Aspecte teoretice privind importanța controlului de constituționalitate

I. Introducere (noțiunea de stat, democrație și importanța controlului de constituționalitate)

Pentru a putea înțelege obiectul acestei lucrări, se cere a face o scurtă prezentare a ceea ce semnifică democrația, statul, în special importanța controlului de constituționalitate.

Noțiunea de democraţie provine din limba greacă: demos (popor) şi kratos (putere), reprezentând puterea poporului. Cu alte cuvinte, prin democraţie se înțelege participarea directă sau prin reprezentanţi a poporului la viaţa politică.

La întrebarea “ce este statul?” voi face trimitere la afirmația filosofului francez, Bertrand de Jouvenell, care afirma că “statul apare ca o societate organizată, având o formă de guvernământ autonom”.[1] 

Cuvântul stat are două accepțiuni. Într-o accepțiune, prin stat este înțeleasă suma a trei elemente, respectiv teritoriu, populație (națiune) și suveranitatea (în sensul puterii organizate statal, de fapt statul în accepțiunea strict juridică). Într-o a doua accepțiune, mai restrânsă, prin stat se înțelege forma organizată a puterii poporului, mai exact mecanismul sau aparatul statal.[2]

Astfel, prin noțiunea de “stat” se înțelege aparatul care conduce o societate, un sistem organizațional care realizează guvernarea unei societăți, deținând atât monopolul creării cât și monopolul aplicării dreptului.

Conceptul controlului de constituționalitate își are sorgintea în Revoluţia Franceză, punct determinant pentru constituţionalismul european modern. Acest control constă într-o activitate organizată de verificare a conformităţii legii cu Constituţia. Totodată, ca instituţie a dreptului constituțional, controlul constituționalității cuprinde regulile privitoare la organele competente a face această verificare, procedura de urmat precum şi măsurile ce pot fi luate după realizarea acestei proceduri.

Astfel, importanța acestui control are profunde implicații, atât teoretice, cât și practice privitoare la supremația Constituției. Prin intermediul unui astfel de control se realizează democrația constituțională, care presupune poziția supremă a Constituției în cadrul sistemului juridic, supremația normei constituționale și respectarea ei de către toate autoritățile publice și cetățeni.[3]

Având în vedere aceste aspecte, vom dezbate obiectul acestei lucrări, respectiv problema privind competența Curții Constituționale cu privire la controlul de constituționalitate a hotărârilor Parlamentului. Totodată, nu se cuvine să trecem la dezbaterea acestei probleme fără a prezenta un scurt istoric al apariției Curții precum și necesitatea acestei instituții într-o societate democratică, făcând trimitere la atribuțiile și rolul acestei instituții.

II. Curtea Constituțională – scurt istoric

Principiul potrivit căruia Constituția este supremă în sistemul juridic al unui stat poate fi considerat ca fiind un precept sacru și intangibil.[4] Astfel, apare nevoia de o justiție constituțională prin care să se asigure supremația legii fundamentale a unui stat.[5]

Controlul constituţionalităţii legilor reprezintă o instituție complexă și distinctă a dreptului constituțional, a cărei rațiune rezidă în garantarea respectării imperativelor constituționale, prin declararea fără efect a legilor sau a dispoziţiilor legale ce contravin Constituţiei, instituția dată având drept scop primordial apărarea societăţii civile împotriva exceselor și arbitrariului legislativului şi executivului, contrare spiritului Constituției.[6] De asemenea, istoricul acestei instituții este la fel de important ca scopul ei, deoarece subliniază, totodată, evoluția unei societăți spre democrație.

Din punct de vedere istoric, ideea controlului de constituţionalitate îşi are sorgintea în Revoluţia Franceză din anul 1789, fiind o condiție sine qua non supremația Constituției și, implicit, echilibrul puterilor în stat, echilibru ce nu ar putea exista altfel.

În România controlul constituţionalităţii legilor a fost consacrat încă din anul 1912, când Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a confirmat hotărârea dată în primă instanţă de Tribunalul Ilfov în „Afacerea tramvaielor”, fiind declarată competenţa instanţelor judecătoreşti de a asigura concordanţa legilor cu Constituţia. Circumstanţele pronunţării acestei hotărâri o constituie legea specială adoptată de Guvern în anul 1908 care permitea formarea Societăţii Tramvaielor din Bucureşti, societate care a funcţionat efectuând lucrări de infrastructură. După schimbarea puterii politice la nivel de municipalitate şi guvernamental, s-a solicitat Guvernului abrogarea legii prin care se autorizase crearea Societăţii Tramvaielor, anulându-se, totodată, statutele Societăţii de către Consiliul de Miniştri şi au fost oprite lucrările acesteia. Ulterior, în urma acțiunii Societății Tramvaielor în fața Tribunalului Ilfov, legislativul a intervenit cu o lege interpretativă, substituind-se judecătorului. În acest context, Societatea Tramvaielor a solicitat Tribunalului Ilfov să constate faptul că legea „interpretativă” era contrară Constituţiei, deoarece prin admiterea unei astfel de legi s-ar încălca principiul separaţiei puterilor în stat.

Din acest moment până la înființarea Curții Constituționale s-au încercat mai multe variante de exercitare a controlului prin care se urmărea să se asigure supremația Constituției.

Astfel, până la instaurarea regimului comunist, controlul de constituţionalitate era exercitat de instanţa supremă. După acest moment s-a creat o aparenţă în ceea ce priveşte controlul constituţionalităţii legilor. De exemplu, potrivit Constituţiei din 1965, acesta era exercitat de către puterea legiuitoare.[7]

Dupa o lungă perioadă sumbră pentru statul romîn, doar o revoluție a creat posibilitatea eliberării de lanțul comunist și îndreptării spre un stat democratic. Constituția din 1991, afirmând voința de a rupe trecutul comunist și de a înscrie România pe calea democrației de tip occidental, inaugurează în același timp și ruptura cu sistemul de control practicat sub imperiul Constituțiilor din 1866, 1923 și 1938.[8] Odată cu adoptarea acestei constituții (21 noiembrie 1991) este marcat și momentul înființării Curții Constituționale[9] și introducerea în țara noastră a Sistemului European.[10]

Ulterior, în cursul lunii iunie 1992, judecătorii primei Curţi Constituţionale au fost numiţi pentru perioade de 3, 6 şi, respectiv, 9 ani, de către Preşedintele României, Camera Deputaţilor şi Senat, fiecare desemnând câte un judecător pentru fiecare dintre cele trei perioade.[11] Această modalitate de numire permite înnoirea Curţii Constituţionale din 3 în 3 ani. Astfel se asigura independenţa judecătorilor faţă de autorităţile publice care i-au numit. Numărul judecătorilor a fost stabilit la 9 pentru a satisfice câteva exigențe: eficiența și operativitatea organului colegial de justiție, facilitarea deciziilor – în condițiile unui număr impar de membri, păstrarea echilibrului între autoritățile politice care desemnează judecătorii Curții.[12]

În anul 2003, în urma revizuirii Constituției României, prin art. 142 alin. (1) s-a consacrat rolul Curţii Constituţionale, acela de garant al supremaţiei Constituţiei, acordându-i-se noi atribuţii ce îi sporesc importanţa.

III. Rol și atribuții

În România, unica autoritate de jurisdicţie constituțională, independentă de orice altă autoritate publică este Curtea Constituțională.

În ceea ce privește reglementarea acestei instituții, ea este consacrată la nivelul legii fundamentale, în cuprinsul celor 6 articole ale Titlului V, respective art. 142-147, dispoziţiile acestora fiind coroborate cu Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.[13]

În realizarea funcţiei sale de “garant al supremaţiei Constituţiei”, Curtea Constituțională îndeplineşte următoarele atribuţii:[14]

  • se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora(…);
  • se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale(…);
  • se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului(…);
  • hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele(…);
  • soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice ;
  • veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului;
  • constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului;
  • dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României;
  • veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia;
  • verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni;
  • hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic;
  • îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii.

Clasificarea acestor atribuții în funcție de rolul lor – constituită din atribuții de control și atribuții consultative – era considerată de către prof. univ. dr. Ion Deleanu a fi facută grosso modo.

Marele jurist român subclasifică atribuțiile de control în controlul de constituționalitate, controlul sufragiului pentru alegerea președintelui și pentru exprimarea voinței corpului electoral prin referendum, respectiv controlul îndeplinirii condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni.

Atribuțiile consultative pot fi, în viziunea doctrinarului, subclasificate în constatarea existenței împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcției de Președinte al României, avizarea propunerii de suspendare din funcție a Președintelui României.[15]

Totodată trebuie evidențiat faptul că exercitarea acestui control nu este unul de oportunitate [16], ci unul de constituționalitate, de conformitate a actelor și faptelor juridice cu Constituția României.

Având în vedere complexitatea si natura atribuțiilor Curții Constituționale, precum și procedurile potrivit cărora își realizează atribuțiile, această instituție este considerată o autoritate publică politico-jurisdicțională.[17] În primul rând, caracterul politic rezultă din modul în care sunt desemnați judecătorii Curți, precum și din natura unor atribuții. Pe de alta parte, caracterul jurisdicțional rezultă din principiile de organizare și funcționare[18], precum și din alte atribuții și proceduri.

Bibliografie

[1] Suport de curs la drept constituțional https://jurisdictie.wordpress.com/2013/02/13/suport-de-curs-la-drept-constitutional-dupa-cartea-doamnei-genoveva-vrabie/ accesat în data de 20.03.2016, ora 12.33

[2] Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice,  ediția a XI-a, Ed. Lumina LEX, Buc, 2001, pg. 12

[3] Petru Hlipică, Noțiunea de drept constituțional, Ed. Universității Transilvania, Brașov, 2010, pg. 100

[4] Prof. Dr. Ion Deleanu, Drept constituțional și instituții politice,Tratat I,  Ed. Europa Nova, Buc. 1996, pg. 273

[5] Terminologie: justiția constituțională desemnează ²ansamblul instituțiilor și a tehnicilor prin mijlocirea cărora este asigurată, fără restricții, supremația constituției, acest termen apărând și în opera lui H. Kelsen și în cea a lui Ch. Eisenmann, pentru primul ea însemnând garanția jurisdicțională a constituției, iar pentru cel de-al doilea, acea formă de justiție sau mai exact de jurisdicție care privește legile constituționale, fără de care constituția nu e decât un program politic, obligatoriu numai moralmente.²- Drept constituțional și instituții politice-Tratat I, Prof. Dr. Ion Deleanu, Ed. Europa Nova, Buc. 1996, pg. 281

[6] Controlul prealabil al constituționalității legilor http://www.tanase.md/controlul-prealabil-al-constitutionalitatii-legilor/ accesat în data de 27.03.2016, ora 12.56

[7] Marea Adunare Națională, ca organ suprem al puterii de stat, deține plenitudinea exercitării puterii de stat, prin intermediul ei exercitându-se puterea de stat a poporului pe întreg cuprinsul țării²: Drept Constituțional– N. Prisca, Ed. Didactică și Pedagogică, Buc. 1977, pg. 390

[8] Carmen Nora Lazăr, Teoria și practica controlului de constituționalitate, Ed. Casa Cărții de știință, Cj. 2003, pg. 133

[9] Art. 152 din Constituţie prevedea că, „în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a Constituţiei, se înfiinţează Curtea Constituţională”.

[10] Sistemul european se caracterizează printr-un control jurisdicțional și specializat, practicându-se în state precum Austria, Germania, Franța, Italia, Spania etc.

[11] Prof. Dr. Ion Deleanu, Drept constituțional și instituții politice,Tratat II, Ed. Europa Nova,Buc. 1996, pg. 383

[12] Idem, pg. 377

[13] Art. 12 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 statuează: “Curtea Constituțională poate fi sesizată pentru cazurile expres și limitativ prevăzute de lege și în condițiile stabilite potrivit prezentei legi.”

[14] Art. 146: Constituția României – Ed. Astro, București, 2011

[15] Prof. Univ. Dr. Ion Deleanu, Instituții și proceduri constituționale, Tratat, Ed. Servo-Sat, 2001, pg. 383

[16] Principiul oportunității este esențialmente politic, el implicând o opțiune, de timp și de mod, în circumstanțe concrete și pe baza ierarhizării anumitor valori ori stringențe, obține obiectivată de o autoritate politică supremă- autoritatea legislativa² –Drept constituțional și instituții politice, Tratat II-Prof. Dr. Ion Deleanu, Ed. Europa Nova, București, 1996, pg. 407

[17] I. Muraru, S. Tănăsescu, op. cit., pg. 566

[18] Principiile Curții Constituționale privind organizarea și funcționarea sa sunt independența și inamovibilitatea judecătorilor.

Related articles
0 Comments

No Comments Yet!

You can be first to comment this post!

Leave a Comment

eighteen − ten =