Copii ai căror părinți execută o pedeapsă privativă de libertate – Aspecte psihosociale

[su_quote cite=”David P. Farrington„]”Copiii deținuților sunt victimele invizibile ale încarcerării”.[/su_quote]

Rezumat

Numărul copiilor care se confruntă cu încarcerarea unuia sau ambilor părinți este în creștere în țările vestice. Acest fenomen social pune minorul într-o situație de risc în ceea ce privește creșterea și dezvoltarea armonioasă,  având consecințe directe asupra sănătății mentale a copilului, asupra comportamentului social sau perspectivelor  educaționale. Aceste consecințe se pot agrava în contextul dificultăților financiare din familie, precum și prin stigmatizărea, etichetarea și marginalizarea socială pe care o poate întâmpina copilul în urma încarcerării părintelui.

Încarcerarea părintelui a fost încadrată în categoria experiențelor aversive ale copilăriei, din cauza combinației unice între traumă, rușine și stigmatizare (Dube, 2003).

 I. Exercitarea drepturilor părintești pe durata încarcerării

Părintele este decăzut din drepturi doar în situația în care infracțiunea pentru care este condamnat a pus în pericol viaţa, sănătatea sau dezvoltarea copilului prin relele tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool sau stupefiante, prin purtarea abuzivă. În cazul în care copilul nu este o victimă a infacțiunii comise de părinte, acesta își poate exercita în continuare drepturile asupra copilului.

 II. Legătura părinte – copil în perioada încarcerării

Menținerea legăturii dintre copil și părinte pe perioada încarcerării se poate realiza prin trei modalități. Deși persoanele private de libertate au dreptul la corespondență, dreptul la convorbiri telefonice și dreptul de a primi vizite, un studiu desfășurat în Statele Unite arată că legăturile dintre copii și părinții lor încarcerați sunt precare sau inexistente, întrucât mai mult de jumătate dintre părinții cu copii minori, nu i-au mai văzut pe aceștia din ziua arestării (Hairston, 2007). Aceste date statistice sunt alarmante și solicită intervenție imediată în sensul restabilirii legăturilor părinte-copil, indiferent de situația de dinaintea arestării.

Menținerea legăturilor în acest caz aduce beneficii ambelor părți. În ceea ce îi privește pe deținuți, s-a demostrat că păstrarea unei legături strânse cu membri ai familiei are  următoarele beneficii: adaptare mai bună la mediul penitenciar, colaborare bună cu personalul, risc de suicid scăzut (Geller et al., 2009). Pe de altă parte, copiii care mențin legătura cu părinții încarcerați au comportamente sociale adecvate, comparativ cu cei care nu au contact cu părinții aflați în penitenciar, dar au și o sferă afectivă mai armonios dezvoltată (Snyder, 2009). Studii importante din acest domeniu au arătat că vizitele frecvente sunt foarte importante în păstrarea relațiilor bune dintre părinte și copil, dar și că sporesc șansele de reunire după eliberare (Hairston, 2007).

III. Principalele efecte în plan psihologic si social ale fenomenului

Persoanele private de libertate nu sunt indivizi izolați, fără o rețea socială sau o familie. Înainte de a fi arestați, ei îndeplineau diverse roluri sociale și familiale în cadrul comunităților din care fac parte. Așadar, detenția nu presupune doar separarea fizică a persoanei de societate, ci și separarea unor familii, respectiv a unor părinți de copii. Privind problematica privării de libertate din perspectiva impactului asupra copilului minor, s-a constatat existența unor implicații negative în ceea ce privește:

a) Situația financiară – când un părinte este condamnat la închsioare, majoritatea familiior întâmpină pierderi financiare sau cheltuieli suplimentare. Atât mamele care cresc singure copilul după încarcerarea tatălui, cât și bunicii care se ocupa de îngrijirea minorului lipsit de ocrotire părintească afirmă că problemele financiare le creează dificultăți mari în a îi asigura educația și îngrijirea adecvată (Mackintosh et al., 2006).

b) Sănătatea mentală – Analize statistice relevante arată faptul că 30% dintre copiii deținuților dezvoltă probleme de sănătate mentală pe parcursul copilăriei sau adolescenței, comparativ cu 10% din populația globală. Dintre cele mai frecvente afecțiuni psihice de care suferă la un moment dat copiii ai căror părinți sunt privați de libertate se pot menționa: tulburare depresivă majoră, anxietate de separare, probleme în formarea imaginii de sine (Farrington & Murray, 2008). De asemenea, este foarte posibil ca un copil lipsit de îngrijirea părintească să dezvolte tulburări și carențe în sfera afectivă.

c) Educația Trice și Brewster (2004) au arătat că există o corelație semnificativă între încarcerarea unui părinte și rezultate academice slabe, în sensul că acei copii ai căror părinți sunt arestați au note mai mici, un număr mai ridicat de absențe și un număr mai ridicat de incidente disciplinare raportate decât copiii ai căror părinți se află în libertate, existând astfel un risc de abandon școlar mai mare în cazul primilor.

 d) Stigmatizarea, marginalizarea socială

Stigmatizarea și sentimentul rușinii sunt aspecte iminente ce derivă din arestarea unei persoane apropiate din familie. Tocmai pentru a preveni răspândirea veștii în comunitate și a evita fenomenul de stigmatizare, de cele mai multe ori, membrii familiei hotătăsc să ascundă copilului preșcolar faptul că unul dintre părinții săi este în penitenciar, iar cea mai des întâlnită explicație pe care copilul o primește pentru faptului că părintele este absent din viața sa este că acesta lucrează în străinătate. Din păcate, în cea mai mare parte a situațiilor în care se hotărăște să se ascundă copilului acest aspect, el va afla de la colegii de joacă, sau de la alte persoane din comunitate, iar acest lucru este mai nociv și mai greu de interiorizat decât dacă ar afla de la propriul părinte.

Marginalizarea socială este un fenomen des întâlnit în cazul copiilor cu părinți arestați, din cauză că membrii comunității consideră că este mai probabil ca aceștia să dezvolte comportamente infracționale decât copiii ai căror părinți nu au probleme cu legea. Totuși, s-a constatat că nu există o bază științifică suficient de consistentă care să confirme această ipoteză (Farrington & Murray, 2008). Particularitatea stigmatizării constă în faptul că are rolul de a augmenta toate celelalte efecte negative pe care încarcerarea părintelui o are asupra copilului.

 IV. Factori care moderează impactul negativ asupra copilului

Copiii reacționează diferit în situația încarcerii părinților, în funcție de particularitățile individuale, mediul familial și o serie de factori sociali (Murray, 2005). Identificarea acestor aspecte este esențială pentru a înțelege de ce unii copii sunt puternic afectați pe toate planurile, iar alții pot trăi o viață normală în urma arestării părinților.

 a) Încarcerarea mamei vs. încarcerarea tatălui

Cercetările sugerează că deseori despărțirea de mamă este mai traumatică decât despărțirea de tată (Juby & Farrington, 2001). În primul rând, pentru că este mai probabil ca minorul să fi locuit cu mama înaintea încarcerării acesteia (Mumola, 2000 apud Murray & Farrington, 2008) iar în al doilea rând, din cauză că penitenciarele pentru femei sunt mai puțin numeroase decât cele pentru bărbați, existând riscul ca mama să execute pedeapsa la o distanță mare de localitatea de rezidență, ceea ce va face ca vizitele să fie mai puțin frecvente (Hagan / Coleman 2001).

 b) Vârsta copilului

În ceea ce privește vârsta copilului, s-a demonstrat că arestul părinților, dacă are loc în copilărie, va cauza rupturi puternice și ireversibile ale legăturilor afective, regresii în dezvoltare, imagine de sine cu conotații negative (Myers et al. 1999). Johnston a emis o ipoteză conform căreia efectele delincvenței părintești, arestului sau încarcerării sunt cele mai dăunătoare pentru copiii cu vârste cuprinse între 2-6 ani, întrucât în acea perioadă nu sunt capabili să proceseze trauma fără sprijin (Johnston, 1995)

 c) Relația părinte-copil înainte de încarcerare

Detenția părintelui va avea conotații disruptive pentru un copil care a avut o relație strânsă cu acesta, în timp ce un copil care a suferit abuzuri severe din partea părintelui, poate avea beneficii în urma încarcerării acestuia.

 V. Trauma arestării

Se estimează ca aproximativ 70% dintre copiii care au participat la arestarea părinților au asistat și la încătușarea acestra, iar 10% dintre aceștia au asistat la uz de arme (Murray, 2005). Cel mai îngrijoător aspect sesizat de către acești copii este că unii dintre ei eu rămas singuri în casă după ce părinții au fost ridicați, fără a li se acorda o explicație pe înțelesul pentru ceea ce se întâmplă (Children of Incarcerated Parents – A Bill of Rights, 2005). Acest lucru are un impact puternic imediat asupra copilului și este prima dintr-un șir lung de traume pe toate planurile, care vor afecta în mod nemijlocit dezvoltarea armonioasă a personalității copilului.

 Deși nu există un cadru legislativ prin care copiii să fie protejați și asistați de personal de specialitate în timpul perchezițiilor domiciliare sau arestărilor, de-a lungul timpului, autoritățile statului au solicitat prezența unui psiholog din cadrul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului din raza sectorului/județului în care urma să aibă loc precheziția sau arestarea, dacă se cunoștea în prealabil faptul că la domiciliul respectiv locuiesc și copii minori ce vor rămâne fără supraveghere părintească în urma acțiunii.

În situația în care copilul rămâne lipsit de ocrotire părintească în urma arestării și nu se identifică rude de până la gradul IV care să poată să îi ofere îngrijire pe perioada încarcerării părintelui, copilul va fi admis într-o structură de protecție specială de tip rezidențial.

 VI. Includerea copilului într-un centru de plasament

În cazul copiilor ce sunt instituționalizați ca urmare a arestării părinților, ruptura este mai intensă decât pentru copiii care rămân în grija unei rude, întrucât pentru ei nu se vor schimba doar persoanele care se ocupă cu creșterea și îngrijirea, ci și casa, mediul de viață, locurile de joacă, prietenii, rutina zilnică sau școala.

Există o tendință generală de a caracteriza acești copii ca fiind la fel de vulnerabili ca marea majoritate a copiilor din centrele de plasament (Seymour, 1998). Această atitudine nu este neapărat nocivă, însă ar trebui să se țină cont de cel puțin următoarele aspecte:

  • spre deosebire de ceilalți copii din centre, durata instituționalizării copiilor cu părinți încarcerați nu depinde de îndeplinirea de către părinte a unor condiții minime necesare pentru creșterea și îngrijirea copilului, ci de durata pedepsei executate.
  • Este posibil ca acești copii să aibă nevoi terapeutice mai complexe, din cauza comportamentelor delictive la care au asistat în familie înaintea încarcerării părinților

VII. Rolul Direcțiilor pentru protecția copilului

La ora actuală, pe teritoriul României, menținerea legăturilor dintre copilul aflat în sistemul de protecție specială și părintele care execută o pedeapsă privativă de libertate este asigurată în baza Protocolului de Colaborare nr. 3989/30.04.2013 încheiat între Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, prin Direcțiile generale de asistență socială și protecția copilului și Administrația Națională a Penitenciarelor, prin unitățile subordonate.

În cadrul acestui protocol, Direcțiile generale de asistență socială și protecția copilului au obligația de a facilita menținerea legăturilor dintre părinții care execută o măsură privativă de libertate și copiii acestora, aflați în sistemul de protecție a copilului, iar structurile de detenție subordonate Administrației Naționale a Penitenciarelor au obligația de a permite accesul reprezentanților DGASPC împreună cu copiii.

 Concluzii

Familiile deținuților, în mod special copiii acestora, pot suferi daune profunde în plan social, psihologic și financiar, ca rezultat al încarcerării persoanei. Efectele negative asupra copilului sunt pe termen lung și de cele mai multe ori, ireversibile. Copiii ai căror părinți execută pedepse privative de libertate dezvoltă carențe afective, educaționale sau de relaționare interpersonală.

Se remarcă în acest sens o serie de intervenții guvernamentale menite să reducă efectele nocive ale încarcerării asupra copilului, în sensul diminuării traumei asistătii la arestarea părintelui și încurajarea menținerii legăturilor cu părintele.

* Studiu publicat în Revista de pedagogie şi asistenţă socială, 57:51-56


Bibliografie: 

  1. Dube, S. R., Felitti, V. J., Dong, M., Giles, W. H., & Anda, R. F. (2003). The impact of adverse childhood experiences on health problems: evidence from four birth cohorts dating back to 1900. Preventive medicine, 37(3), 268-277.
  2. Farrington, D. & Murray J. (2008). The effects of parental imprisionment on children. Chicago, Illinois: University of Chicago Press.
  3. Geller, A., Garfinkel, I., Cooper, C. E., & Mincy, R. B. (2009). Parental Incarceration and Child Well‐Being: Implications for Urban Families*. Social science quarterly, 90(5), 1186-1202.
  4. Hagan, J. and Coleman, J. (2000). Returning Captives of the American War on Drugs: Issues of Community and Family Reentry. Crime and Delinquency 47:352–67.
  5. Hairston, C. F. (2007). Focus on Children with Incarcerated Parents: an Overview of the Research Literature. Baltimore, Maryland: The Annie E. Casey Foundation.
  6. Johnston, D. (1995). Effects of Parental Incarceration. In Children of Incarcerated Parents, edited by Katherine Gabel and Denise Johnston. New York: Lexington Books.
  7. Juby, H. and Farrington, D. (2001). Disentangling the Link between Disrupted Families and Delinquency. British Journal of Criminology 41:22–40.
  8. Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, actualizată, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 159 din 5 martie 2014
  9. Mackintosh, V. H., Myers, B. J., & Kennon, S. S. (2006). Children of incarcerated mothers and their caregivers: Factors affecting the quality of their relationship. Journal of Child and Family Studies, 15(5), 581-596.
  10. MMFPSPV și ANP (2013). Protocol de colaborare între ANP și MMFPSPV, accesat la data de 7 iulie 2015 de pe http://anp.gov.ro/documents/10180/574321/Protocol+de+colaborare+ANP+-+Directia+Protectia+Copilului_2013.pdf/8fde6529-d6ee-44d1-9d93-82f3dd5ca409http://anp.gov.ro/documents/10180/574321/Protocol+de+colaborare+ANP+-+Directia+Protectia+Copilului_2013.pdf/8fde6529-d6ee-44d1-9d93-82f3dd5ca409
  11. Mumola, C. (2000). Incarcerated Parents and Their Children. Special Report. Washington, DC: Bureau of Justice Statistics.
  12. Murray, J. (2005). The Effects of Imprisonment on Families and Children of Prisoners. England: Willan.
  13. Myers, B., Smarsh, T., Hagen, K. and Kennon, S. (1999). Children of Incarcerated Mothers. Journal of Child and Family Studies 8:11–25.
  14. San Francisco Children of Incarcerated Parents Partnership (2005). Children of Incarcerated Parents – A Bill of Rights. San Francisco, California: The Zellerbach Family Foundation.
  15. Seymour, C. (1998). Children with Parents in Prison: Child Welfare Policy, Program and Practice Issues. Child Welfare, 77(5), 469-493.
  16. Snyder, Z. (2009). Keeping Families Together: The Importance of Maintaining Mother–Child Contact for Incarcerated Women. Women & Criminal Justice, 19(1), 37-59.
  17. Trice, A. & Brewster, J. 2004. The Effects of Maternal Incarceration on Adolescent Children.” Journal of Police and Criminal Psychology 19:27–35

Gabriela Comănescu

Silvia Gabriela Comănescu este absolventă a Facultăţii de psihologie şi ştiinţele educaţiei, din cadrul Universităţii Bucureşti (2011- 2014). În prezent lucrează la Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, sector 5.

Related articles
0 Comments

No Comments Yet!

You can be first to comment this post!