CURȚILE CONSTITUȚIONALE ȘI JUSTIȚIA CONSTITUȚIONALĂ ÎN STATELE EUROPENE

ASEMĂNĂRI ȘI DEOSEBIRI

INTRODUCERE

            Constituția stabilește cadrul și măsura dreptului în interiorul unui stat, limitând puterea acestuia și definind drepturile cetățenilor.[1] Reglementând cele mai importante relații sociale, începând cu instituirea și garantarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor și continuând cu modul de organizare și funcționare a statului și a organelor acestuia, normele constituționale sunt învestite cu forță juridică supremă în statul de drept[2]. Mai mult, fiind edictate de către ce mai reprezentativă autoritate statală – legiuitorul constituant, normele constituționale comportă și o veritabilă componentă politică, reflectând realitatea socială și juridică a Statului la momentul edictării acestora[3].

Justiția Constituțională este pilonul statal care asigură sistemul constituțional și consolidarea acestuia. Mai mult, având în vedere conformitatea întregului sistem de drept cu normele constituționale, contenciosul constituțional ponderează puterile statului și normele acestuia. Din această perspectivă, justiția constituțională a dobândit și un rol esențial în procesul de legiferare al statelor, existând, din punctul meu de vedere, o limită fină între rolul jurisdicțional al justiției constituționale și rolul de legiuitor indirect. Intervențiile jurisdicțiilor constituționale în câmpul legislativ au rolul de a pondera eventualele excese ale puterii legislative, dar și de a asigura prin jurisprudența sa ,,un îndrumar” la îndemâna legiuitorului prin care se asigură conformitatea legislației cu normele de natură constituțională. 

La nivelul Uniunii Europene, Justiția Constituțională rămâne un atribut al suveranității statale, cel puțin sub aspectul modului de înfăptuire și organizare.  

Pe de-o parte, fiind o organizație constituită prin drept, având la bază statul de drept, Uniunea Europeană are și un mecanism jurisdicțional propriu. Mai mult, având drept funcție de bază integrarea statelor membre prin crearea unei ordini juridice comune membrilor săi, dar privită individual, distinctă de cea a statelor membre, Uniunea Europeană atrage implicit și o limitare a suveranității naționale.

Pe de altă parte, comunitatea de drept a Uniunii Europene și ordinea juridică pe care se întemeiază pot supraviețui atât timp cât cei doi piloni pe care se sprijină, și anume aplicabilitatea directă a dreptului Uniunii și supremația acestuia față de dreptul național, asigură respectarea și apărarea acestei ordini juridice.[4] În acest sens, statele membre au prevăzut la nivel Constituțional transferul unor elemente de suveranitate către nivelul european.[5] Cu toate acestea, conformitatea cu legea fundamentală a oricărui act de drept internațional sau de drept intern rămâne ponderată de justiția constituțională înfăptuită de fiecare stat în parte.

În lumina elementelor menționate anterior, prezenta lucrare își propune să analizeze prin comparație Justiția Constituționlă și Curțile Constituționale din Statele Europene din perspectiva următoarelor tematici: A. „Uniți în diversitate” ; B. „Modelul Kelsenian” ; C. „Modelul American”

  1. „Uniți în diversitate”

Europa nu se va construi dintr-o dată sau ca urmare a unui plan unic, ci prin realizări concrete care vor genera în primul rând o solidaritate de fapt.[6]

În discursul care urma să devină momentul nașterii unei Europe unite, ministrul francez de externe Robert Schuman a spus că în fapt o Europă unită va genera pace și prosperitate prin acceptarea culturilor, tradiţiilor şi limbilor atât de diverse ale continentului nostru. 

Dacă în drept urmările declarației sale sunt unanim cunoscute, consider că solidaritatea în fapt – acceptarea diversității –  reprezintă pilonul care a menținut, consolidat și dezvoltat Uniunea Europeană de astăzi. Iar acest lucru poate fi observat și în modul în care statele membre înfăptuiesc Justiția Constituțională, întrucât abordarea lor se împarte în două mari „școli” de drept constituțional: controlul constituțional exercitat pe modelul kelsenian (prin intermediul unor instanțe specializate, dar care nu fac parte din puterea judecătorească) și controlul constituțional exercitat pe modelul american (prin intermediul instanțelor judecătorești obișnuite, sau de către instanța cea mai mare în grad, în cadrul unei secții specializate).

STATULMODEL KELSENIANMODEL AMERICAN
Austria♦♦ 
Belgia♦♦ 
Bulgaria♦♦ 
Cehia♦♦ 
Cipru ♦♦
Croația♦♦ 
Danemarca ♦♦
Estonia ♦♦
Franța♦♦ 
Finlanda ♦♦
Grecia ♦♦
Germania♦♦ 
Italia♦♦ 
Irlanda ♦♦
Letonia♦♦ 
Lituania♦♦ 
Luxemburg♦♦ 
Malta ♦♦
Polonia♦♦ 
Portugalia♦♦ 
Regatul Țărilor de Jos ♦♦
România♦♦ 
Slovacia♦♦ 
Slovenia♦♦ 
Spania♦♦ 
Suedia ♦♦
Ungaria♦♦ 
  • Modelul „Kelsenian”

Controlul exercitat pe modelul kelsenian sau modelul european este caracterizat de faptul că Justiția Constituțională este înfăptuită printr-un organ special și specializat, aflat în afara oricăreia dintre puterile statului. [7] Așa cum am arătat anterior, majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene înfăptuiesc Justiția Constituțională utilizând modelul Kelsenian. În continuare, voi analiza comparat felul în care modelul Kelsenian este aplicat de statele europene, prin raportare la cinci tematici principale:

  1. Modul de reglementare al instanțelor constituționale și al justiției constituționale;
    1. Modul de numire al judecătorilor constituționali și durata mandatului acestora;
    1. Tipuri de control și categoriile de acte/fapte asupra cărora se exercită acesta;
    1. Efectele deciziilor instanțelor constituționale și modul de executare al acestora.

            a. Modul de reglementare al justiției constituționale      

În toate statele europene aflate pe model kelsenian, justiția constituțională este consacrată la nivelul Legii Fundamentale și dezvoltată prin intermediul legislației infraconstituționale. Astfel, Constituția prevede existența[8], structura[9] și atribuțiile[10] instanțelor Constituționale, în timp ce Parlamentul reglementează prin lege modul de organizare și funcționare al acestora. „Unitatea în diversitate” poate fi observată însă prin modul particular în care statele îmbină reglementarea constituțională cu cea infraconstituțională, în special modul în care legislativul intervine în reglementarea justiției constituționale.

O primă abordare se poate întâlni în state precum Regatul Belgiei sau Republica Croată. În cele două state, elementele ce țin de modul de organizare și funcționare a Curților Constituționale, precum și elementele procedurale ori altele asemenea sunt reglementate prin legi care au un statut cvasi-constituțional. Spre exemplu, în Belgia, componenţa, competenţa şi funcţionarea Curţii Constituţionale este reglementată prin ceea ce în Belgia se cheamă „lege specială”, uneori calificată drept „cvasi-constituţională”. Aceasta impune condiţii stricte de cvorum şi majoritate necesară adoptării, întrucât o lege specială se adoptă doar în prezenţa a 2/3 din numărul membrilor ambelor adunări legislative federale (Camera Reprezentanţilor şi Senatul) şi numai dacă întruneşte jumătate din voturile fiecărui grup lingvistic (francofon şi neerlandez), respectiv 2/3 din totalul voturilor exprimate în fiecare Cameră legislativă federală. Aceste condiţii de majoritate calificată (două treimi), mai ales în fiecare grup lingvistic, atrag imposibilitatea adoptării unei astfel de legi speciale fără acordul larg al celor două mari comunităţi (flamandă şi franceză) din Belgia. [11]

În de-a doua abordare pe care am identificat-o în state precum Austria, Cehia, Germania, Franța, Ungaria, Letonia, Portugalia sau România, puterea legislativă edictează prin lege (lege federală în cazul Austriei și Germaniei) modul de organizare, funcționare și altele asemenea. În general, Curțile Constituționale nu au nicio prerogativă în elaborarea legii, legislativul având putere discreționară.

În Letonia, Curtea Constituțională chiar s-a pronunțat asupra acestui aspect. În decizia din 18 ianuarie 2010 pronunţată în cauza nr. 2009-11-01, Curtea Constituţională a Letoniei a arătat că din principiul separaţiei puterilor rezultă că legiuitorul are datoria să permită puterii judecătoreşti sau unei instituţii independente, care reprezintă puterea judecătorească, să îşi exprime opinia cu privire la chestiunile care afectează funcţionarea instanţelor, însă decizia în astfel de probleme ţine de competenţa legislativului. Acesta are dreptul de a nu fi de acord cu opinia puterii judecătoreşti, însă trebuie să o analizeze şi să o trateze cu respectul şi înţelegerea cuvenită.[12]

În Ungaria reglementările detaliate cu privire la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale sunt stabilite de Regulamentul Curţii Constituţionale, care se aprobă prin lege de către Parlament, la recomandarea Curţii Constituţionale. Practic, Curtea Constituțională a Ungariei elaborează proiectul reglementării, acesta urmând a fi aprobat cu majoritatea de două treimi din parlamentarii prezenți.

b. Modul de numire al judecătorilor constituționali și durata mandatului acestora

            Modelul european de înfăptuire al justiției constituționale impune existența unui mecanism special prin care judecătorii acestui organism sunt numiți. Fiind o instituție aflată în afara celor trei puteri ale statutului, opțiunea cel mai des întâlnită este împărțirea atribuțiilor de alegere și numire între puterea executivă și cea legislativă, existând însă și state care introduc în această procedură și puterea judecătorească.

Consider că procesul de numire al judecătorilor constituționali poate fi cea mai semnificativă ingerință a componentei politice în înfăptuirea justiției constituționale. Cu toate acestea, statele europene au creat mecanisme prin care această intervenție să fie cât mai puțin invazivă, în special prin apelarea la principiul echilibrului puterii în stat. Mai mult, judecătorii constituționali, deși numiți de componenta politică, obțin o serie de protecții juridice în fața politicului.

Astfel, judecătorilor li se acordă garanţii de independenţă pe durata mandatului. Ei se bucură de imunitate, sunt inamovibili şi nu pot fi traşi la răspundere. În statele Europene, funcţia de judecător constituţional este incompatibilă cu exercitarea unei funcţii în cadrul altor organe statale, cu exercitarea oricărei alte funcţii publice sau private (cu excepţia, de regulă, a exercitării unor funcţii didactice sau de cercetare ştiinţifică în domeniul juridic), precum şi cu activitatea politică în cadrul unui partid sau al unei asociaţii politice.

De asemenea, durata mandatului judecătorilor constituționali este pe viață (în cazul Austriei și Belgiei) sau pe o durată lungă (între 8 și 12 ani, la nivelul celorlalte state Europene aflate pe modelul kelsenian), fapt ce contribuie la limitarea ingerinței politice, având în vedere dinamica ciclurilor electorale.

Așadar, procedurile de desemnare și numire, precum şi alegerea, de către judecătorii constituționali, contribuie la reducerea riscului de „politizare”, deși alegerea este făcută de politic. Prin aceasta însă, nu trebuie înțeles că politicul ar avea potențialul să își subordoneze justiția constituțională, ci trebuie avută în vedere prevalența imparțialității și independenței justițiilor constituționale față de orice terțe persoane sau entități, pentru a se consolida încrederea în justiție și, inerent, în statul de drept.

O analiză comparată a situației regăsite la nivelul statelor europene trebuie să pornească de la forma statală: (1) State Unitare și (2) State Federale.

  • Statele Unitare

De esența statelor unitare este existența unei singure puteri constituționale competentă să stabilească reguli aplicabile pe întregul teritoriu, activitatea de guvernare difuzându-se de la centru pe cale ierarhică, existând un singur rând de organe centrale (parlament, guvern, președinte și o singură ordine juridică întemeiată pe o constituție unică.[13] Majoritatea Statelor Europene sunt State Unitare, fapt ce generează numeroase similitudini din punctul de vedere al desemnării judecătorilor constituționali.

Modelul cel mai des întâlnit conferă dreptul de a desemna și numi judecătorii constituționali Puterii Executive și Puterii Legislative. Exemplele cele mai relevante în acest sens se pot regăsi în state precum Franța[14] sau România[15]. De regulă, puterea executivă participă la acest proces prin intermediul șefului de stat. În virtutea faptului că atât șeful statului, cât și puterea legislativă sunt aleși prin votul tuturor cetățenilor cu drept de vot, acest sistem de desemnare și numire generează reprezentativitate persoanelor care sunt însărcinate cu asigurarea aplicării Legii Fundamentale.

Un alt model este acela care oferă tuturor puterilor statului dreptul de a desemna o parte din judecătorii constituționali. Spre exemplu, în Republica Italiană Curtea Constituțională este alcătuită din cincisprezece judecători, dintre care cinci sunt aleşi de Parlament, cinci de către cele mai înalte instanţe, iar cinci sunt numiţi de Preşedintele Republicii. Un alt exemplu ar putea fi Regatul Spaniei, unde cei doisprezece magistraţi ai Tribunalului Constituţional spaniol sunt numiţi de Rege, la propunerea a patru organe constituţionale, şi anume: Parlamentul desemnează opt judecători, dintre care patru – Congresul Deputaţilor şi alţi patru – Senatul; Guvernul desemnează doi judecători, iar ceilalţi doi sunt desemnaţi de Consiliul General al Puterii Judecătoreşti.[16] Consider că acest model asigură prezenţa în cadrul instanțelor constituționale a unei game de percepţii instituţionale diferite, corespunzătoare fiecărei entităţi dintre cele însărcinate cu selecţia judecătorilor.

Pe de altă parte, state precum Ungaria, Polonia sau Croația conferă dreptul de a desemna și numii judecătorii constituționali doar puterii legislative. Ungaria își desemnează judecătorii constituționali ca urmare a votului majorității a două treimi din parlamentari, în timp ce Polonia oferă doar camerei inferioare a parlamentului prerogativa numirii. Consider că ambele state exemplificate abordează într-un mod discreționar numirea judecătorilor constituționali, statul Polonez chiar eliminând din peisaj principiul bicameralismului. Republica Croația, deși utilizează acest sistem, are o particularitate în procedura de desemnare care ameliorează din puterea discreționară a legislativului: Comisia parlamentară pentru probleme constituționale publică un anunţ în Monitorul Oficial, adresat instituţiilor judiciare, facultăţilor de drept, barourilor, asociaţiilor juridice, partidelor politice, altor persoane juridice şi fizice, cu invitaţia de a propune candidaţi pentru alegerea unuia sau a mai multor judecători ai Curții Constituționale. De asemenea, o persoană fizică se poate autopropune. Ulterior, urmează un proces public de intervievare a candidaților, comisia urmând a formula o propunere cu lista finală a celor selectați, dar și a celor care nu au fost selectați de comisie, dar întrunesc condițiile minime stabilite. La momentul votului în Parlament, fiecare parlamentar are dreptul de a alege individual pe oricare dintre cei aflați pe cele două liste.

Nu în ultimul rând, „Unitatea în diversitate” se observă și prin faptul că anumite state au un sistem hibrid de desemnare, în sensul că urmează unul din modele de mai sus, dar la care se adaugă anumite particularități. Un prim exemplu ar fi Portugalia, unde Parlamentul deține un monopol parțial asupra numirii judecătorilor: din cei 13 judecători, 10 sunt aleși de Parlament, iar 3 sunt aleși ulterior de către colegii lor, prin intermediul cooptării. Un alt exemplu este Slovacia, unde puterea discreționară de a numi judecătorii constituționali aparține Președintelui, cu toate că puterea legislativă contribuie și ea.[17]

  • Statele Federale

Statele federale sunt compus dintr-un număr de state („landuri”/„regiuni”) care au transferat o mare parte din suveranitatea lor unei entități supraordonate lor, numită „guvern central” sau și „guvern federal”. Motivul pentru care am împărțit analiza între cele două mari tipuri de organizare statală este faptul că în statele federale, precum Austria sau Germania, se acordă o atenție sporită asupra reprezentativității pe care o au judecătorii constituționali, întrucât Constituția este unică.

În Germania, Curtea Constituţională Federală se compune din două camere, fiecare alcătuită de 8 judecători. Jumătate dintre judecătorii unei camere sunt aleşi de Bundestag, iar cealaltă jumătate de Bundesrat – adică de către adunarea de reprezentare populară, respectiv de către reprezentanţii Landurilor. Practic, se conferă atributul desemnării către două puteri: în primul rând, puterii legislative în mod direct (Bundesrat și Bundestag fiind camerele parlamentului German) și în mod indirect, puterii executive de la nivelul landurilor (din Bundesrat fac parte delegații statelor care compun federația).

Modelul Austriac împarte prerogativa de desemnare între puterea executivă bicefală și puterea legislativă unde toți membrii sunt numiți de președinte, astfel: 6 membrii și 3 supleanți propuși de Guvernul Federal; 3 membrii și 2 supleanți propuși de Consiliul Național; 3 membrii și 2 supleanți aleși de Consiliul Federal.

c. Tipuri de control și categoriile de acte/fapte asupra cărora se exercită acesta

În prezenta lucrare, voi analiza obiectul de activitatea al instanțelor constituționale în statele aflate pe modelul kelsenian din perspectiva a trei mari categorii: (1) controlul a fortiori – când instanța este chemată să analizeze un proiect de lege și controlul  a posteriori – când instanța se pronunță asupra unei legi în vigoare;  (2) controlul exercitat de instanța constituțională atunci când există un conflict de competență între autoritățile statului; (3) intervenția instanței constituționale în alte cazuri prevăzute de Legea Fundamentală. Cu certitudine, această categorisire nu este nicidecum exhaustivă, însă în limitele prezentei analize o astfel de împărțire este utilă în a evidenția elementele ce contribuie la „Unitatea în diversitate” a statelor europene.

  • Controlul a fortiori și a posteriori

Din punct de vedere constituțional, controlul a fortiori reprezintă un instrument de bază pe care opoziția politică îl are în raport cu puterea. Deși poate fi considerat un control ineficient având în vedere că legea nu a produs efecte juridice, consider că acest tip de control este un ingredient cheie în aplicarea principiului checks and balances care implică mecanisme de echilibru și limitări între puterile statului, dar mai ales în interiorul puterilor statului. De altfel, acest tip de control, de regulă, poate fi inițiat doar de autoritățile statului.

În statele analizate, cel mai des întâlnit tip de control anterior este controlul de constituționalitate al tratatelor internaționale sau asupra altor tipuri de acorduri internaționale. În state precum Franța[18] sau România[19], acest control se realizează în urma respectării condițiilor impuse de textul constituțional. De altfel, România și Franța permit și alte tipuri de control anterior, spre deosebire de Republica Cehă unde acest tip de control se efectuează doar asupra Tratatelor, în mod obligatoriu. [20]

Controlul de constituționalitate a postriori este considerat de doctrină drept un veritabil control, întrucât numai după intrarea în vigoare a legii se pot observa efectele ei și modul în care textul constituțional este încălcat. [21]Acest tip de control are mult mai mulți titulari ai dreptului de sesizare, printre care și cetățenii, ca destinatari ai normei. Spre exemplu, în concepţia Constituţiei Federale Austriece, pot fi supuse controlului orice acte juridice care se intersectează direct cu sfera juridică a destinatarului normei, în sensul că nasc, modifică sau sting drepturi şi îndatoriri. Orice asemenea act juridic cu caracter general poate forma obiect al controlului, la fel ca şi oricare act individual, dacă emană de la o autoritate administrativă.[22]

În statele analizate, controlul posterior de constituționalitate îmbracă forme similare și poartă asupra unor situații juridice clar exprimate în Constituție. În general, acest tip de control se exercită prin excepțiile de neconstituționalitate ridicate de justițiabili în cursul unui proces, atunci când se consideră că legea aplicabilă speței încalcă prevederile constituționale. Un exemplu în acest sens se găsește în Constituția României la art. 146 lit. d), care prevede: Curtea Constituțională […] hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial.

  • Controlul exercitat de instanța constituțională atunci când există un conflict de competență între autoritățile statului

În majoritatea statelor aflate pe modelul kelsenian, instanța constituțională este abilitată să intervină atunci când survine un conflict între puterilele statului, dar și în interiorul acestora.

Mai mult, în cazul statelor federale, precum Austria sau Germania, instanța constituțională se pronunță și în cazul conflictelor de competență între Federație și Landuri: fie un conflict ce ține de prerogativle de legiferare dintre cele două niveluri, fie un conflict ivit de executarea legii. Un alt exemplu poate fi dat de Curtea Constituţională belgiană care nu deţine competenţe în privinţa actelor puterii executive şi cu atât mai puţin pentru soluţionarea eventualelor conflicte între puterile legislativă şi executivă sau a conflictelor de competenţă între instanţe, însă se poate pronunţa asupra conflictelor de competenţă între diferitele organe legiuitoare, având în vedere structura federală a statului.

În statele unitare, de cele mai multe ori, conflictele de competență apar între legiuitorul primar și legiuitorul delegat. Însă diversitatea abordării constituționale în rândul statelor membre aduce și o serie de aspecte particulare care merită a fi menționate, unul dintre acestea regăsindu-se în peisajul constituțional francez. În cadrul controlului a priori, Consiliul Constituțional poate interveni pentru soluţionarea unui dezacord între Guvern şi Parlament, cu privire la competenţa legiuitorului sau anumite reguli ale procedurii de legiferare. Dacă în cursul procedurii legislative reiese că o propunere (formulată de parlamentari) sau un amendament nu ţine de domeniul rezervat legii, prin Constituţie, sau dacă ea contravine delegării legislative acordată de Parlament, Guvernul ori, după caz, preşedintele Camerei parlamentare sesizate poate opune inadmisibilitatea textului. În cazul unui dezacord între Guvern şi preşedintele respectivei Camere, Consiliul Constituţional, sesizat de către una dintre părţi se va pronunţa asupra conflictului.[23]

  • Intervenția instanței constituționale în alte cazuri prevăzute de Legea Fundamentală

Având în vedere rolul instanțelor constituționale de garantare a supremației Constituției, aceste instituții specializate capătă în sistemul kelsenian o serie de prerogative nonjurisdicționale care în cadrul democrației constituționale asigură statul de drept și principiul separației și echilibrului puterilor în stat. În concretizarea celor amintite voi aduce două exemple.

În sistemul portughez, Curtea Constituțională constată decesul şi declară incapacitatea fizică permanentă a Preşedintelui Republicii[24]. Mai mult, Curtea este abilitată să verifice cazurile în care acesta se află în imposibilitatea temporară de a-şi exercita funcţia. Consider că acest exemplu este relevant din perspectiva faptului că șeful de stat este garantul funcţionării adecvate a instituţiilor democratice[25], în timp ce Curtea este garantul supremației constituției, fapt ce ține de statul de drept.

În majoritatea statelor pe model kelesenian, instanțele constituționale au o prerogativă esențială în a verifica constituționalitatea unui partid politic[26]. Consider că partidele politice reprezintă sângele democrației, întrucât prin intermediul lor se realizează guvernarea de către popor. Astfel, instanța constituțională, având în vedere rolul său în arhitectura statală, este cea mai îndreptățită să se pronunțe cu privire la constituționalitatea partidelor politice, chiar dacă prerogativa înregistrării unui partid aparține altui organism statal.

d. Efectele deciziilor instanțelor constituționale și modul de executare al acestora.

            Ca urmare a efectelor și modului de executare al deciziilor instanțelor constituționale, justiția constituțională închide cercul activității sale.

Doctrina de specialitate împarte efectele produse în două mari categorii: controlul cu efecte erga omnes ­– unde aplicabilitatea deciziilor se resfrânge asupra tuturor și numai pentru viitor; și controlul cu efecte inter partes litigantes – unde deciziile sunt aplicabile doar asupra părților aflate în litigiu.[27] În sistemul kelsenian de drept constituțional, de esența controlului este faptul că acesta produce efecte erga omnes iar pe cale de consecință, și între părțile aflate în litigiu.

În majoritatea situațiilor, deciziile instanțelor constituționale sunt aplicabile de la momentul efectuării publicității deciziei, în conformitate cu regulile fiecărui stat[28]. Cu toate acestea, din rațiuni ce țin de securitatea circuitului juridic, statele au prevăzut și situații în care efectele se vor răsfrânge asupra tuturor, fie de la un moment stabilit în dispozitivul curții, fie de la un moment stabilit de constituție.  

Un caz particular al statelor care permit curții să stabilească momentul de la care decizia va produce efecte erga omnes se regăsește în peisajul constituțional austriac: Curtea Constituţională poate fixa un termen pentru ieşirea din vigoare a dispoziţiei legale invalidate. În concret, norma juridică va continua să se aplice situaţiilor create mai înainte de anularea acesteia, precum și celor care se vor naște în interiorul termenului stabilit (dacă Curtea nu stabilește altfel), însă în speța care a generat controlul de constituționalitate ea nu va mai fi aplicabilă. Norma nu mai poate fi contestată până la expirarea termenului stabilit de Curte, după care îşi încetează efectele de drept. Există însă și cealaltă extremitate a principiului erga omnes, unde decizia Curții are efecte retroactive, în sensul că prin invalidare dispare din circuitul juridic precum nu ar fi existat vreodată. Chiar și în acest scenariu, pentru a nu periclita siguranța juridică, legea specială belgiană permite curții să stabilească un termen de la care decizia produce efecte. Această interpetare a caracterului retroactiv poate fi identificată în sistemul constituțional belgian.

Deși modelul austriac sau cel belgian prioritizează securitatea circuitului normativ, consider că pentru asigurarea supremației Constituției statele trebuie să edicteze la nivel constituțional termenul în care norma invalidată nu mai produce efecte, precum și soarta acesteia în interiorul acestui termen. În acest sens, Constituția României prevede în articolul 147 alin. (1) că „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”.

Deciziile instanțelor constituționale au autoritate de lucru judecat, nefiind supuse, ca regulă, niciunei forme de contestație. Mai mult, există state care acordă autoritate de lucru judecat și argumentelor utilizate în motivarea deciziei cu care se află într-o legătură intrinsecă. Cu toate acestea, legiuitorul poate adopta orice lege într-un mod valabil, câtă vreme o face cu respectarea regulilor procedurii de legiferare prevăzute de Constituţie. Așadar, nu este exclus să edicteze o normă a cărei efecte să regenereze viciul de constituționalitate invalidat anterior de Curte.

  • Modelul „American”

Modelul american de control constituțional este caracterizat prin faptul că este exercitat de către instanțele de drept comun, de la toate nivelurile. Apărut în Statele Unite al Americii pe cale pretoriană ca urmare a Deciziei Madison v. Marbury[29], acest model ar o serie de trăsături generale identificabile în toate statele care abordează acest model. Totuși, la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene – unde regula este sistemul kelsenian –  se poate observa că acest model american preia din trăsăturile modelului european.

În primul rând, din punctul de vedere al modului de organizare al justiției constituționale întâlnim două abordări distincte. Pe de-o parte, există modelul danez care preia din punctul de vedere al instanțelor competente sistemul american: În Danemarca problemele de constituţionalitate sunt supuse controlului judiciar al instanţelor de drept comun, de la orice nivel. Pe de cealaltă parte, poate fi menționat sistemul constituțional Irlandez care îmbină cele două mari școli de drept. Din perspectiva modelul american, Irlanda înfăptuiește justiția constituțională prin intermediul unor instanțe ce aparțin de puterea judecătorească: constituţionalitatea unei legi poate fi contestată prin introducerea unei acţiuni în faţa Înaltei Curţi în primă instanţă, pe motive de neconstituţionalitate a legii. Decizia Înaltei Curţi poate fi atacată la Curtea Supremă de către oricare dintre părţi.

În al doilea rând, din perspectiva tipului de control de constituționalitate, sistemul constituțional irlandez permite un control a priori al legilor înainte de promulgare: Preşedintele Irlandei, după consultarea cu Consiliul de Stat, poate sesiza Curtea Supremă pentru ca aceasta să se pronunţe printr-o decizie asupra constituţionalităţii respectivului proiect de lege sau a unor dispoziţii ale acestuia. În cazul în care Curtea Supremă declară neconstituţional proiectul de lege adoptat sau oricare dintre prevederile sale, acesta nu poate fi promulgat de Preşedinte. Declararea neconstituţionalităţii pune capăt procesului legislativ cu privire la respectivul proiect de lege. Diferența principală între modelul kelsenian și cel abordat de Irlanda este faptul că atunci când Curtea Supremă declară constituţional un proiect de lege adoptat, constituţionalitatea acestuia nu mai poate fi contestată în faţa instanţelor de judecată.

Nu în ultimul rând, modelul american adoptat de statele europene primește un nou amendament preluat din sistemul kelsenian din punctul de vedere al efectelor deciziei de invalidare a normei. Un exemplu concret poate fi preluat din arhitectura constituțională irlandeză unde controlul constituțional a posteriori nu doar că are efecte asupra speței care a generat verificarea constituționalității, dar produce efecte erga omnes, profitând tuturor persoanelor în viitor.

Conchizând, modelul utilizat de state europene precum Danemarca, Grecia, Irlanda este un model hibrid, care preia în principal elementul de organizare specific sistemului american (nu există un tribunal special, ci instanțele de drept comun au competență în a verifica conformitatea cu Legea Fundamentală), precum și elemente din sistemul kelsenian (spre exemplu, efectul erga omnes al deciziilor).

BIBLIOGRAFIE

  • Ștefan Deaconu, Drept Constituțional, Editura C.H. Beck, București, 2017;
  • Ștefan Deaconu, Instituții Politice, Editura C. H. Beck, București 2017;
  • Amzulescu M., Procesul de revizuire a Constituției, în RDP nr. 3/2003;
  • Ștefan Deaconu (coordonator), Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Silviu Gabriel Barbu, Codex constituţional : constituţiile statelor membre ale Uniunii Europene Volumul I și II, Editura Monitorul Oficial R.A., București, 2015;
  • Raport naţional pentru cel de-al XVlea Congres al Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene, prezentat de Curtea Constituțională a Austriei;
  • Raport naţional pentru cel de-al XVlea Congres al Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene, prezentat de Curtea Constituțională a Belgiei;
  • Raport naţional pentru cel de-al XVlea Congres al Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene, prezentat de Curtea Constituțională a Republicii Croației;
  • Raport naţional pentru cel de-al XVlea Congres al Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene, prezentat de Curtea Supremă din Danemarca;
  • Raport naţional pentru cel de-al XVlea Congres al Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene, prezentat de Consiliul Constituțional francez;
  • Raport naţional pentru cel de-al XVlea Congres al Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene, prezentat de Curtea Constituțională a Ungariei;
  • Raport naţional pentru cel de-al XVlea Congres al Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene, prezentat de Curtea Constituțională a Republicii Italiene;
  • Raport naţional pentru cel de-al XVlea Congres al Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene, prezentat de Curtea Constituțională a Republicii Letonia;
  • Raport naţional pentru cel de-al XVlea Congres al Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene, prezentat de Tribunalul Constituțional al Spaniei;
  • Raport naţional pentru cel de-al XVlea Congres al Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene, prezentat de Curtea Constituțională a Republicii Cehe;
  • Raport naţional pentru cel de-al XVlea Congres al Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene, prezentat de Curtea Constituțională a Republicii Polonia;
  • Raport naţional pentru cel de-al XVlea Congres al Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene, prezentat de Tribunalul Constituțional Portughez;
  • Raport naţional pentru cel de-al XVlea Congres al Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene, prezentat de Curtea Constituțională a Republicii Slovacia;
  • Raport naţional pentru cel de-al XVlea Congres al Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene, prezentat de Curtea Constituțională Federală din Germania;
  • Raport naţional pentru cel de-al XVlea Congres al Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene, prezentat de Curtea Supremă a Irlandei;
  • Declarația Schuman
  • https://op.europa.eu/webpub/com/abc-of-eu-law/ro/#chap8
  • https://ro.wikipedia.org/wiki/Stat_unitar
  • https://www.britannica.com/event/Marbury-v-Madison#ref315079

[1] A se vedea Ștefan Deaconu, Drept Constituțional, Editura C.H. Beck, București, 2017, p. 113.

[2] A se vedea Ștefan Deaconu, Instituții Politice, Editura C. H. Beck, București 2017, p. 14. Conceptul de stat de drept semnifică, conform autorului citat, faptul că ,,prerogativele de putere ale statului se legitimează prin drept”. Conceptul de stat de drept, definit sintetic de Rudolf Wassermann reprezintă statul a cărui activitate este determinată și limitată prin drept.

[3] A se vedea Amzulescu M., Procesul de revizuire a Constituției, în RDP nr. 3/2003, pp. 45-46. Autorul afirmă în lucrarea sa că ,,ea (Constituția) nu trebuie să fie o frână în dezvoltarea unei națiuni, ci, dimpotrivă, să fie oglindă a acestei evoluții și o punte către viitor.

[4] https://op.europa.eu/webpub/com/abc-of-eu-law/ro/#chap8

[5] Spre exemplu, art. 148 din Constituția României, privind „Integrarea în Uniunea Europeană”, care prevede, în partea aici relevantă, că „(1)Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul transferării unor atribuţii către instituţiile comunitare, precum şi al exercitării în comun cu celelalte state membre a competenţelor prevăzute în aceste tratate, se face prin lege adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. (2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. (3) Prevederile alineatelor (1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şi pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.”

[6] Fragment din Declarația Schuman – 9 mai 1950

[7] A se vedea Ștefan Deaconu, Drept Constituțional, Editura C.H. Beck, București, 2017, p. 76.

[8] Spre exemplu, art. 83 din Constituţia Republicii Cehe

[9] Spre exemplu, art. 142 din Constituția României

[10] Spre exemplu, art. 93 din Legea fundamentală a Republicii Federale Germania

[11] Raport naţional pentru cel de-al XVlea Congres al Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene, prezentat de

Curtea Constituţională a Belgiei

[12] Decizia Curții Constituționale a Letoniei din 18 ianuarie 2010 în cauza nr. 2009-11-01, para.24

[13] https://ro.wikipedia.org/wiki/Stat_unitar

[14] „Cei nouă membri ai Consiliului Constituţional sunt numiţi pentru o perioadă de nouă ani, Consiliul înnoindu-se cu câte trei membri la fiecare trei ani: un membru este desemnat de Preşedintele Republicii, un altul de către preşedintele Adunării Naţionale şi un al treilea de către preşedintele Senatului.” – Raport naţional pentru cel de-al XVlea Congres al Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene, prezentat de Consiliul Constituţional francez,pg. 1

[15] A se vedea art. 142 (3) din Constituția României

[16] art. 159 din Constituţia spaniolă

[17] În conformitate cu art. 134 alin.(2) din Constituţia Republicii Slovace judecătorii Curţii Constituţionale sunt numiţi de Preşedintele Republicii Slovace pentru o perioadă de doisprezece ani, la propunerea Consiliului Naţional. Consiliul Naţional al Republicii Slovace propune un număr dublu de candidaţi pentru judecătorii ce urmează a fi numiţi de Preşedinte.

[18] Art. 54 din Constituția Republicii Franceze

[19] Art. 146 b) din Constituția României

[20] Art. 87 (2) din Constituția Republicii Cehă  – Curtea Constituțională este competentă să se pronunțe asupra constituți­onalității tratatelor […] Tratatele nu pot fi ratificate decât după adoptarea unei decizii de către Curtea Constituțională.

[21] A se vedea Ștefan Deaconu, Drept Constituțional, Editura C.H. Beck, București, 2017, p. 74.

[22] Raport naţional pentru cel de-al XVlea Congres al Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene, prezentat de Curtea Constituţională a Austriei

[23] Raport naţional pentru cel de-al XVlea Congres al Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene, prezentat de Consiliul Constituţional francez, pg. 6

[24] Art. 223 (2) a. din Constituția Portugaliei

[25] Art. 120 din Constituția Portugaliei

[26] Spre exemplu, art. 146 k) din Constituția României

[27] A se vedea Ștefan Deaconu, Drept Constituțional, Editura C.H. Beck, București, 2017, p. 76.

[28] Spre exemplu, art. 190 (3) teza I din Constituția Poloniei – Hotărârile Tribunalului Constituțional sunt general obligatorii de la data publicării lor

[29] https://www.britannica.com/event/Marbury-v-Madison#ref315079

Acest articol a fost întocmit de către FILIP-PETRU IANA, student la Facultatea de Drept, Universitatea București, anul IV.

ABC Juridic

ABC Juridic a luat naştere din dorinţa de a construi perspective pentru viitorii specialişti în domeniul juridic.

Related articles
0 Comments

No Comments Yet!

You can be first to comment this post!