Câteva observații privind sistemul de învățământ din România

Vlad-Andrei Gheorghiță este elev în clasa a XII-a la Colegiul Național „Iulia Hașdeu” din București. Articolul a fost realizat cu sprijinul lui Radu Șerban, de asemenea elev în clasa a XII-a la Colegiul Național „Iulia Hașdeu” din București, și al lui Vlad Barbu, elev în clasa a XII-a la Colegiul Național „Andrei Șaguna” din Brașov.

Principalul obiectiv al sistemului de învăţământ din orice ţară, fie că vorbim de Germania, Marea Britanie, Slovenia, Bulgaria sau chiar de România, ar trebui să îl reprezinte pregătirea tinerilor pentru maturitate şi, implicit, pentru accesul acestora la locuri de muncă ce corespund pregătirii, dar şi speranţelor acestora. Tinerii de azi reprezintă, până la urmă, forţa de muncă de “mâine”, aceştia vor reprezenta pilonul pe care economia acestei ţări va trebui să se sprijine în anii ce vor veni. Vor fi, aşadar, adulţii şi decidenţii de mâine.

Consider că sistemului de educație îi mai revine datoria de a-i învăţa, în primul rând, pe elevii și pe studenţii din România să primească educaţia, să o accepte şi să şi-o însuşească, înţelegându-i sensul, rolul binefăcător, creator. Ei trebuie sa fie pregătiţi corespunzător, în special în domeniul în care doresc să profeseze pe viitor, pentru a-şi putea alege conştient o profesie şi, apoi, pentru a reuşi să îşi ducă sarcinile profesionale la îndeplinire, indiferent dacă jobul va fi în sectorul bugetar sau în cel privat. Astăzi, şi Uniunea Europeană prezintă numeroase oportunități, fiind o alternativă bună în materie de joburi.

Observăm, astfel, că sistemul de învăţământ din România este într-o oarecare măsură incapabil de a atinge aceste obiective. Astfel, auzim din ce în ce mai des de cazuri în care tinerii care absolvă cursurile unei facultăţi nu reușesc să îşi găsească un loc de muncă conform specializării lor, singura soluție fezabilă fiind să caute de lucru în străinătate, abandonând, practic, visul de a munci în țara natală, printre conaţionali şi alături de familie.

De ce nu putem avea și noi un sistem de învăţământ funcţional şi eficient precum cele din multe state vest-europene? Voi da ca exemple Germania, Austria, Franţa, Marea Britanie, unde după absolvirea liceelor tehnice sau a altor forme de şcolarizare preuniversitară, orientarea profesională are un grad mult mai mare de previzibilitate. Similar este și în cazul învăţământului universitar, unde rolul activ al angajatorilor din sectorul public şi din cel privat este important, prezenţa lor activă văzându-se pe piaţa muncii.

Cred că este oarecum simplu de răspuns în privinţa contextului mai puţin favorabil din România, multe trăsături negative fiind notorii. Voi încerca mai departe creionarea câtorva cauze.

În primul rând, după cum este bine știut, a fost anunţat de la începutul anului calendaristic faptul că Ministerului Educației îi va reveni în 2015 aproximativ 3,7% din bugetul României. Deşi este în creştere faţă de anul trecut, nivelul bugetului pentru educaţie se află încă sub media europeană şi sub necesarul minim.

Este bine cunoscut faptul că fără banii necesari susţinerii procesului de educaţie, nu este fezabil ca o problemă atât de complexă precum funcționarea greoaie, poate deseori defectuoasă, a sistemului de învăţământ să fie rezolvată într-un interval de timp mediu sau îndelungat.

Ce am putea face, însă, respectiv care ar fi schimbările necesare pentru a ieşi din acest impas? Lăsând la o parte problemele financiare naţionale (toate sectoarele de activitate cer finanţări, fiind indubitabil că bugetul statului nu le poate susţine pe toate), sunt de părere că ministerul de resort şi toţi actorii importanţi de pe scena educaţiei naţionale ar trebui să identifice soluţiile optime, după care să identifice surse alternative de finanţare şi apoi să rezolve, într-o ordine bine aleasă a priorităţilor, tot ceea ce se pune pe “to-do list”, în primul rând problemele legate de structura acestui sistem în sine.

Iată un exemplu concret, inspirat din experienţa absolvenţilor de liceu şi, mai ales, din temerile elevilor de liceu din an terminal: observăm pe zi ce trece că examenul de bacalaureat devine o simplă hârtie în ochii elevilor, dar şi în cei ai adulţilor care ar trebui, cel puţin ipotetic, să îi sprijine pe tinerii absolvenţi să se integreze fie pe piaţa muncii, fie în mediul universitar. Aşadar, diploma de bacalaureat pare o hârtie ce arată faptul că ai absolvit nivelul de studii liceale, însă aceasta nu pare să fie luată în serios de prea multe facultăţi dacă vorbim despre elevi eminenţi care au rămas, însă, anonimi. Nu puține sunt cazurile în care facultăţile își organizează propriile examene de înscriere verificând doar dacă absolvenţii de liceu ce le susțin au reușit să ia bacalaureatul, fără a interesa câtuși de puțin rezultatele. Un caz fericit, am fi tentaţi să spunem, spre deosebire de situațiile multor universităţi din străinătate, unde elevii români care doresc să îşi continue studiile în afara României primesc un feedback interesant, de genul “notele finale de la terminarea liceului nu prezintă importanţă” (aspect cunoscut de elevi). 

Sunt de părare ca valenţele selective, statutul, calitatea acestui examen au scăzut considerabil în decursul ultimilor două decenii şi sunt de părere (în asentimentul unui număr mare de elevi preocupaţi de educaţia şcolară) că ministerul de resort ar trebui să rezolve cât de curând această problemă, identificând soluţii pentru a creşte speranţa absolvenţilor de accedere pe piaţa muncii, respectiv calitatea studiilor şi, de ce nu, un format mai eficient şi mai realist pentru admiterea în învăţământul universitar, care să dea greutate acestuia din urmă.

O altă problemă o reprezintă și programa şcolară, ținând cont de faptul că auzim din ce în ce mai mulți profesori plângându-se de modul în care ministerul a structurat acest an şcolar, precum şi anii precedenți. Astfel, sunt de părere că acele persoane care se ocupă cu redactarea acestor programe ar trebui să se consulte înainte de toate cu cei care trebuie să o pună în aplicare, pentru a evita astfel de inconveniente. Înţeleg că aceasta este, de fapt, o importantă regulă, denumită transparenţă decizională, iar rolul său pentru a creşte caracterul interactiv şi asumat al educaţiei şcolare şi universitare este esenţial.

O altă sugestie care ar putea ajuta o mare parte din elevii români este restructurarea profilurilor din licee. Este lesne și, totodată, necesar de observat că profilurile umaniste oferă o perspectivă de viitor din ce în ce mai restransă în raport cu locurile de muncă pe care absolvenţii acestora le-ar putea avea după terminarea liceului sau chiar cu numărul de facultăţi la care ar putea continua studiile. Această problemă este cauzată de faptul că elevilor ce urmează un profil uman nu li se mai predă matematica, fizica sau chimia încă din clasa a 11-a, lăsându-i, astfel, nepregătiți în niște domenii destul de importante pentru viaţă şi pentru paleta largă a specializărilor universitare, care, măcar teoretic, i-ar putea ajuta pe viitor (nu neapărat pe plan profesional, cât mai ales în viața lor de zi cu zi).

Unul dintre cele mai grave neajunsuri ale sistemului de învăţământ din România rămâne, însă, în opinia mea, incapacitatea liceelor de a pregăti elevii la nivelul necesar pentru a putea intra la anumite facultăţi, adică să se descurce cu studiul fără a trebui să apeleze la un meditator. Dacă luăm ca exemplu examenul de admitere la Facultatea de Drept din cadrul Universității din București, deși să presupunem că urmezi un profil uman, acesta îți cere să fii pregatit la două discipline: gramatică și economie. Având în vedere că indiferent de profilul urmat, nu se mai predă gramatica limbii române decât de câteva ori pe an, iar economia este studiată numai în clasa a 11-a, observăm că, practic, este imposibil să te pregăteşti pentru această facultate fără un profesor meditator, punctând, de asemenea, și faptul că examenul de admitere la Facultatea de Drept din cadrul Universității din Bucureşti este considerat a fi unul dintre cele mai grele la momentul actual.

Am observat că în sistemul educațional din SUA, studiile universitare juridice se pot urma numai după ce ai absolvit o altă facultate cu durata de cel puţin trei ani, dreptul fiind privit ca o specializare ce necesită un anumit grad de maturitate pentru a fi studiată corespunzător. Dacă ne gândim la importanţa socială şi la dificultatea profesiilor juridice principale (magistratura, avocatura, notariatul, executorii judecătorești), atunci probabil că sistemul din SUA oferă o soluţie potrivită.

Rămâne de văzut dacă ar fi o idee bună aceea de a implementa o formă mai simplă de educaţie juridică şi în învăţământul preuniversitar, pentru a pregăti tinerii pentru viaţa de adulţi, pentru a-i învăţa responsabilitatea votului, a actelor civile încheiate, a faptelor care sunt sau nu în conformitate cu legea, efectele întemeierii unei familii şi aşa mai departe. Eu cred în puterea românilor de a face lucruri bune în ţara lor, atât pentru cei de azi, cât şi pentru cei de mâine.