inechitabilă și disproporționată: fie prin creșterea costurilor executării obligațiilor uneia dintre părți, fie prin scăderea valorii contraprestației. Desigur, există și posibilitatea ca aceste două ipoteze să devină incidente în mod cumulativ. Ceea ce este important pentru ca mecanismul impreviziunii să fie incident este existența unei disproporții vădite între contraprestații, astfel cum acestea există în sarcina părților la un moment ulterior, prin raportate la contraprestațiile pe care acestea și le-au asumat la momentul încheierii contractului.

b) schimbarea împrejurărilor, precum și întinderea acesteia nu au fost și nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului

Imprezivibilitatea la care face referire textul legal are un caracter relativ, iar nu absolut. Acest criteriu diferențiază impreviziunea de forța majoră, în cazul căreia imprevizibilitatea este una absolută și insurmontabilă. De asemenea, dacă părțile au prevăzut la momentul încheierii contractului posibilitatea de modificare a contractului și au introdus în contract fie o clauză de indexare sau o clauză de hardship, aspecte deja analizate, nu mai poate fi invocată cu succes impreviziunea.

Deși textul se referă la diligența debitorului, iar nu a creditorului, în contextul cerinței cooperării contractuale, trebuie reținută în sarcina ambelor părți obligația de a preveni situațiile neprevăzute, creditorul având obligația de a-l informa pe debitor despre eventualitatea intervenirii unui eveniment care ar putea modifica echivalența obligațiilor.

În situația în care creditorul avea reprezentarea schimbării în viitor a împrejurărilor, dar omite, în mod fraudulos, să îl informeze pe debitor despre aceste aspecte la momentul încheierii contractului, ar putea să fie invocat dolul ca viciu de consimțământ, dacă debitorul poate face dovada că autorul dolului a acţionat cu intenţia de a induce în eroare ori de a exploata eroarea în care se află, obţinând un avantaj în detrimentul acesteia. Cu toate acestea, debitorul are și posbilitatea de a invoca impreviziunea în situația în care sunt îndeplinite condițiile art. 1271 C.civ.

c) partea pusă în dificultate să nu-si fi asumat (expres sau prin natura contractului) să suporte riscul producerii evenimentului perturbator și nici să nu se poată în mod rezonabil considera că și-ar fi asumat acest risc

În situația în care debitorul și-a asumat prin contract obligația de a-și executa obligațiile chiar și în ipoteza în care condițiile avute în vedere la încheierea contractului se modifică, impreviziunea nu va putea fi admisă. Această ipoteză se fundamentează pe posibilitatea părților de a încheia un contract prin care una din părți să renunțe, în mod expres sau tacit, la dreptul de a invoca adaptarea sau încetarea contractului pe cale judiciară.

Dacă debitorul a fost informat în faza negocierilor asupra eventualelor riscuri ulterioare ce pot interveni în perioada de executare a contractului, acesta nu se mai poate pretinde de bună-credință, fiind considerat că și-a asumat în mod tacit riscul schimbării prin încheierea contractului. Asumarea în mod tacit a riscului “impune o analiză subiectivă a intenției părților la data încheierii contractului, care este foarte dificil de realizat în practică”[26].

d) debitorul să fi încercat, într-un termen rezonabil și cu bună-credință, negocierea adaptării rezonabile şi echitabile a contractului.

Condiție dedusă din obligațiile de loialitate și cooperare contractuală, deduse chiar din principiul forței obligatorii a contractului, obligația de negociere impune drept o condiție preexistentă pentru a sesiza instanța,  încercarea de a ajunge, prin negocieri realizate cu bună-credință, la o soluție amiabilă. Astfel, părțile pot ajunge pe cale convențională la reechilibrarea prestațiilor contractuale. Modificarea contractului prin acordul părților este o aplicație a principiului mutuus consensus, mutuus dissensus, nu un rezultat al impreviziunii.

Această obligație de negociere este calificată drept o obligație de mijloace, în sensul că debitorul trebuie să îl notifice pe creditor despre evenimentul imprevizibil, însă eșuarea ajungerii la un consens pentru reechilibrarea prestațiilor, într-un termen rezonabil, nu împiedică posibilitatea sesizării instanței în vederea adaptării sau încetării contractului.

Un aspect interesant, ce depășește contextul prezentei analize, este legat de posibilitatea invocării impreviziunii pe calea unei acțiuni oblice. Textul art. 1271 C.civ. se referă la condiția ca debitorul să fi încercat, într-un termen rezonabil și cu bună-credință, să negocieze adaptarea contractului.

În conformitate cu prevederile art. 1560 C.civ., creditorul a cărei creanță este certă și exigibilă poate exercita drepturile și acțiunile debitorului, dacă acesta, în prejudiciul creditorului, refuză sau neglijează să le exercite. Deși creditorul ar avea interes în anumite situații să ceară adaptarea, sau chiar încetarea unui raport contractual extrem de oneros pentru debitorul său, tocmai pentru a-și consolida șansele de recuperare a debitului, este discutabil dacă ar exista pentru creditor posibilitatea de negociere cu alt creditor al debitorului său. Textul art. 1271 C.civ. se referă doar la debitor ca persoană care poate iniția aceste negocieri în vederea modificării raportului contractual. Se poate oare interpreta că această cerință este îndeplinită dacă cel care cere readaptarea este un alt creditor, care are interesul modificării raportului contractual vădit oneros pentru debitorul său? Consider că dacă am refuza această posibilitate, ar fi negat însăși scopul mecanismului acțiunii oblice în acest caz particular. Dreptul de a cere readaptarea contractului nu reprezintă un drept ce e strâns legat de persoana debitorului, motiv pentru care, în conformitate cu prevederile art. 1560 alin. 2 C.civ., creditorul prejudiciat ar putea intenta o astfel de acțiune. Totuși, în lipsa unei negocieri, cererea creditorului de aplicare a mecanismului impreviziunii ar fi respinsă de instanță ca inadmisibilă. Din acest motiv, consider că ar trebui acceptată interpretarea și corelarea acestor texte legale în sensul că ar putea fi inițiate aceste negocieri, în condițiile prevăzute de art. 1271 alin. 3 lit. d) C.civ., astfel încât să aibă ulterior posibilitatea formulării unei cereri pentru aplicarea impreviziunii pe calea acțiunii oblice.

Efectele impreviziunii

Art. 1271 alin. 2 C.civ. conferă instanței de judecată posbilitatea de a dispune adaptarea sau încetarea contractului, în ipoteza în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alin. 3 și dacă „executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă”. Instanța poate adapta dispozițiile contractuale, în sensul ajustării prestațiilor datorate de părți sau a modalităților de executare ori prin lipsirea de efecte a anumitor clauze care au dus la crearea dezechilibrului contractual. Având în vedere configurația textului legal precum și principiul  favor contractus, se poate concluziona că “încetarea contractului, la momentul și în condițiile” stabilite de instanță, se poate dispune în situația în care dezideratul salvgardării contractului nu se poate realiza pe calea adaptării sale, întrucât ar duce la crearea unei situații insjute pentru cel puțin una dintre părți.

Art. 1271 C.civ. nu prevede ca efect al impreviziunii suspendarea executării contractului de către partea dezavantajată care solicită renegocierea. Se consideră că „simpla cerere de renegociere nu echivalează cu dreptul părţii de a suspenda executarea contractului, întrucât o astfel de atitudine ar duce la situaţii frecvente de abuzuri din partea părţilor contractante”[27]. Așadar, până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, în sensul modificării sau încetării contractului, părțile sunt ținute să își execute obligațiile contractuale întocmai și cu bună-credință. Rolul instanţelor devine esenţial in concreto, pentru aprecierea îndeplinirii cerinţelor mecanismului impreviziunii, pentru fiecare caz în parte[28]. În cazul în care instanța respinge cererea introdusă în baza art. 1271 C.civ., contractul își menține forța obligatorie, în configuraţia stabilită iniţial de părţi.

O chestiune ce poate face obiectul unei discuţii este reprezentată de anumite aspecte de drept procesual civil în legătură cu impreviziunea. Trebuie pornit de la faptul că unul din principiile de bază ale procesului civil este principiul disponibilităţii, care se concretizeată în faptul că părţile, prin cererea de chemare în judecată, respectiv prin cererea reconvenţională trasează limitele procesului civil.

Art. 1271 C.civ. prevede două soluţii în cazul în care executarea unui contract devine excesiv de oneroasă, anume adaptarea sau încetarea contractului. S-ar putea naşte discuţii în legătură cu situaţii în care prin cererea de chemare în judecată se solicită instanţei aplicarea numai a uneia dintre cele două soluţii pe care pe oferă Codul civil. Totuşi, principiul disponibilităţii trebuie coroborat cu un alt principiu findamental al judecătorului în procesul civil, anume principiul rolului activ al judecătorului. În situaţia în care sunt îndeplinite condiţiile legale pentru ca impreviziunea să opereze, consider că instanţa dispune de prerogativele necesare pentru a face aplicarea art. 1271 în integralitate, putând dispune oricare dintre cele două măsuri. Cu toate acestea, acestei ipoteze i se poate opune faptul că procesul civil este un proces al intereselor private, iar dacă instanţa ar dispune încetarea contractului, deşi părţile au solicitat doar adaptarea sa, aceasta ar încălca principiul disponibilităţii şi ar invalida manifestarea de voinţă a părţilor care a dus la formarea contractului fără a exista o cerere în acest sens. Consider că finalitatea instituţiei impreviziunii este tocmai aceea de a evita situaţiile în care anumite contracte, în care s-a destabilizat echilibrul între drepturile şi obligaţiile părţilor, sunt menţiute, iar o interpretare care ar limita dreptul instanţei de a aplica în integralitatea sa această instituţie ar contraveni însuşi scopului pentru care impreviziunea a fost reglementată. În plus, este posibil ca adaptarea contractelor să nu fie posibilă sau să răspundă cerințelor păstrării echilibrului contractual. În aceste condiții, ar fi inechitabil ca instanța să respingă cererea prin care o parte cere readaptarea raportului contractual, însă nu cere, măcar în subsidiar, încetarea sa. Dacă s-a cerut doar readaptarea, însă această soluție nu ar fi viabilă, instanța va pune în discuția părților varianta încetării raportului contractual. Procedând astfel, instanța nu își va depăși atribuțiile ce îi sunt conferite în temeiul rolului activ, ci doar va da preeminență soluțiilor expres prevăzute de textul de lege. Totuși, dacă părțile se opun încetării contractului, iar readaptarea nu este posibilă, cererea va fi respinsă. Instanța poate pune în vedere părților varianta încetării contractului, însă nu poate trece peste opțiunea expresă a părților în sensul menținerii contractului.

Concluzii

Contractul reprezintă legea părților, fiind un izvor de obligații pentru persoanele care au intrat în acel raport. Având în vedere imprevizibilitatea evoluției anumitor factori, economici sau nu, prefigurările făcute de părți la momentul inițial pot să nu mai fie actuale după o anumită perioadă, pe parcursul derulării raportului contractual. Pe cale de consecință, în baza principiului rebus sic standibus, inechitabilă și contrară bunei-credinței ar fi chiar menținerea raportului contractual în limitele trasate inițial. Acest principiu nu vine în contradicție cu principiul forței obligatorii a contractului, ci îl consolidează. Readaptarea sau încetarea raportului contractual pe motivul modificării circumstanțelor reprezintă o excepție, trebuind să fie aplicată cu rezerve.

Prin posibilitatea derogării de la principiul forței obligatorii, în cazuri de excepție, contratul devine izvorul încrederii și instrumentul stăpâniri viitorului. Evenimentele exterioare contractului, precum crizele economice nu reprezintă, în sens strict, o criză a contractului, ci a mediului economic, însă influențează executarea contractului în sensul prejudicierii eficienței acestuia[29].

Criteriul economic nu este singurul element ce trebuie analizat în ceea ce privește echilibrul contractual și eficiența raportului juridic asumat de părți. Aspectul juridic al eficienței presupune o mai bună adecvare a mijloacelor la scopuri. În ipoteza în care scopul este o bună funcționare a sistemului juridic și a circuitului civil, mijlocul poate fi reprezentat într-un caz punctual fie de încetarea unui raport contractual, fie de adaptarea sa.

Conform unei zicale, “nimic nu se pierde, totul se transformă”[30]. În contextul juridic actual, inclusiv această idee comportă anumite rezerve. Este adevărat că în anumite circumstanțe, raportul contractual poate fi transformat, prin readaptarea clauzelor contractuale însă este la fel de adevărat că legea conferă și posibilitatea pierderii, în sensul că instanța poate trece peste principiul forței obligatorii a contractului și poate pune capăt relației juridice între părți, dacă aceasta a devenit profund inechitabilă.

Bibliografie
  1. Pop, I. Fl. Popa, S.I. Vidu, “Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile”, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012
  2. E. Zamşa, „Teoria impreviziunii” în „Analele Universităţii din Bucureşti” 1/2003
  3. Flavius-Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei, Noul Cod civil. Comentariu pe articole. Editia 1. Revizuită, CH Beck. București, 2012
  1. Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, Instituții de drept civil, Hamangiu 2012, p. 151- 153
  2. Viorel Terzea, Noul Cod Civil. Vol. II, Adnotat cu doctrină și jurisprudență, Universul Juridic, București, 2012
  3. Ioan Adam, Drept civil. Obligațiile. Contractul, C.H. Beck, București,
  4. Hamangiu, I. Rosetti – Bălănescu, Al. Băicoianu, “Tratat de drept civil român”, vol. II, Ed. ALL Beck, Bucureşti, 1997
  5. Mona Pivniceru, Efectele juridice ale contractelor aleatorii, Hamangiu, București, 2009
  6. George Ilie, Riscurile în contracte, de la vechiul la noul Cod Civil, Universul Juridic, București, 2012
  7. Oglindă, the theory of imprevision in the context of the economic crisis and the new Romanian Civil Code, Perspectives of business Law Journal, Volume I, CH. Beck, 2012
  8. Tiţa-Nicolescu, “Excepţiile de la principiul obligativităţii efectelor contractelor prevăzute în Noul cod civil” în “Pandectele române” nr.11/2012
  9. Anton, „Teoria impreviziunii în dreptul român şi în dreptul comparat” în „Dreptul” 7/2000
  10. Voiculeţ, “Teoria impreviziunii”, Bucureşti, 1934
  11. Ghestin, M. Biliau, Traité de droi civil. Les effets du contrat, troisième edition, L.G.D.J., Paris, 2001

Note de subsol

[1] Când nedreptatea devine lege, rezistența devine o obligație.

[2] L. Pop, I. Fl. Popa, S.I. Vidu, “Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile”, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012,  p. 153

[3] C.E. Zamşa, „Teoria impreviziunii” în „Analele Universităţii din Bucureşti”  1/2003, p. 95

[4] J. Ghestin, M. Biliau, Traité de droi civil. Les effets du contrat, troisième edition, L.G.D.J., Paris, 2001, p. 408-409

[5] C.E. Zamşa, op. cit. , p. 95

[6] C.E. Zamşa,  op. cit. , p. 79

[7] C.E. Zamşa,  op. cit. , p. 84

[8] C. Hamangiu, I. Rosetti – Bălănescu, Al. Băicoianu, “Tratat de drept civil român”, vol. II,  Ed. ALL Beck, Bucureşti, 1997, p.517

[9] P. Voiculeţ, “Teoria impreviziunii”, Bucureşti, 1934, p. 69-71

[10] G. Ripert

[11] L. Pop, “Drept civil. Teoria general a obligaţiilor”, vol. I, Ed. Fundaţiei  “Chemarea”  Iaşi, 1993, p. 73

[12] Flavius-Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei, Noul Cod civil. Comentariu pe articole. Editia 1. Revizuită, CH Beck. București, 2012, p. 1028

[13] Zamşa C.-E., Teoria Impreviziunii. Studiu de doctrină şi jurisprudenţa, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006 pag. 31

[14] R. Niţoiu, Teoria generală a contractelor aleatorii, Editura ALLBeck, Bucureşti 2003, pag. 19

[15] Gh.Beleiu, Teoria Impreviziunii-rebus sic standibus-în dreptul civil, Dreptul, nr.10-11/1993, pag.36

[16] C.E. Zamşa, op.cit., p.68

[17] Mona Pivniceru, Efectele juridice ale contractelor aleatorii, Hamangiu, București, 2009, p. 68

[18] G. Tiţa-Nicolescu, “Excepţiile de la principiul obligativităţii efectelor contractelor prevăzute în Noul cod civil” în “Pandectele române” nr.11/2012, p.15

[19] Flavius-Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei, Noul Cod civil. Comentariu pe articole. Editia 1. Revizuită, CH Beck. București, 2012, p. 1028

[20] G. Anton, „Teoria impreviziunii în dreptul român şi în dreptul comparat” în  „Dreptul” 7/2000, p. 30

[21] Ioan Adam, Drept civil. Obligațiile. Contractul, C.H. Beck, București, 2011, p. 345

[22] George Ilie, Riscurile în contracte, de la vechiul la noul Cod Civil, Universul Juridic, București, 2012, p.85

[23] George Ilie, Riscurile în contracte, de la vechiul la noul Cod Civil, Universul Juridic, București, 2012, p.87

[24] C.E. Zamşa, op.cit., p.97

[25] B. Oglindă, the theory of imprevision in the context of the economic crisis and the new Romanian Civil Code, Perspectives of business Law Journal, Volume I, CH. Beck, 2012, p.242

[26] Ioan Adam, Drept civil. Obligațiile. Contractul, C.H. Beck, București, 2011, p. 356

[27] Flavius-Antoniu Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei, Noul Cod civil. Comentariu pe articole. Editia 1. Revizuită, CH Beck. București, 2012, p. 1029

[28] G. Tiţa-Nicolescu, Excepţiile de la principiul obligativităţii efectelor contractelor prevăzute în Noul cod civil în “Pandectele române” nr.11/2012, p. 21

[29] Ion Turcu, Noul Cod civil republicat, ediția a doua, comentarii și explicații, CH Beck, București, 2011, p. 335

[30] Antoine Laurent Lavoisier

Related articles
0 Comments

No Comments Yet!

You can be first to comment this post!

Leave a Comment

1 + 7 =