Educaţia, Finanţele şi Justiţia statului atipic- Concurs SNSPA

A vorbi despre soluţii în educaţie/învăţământ înseamnă a vorbi despre ce fel de oameni îţi doreşti să ai alături atunci când desfăşori o activitate. Nimeni nu poate nega beneficiile unei educaţii solide oferită de stat cetăţenilor săi, prin urmare un pas important pe care statul atipic trebuie să-l facă este acela al creării unui sistem de învăţământ performant, care să ţină cont de dorinţele de dezvoltare ale cetăţenilor şi care să ofere, începând cu învăţământul liceal, pachete cu materii de studiu în funcţie de facultatea pe care adolescentul doreşte să o urmeze, învăţământul de calitate trebuie să aibă viziune, să nu lucreze din inerţie, trebuie să formeze personalitatea elevului, să-l lase să aleagă, să preia iniţiativa în formarea sa, să se înlăture rigidităţile dintre profesori şi elevi întrucât acest statut durează câţiva ani, după care cel care a fost cândva elev devine coleg al profesorului.

În România, această necesitate de reformă a sistemul de învăţământ a fost anticipată pentru prima dată, deşi acest lucru nu se doreşte a fi recunoscut, de către Curtea Constituţională când, la data de 12 noiembrie 2014, a luat în dezbatere excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii învăţământului nr. 84/1995 şi ale Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, venind cu o hotărâre ce a fost multă vreme subiect de dezbatere în mass-media: scoaterea religiei din şcoli, mai exact Curtea hotărând că aceia care vor să facă ceva trebuie să ceară acel lucru. Luând în considerare că decizia Curţii se învârte în jurul argumentului conform căruia cel care vrea ceva trebuie să ceară acel lucru, tocmai acest argument, dacă este extins la nivelul tuturor disciplinelor care se studiază în cadrul liceului, ar însemna cu adevărat o reuşită a sistemului educaţional.

Făcând un efort de imaginaţie, să considerăm că am finalizat învăţământul gimnazial şi, fiind atraşi de ştiinţele reale, vrem o carieră în acest domeniu. Atunci liceul are un pachet ce cuprinde un set de materii în legătură cu aceste discipline. Astfel, un adolescent va studia la liceu: matematică, informatică, chimie, fizică, toate la nivel aprofundat, iar pe lângă acestea ar mai avea câteva materii recreative precum: limba română, educaţie fizică, desen, muzică etc, elevului dându-i-se oportunitatea de a-şi alege materiile recreative, el putând avea un număr minim sau unul maxim, dar niciodată neputând opta pentru toate întrucât orarul devine prea încărcat. Dacă se va proceda aşa, atunci examenul de bacalaureat nu ar mai fi o problemă pentru că toţi elevii îl vor susţine doar la materiile obligatorii, nu şi la cele recreative, promovabilitatea va fi aproape de nivelul maxim, iar admiterile la facultate vor fi foarte uşoare, deoarece aceia care s-au pregătit patru ani continuu la materiile obligatorii vor fi avut timp să aprofundeze şi materia necesară pentru admitere cu profesorul de la clasă. Prin urmare, elevul este cel care are de câştigat, profesorii vor avea rezultate mult mai bune la olimpiade şi concursuri pentru că vor putea acorda mai mult timp la clasă pregătirii colectivului, iar părinţii vor fi mulţumiţi întrucât nu vor plăti ore suplimentare.

Cu siguranţă că fiecare sistem este perfectibil, însă un sistem educaţional bazat pe alegerea elevilor este cea mai bună soluţie pentru a face programul de învăţare mult mai bun şi a-l aduce mai aproape de destinatarii acestuia. Alegând să faci ceea ce-ţi place, nici învăţatul nu va mai fi o corvoadă. Trebuie să ţinem astfel cont de ceea ce spunea Confucius: “Alege-ţi o meserie (n.n pachet de studii oferit de liceu) pe care să o iubeşti şi nu vei lucra o zi din viaţa ta”, astfel trebuie să facem din învăţământul pe care statul atipic îl oferă “un dar inestimabil, dar niciodată o constrângere greu de suportat”. (1)

Aşa cum arătam ceva mai sus, statul atipic este unul care îşi învaţă istoria, dar care nu rămâne ancorat în ea, iar un astfel de stat este capabil să conştientizeze prin intermediul unei educaţii adecvate importanţa unor acorduri internaţionale şi importanţa dreptului internaţional. Într-o lume în care valorile morale şi principiile de drept sunt răsturnate, devenind balast, o declaraţie a istoricului Robert Kagan consternează iubitorii naivi ai acestori valori. Acesta referindu-se la SUA afirmă: “They are less inclined to act through international institutions such as the United Nations, less inclined to work cooperatively with other nations to pursue common goals, more skeptical about international law, and more willing to operate outside its strictures when they deem it necessary, or even merely useful”.(2) Putem trage astfel concluzia că un stat ideal, aşa cum îl văd unii, SUA, are grave probleme nu doar în ceea ce priveşte datoria de stat care a ajuns la trilioane de dolari, dar şi în ceea ce priveşte conformarea cu rigoarea normelor dreptului internaţional. Cicero afirma: “Mens animus et consilium civitatis positia sunt in legibus”. Dacă achiesăm la aceste lucruri şi credem în faptul că “inteligenţa, spiritual şi înţelepciunea cetăţii rezidă în legi”, atunci poporul trebuie educat în mod înţelept, întrucât educaţia trasează linia evoluţiei naţiunii.
Învăţând din greşelile istoriei, statul atipic tinde să fie rara avis printre multitudinea de state lipsite de busolă morală şi legală.

Finanţele statului atipic

În acest capitol dedicat politicii fiscale a statului atipic, din păcate, nu poate fi evitată o comparaţie cu România. Prin urmare, a fost inevitabilă analogia cu un cântec apărut în anul 2010, al cărui titlu a fost repede preluat ca şi slogan: “Vreau o ţară ca afară” prin care se cerea “o şcoală ca afară”, “şosele ca afară” şi „spitale ca afară”. Surprinzător sau nu, aceste lucruri sunt fezabile, nu doar într-un stat atipic, dar şi într-un stat tipic precum România dacă există o politică fiscală riguroasă. Totul porneşte de la educaţia cetăţenilor întrucât aceştia trebuie să înţeleagă încă din şcoală rolul impunerii unor impozite, taxe şi contribuţii de către stat. Aceştia trebuie să conştientizeze importanţa lor, iar acest lucru se realizează numai prin intermediul unei puternice educaţii. În acelaşi timp, statul trebuie să găsească metode utile pentru buna colectare a taxelor şi impozitelor la bugetul de stat.

Într-un stat puternic, într-o “ţară ca afară” există şcoli performante, şosele bune şi spitale fiindcă acei cetăţeni fac sacrificii pentru a avea aceste beneficii. Sunt ţări în care oamenii plătesc impozit pe venit de peste 40% (Marea Britanie), Belgia în 2012 avea un impozit pe venit de 50%, Finlanda în acelaşi an avea un impozit de 49,2 %. Este firesc ca într-o atare situaţie aceste ţări să beneficieze de o puternică dezvoltare în toate domeniile pentru că oamenii înţeleg necesitatea contribuirii la bugetul de stat. Un alt obiectiv al politicii fiscale care ar trebui implementat în statul atipic, iar care în România nu este adus în discuţie îl reprezintă impozitul pe avere. Bineînţeles, în ceea ce priveşte acest impozit, el nu poate fi în fiecare an acelaşi întrucât aplicând aceeaşi cotă de impozitate aceleiaşi averi, s-ar ajunge la falimentarea contribuabilului. Pentru a se evita această consecinţă nocivă, impozitul ar trebui aplicat pe sporul de avere, iar nu pe averea înţeleasă în accepţiunea lato sensu.

Justiţia

Luând în considerare importanţa domeniului avut în discuţie şi coroborând acest lucru cu elementele prezentate în finalul primului capitol, în care am formulat o pledoarie pentru a oferi mai multă putere justiţiei, în cele ce urmează o să creionăm un sistem de drept emanând vigoare, corectitudine şi rigoare. Deşi pleonastică exprimarea “sistem de drept emanând corectitudine”, precizarea este necesară întrucât în rechizitoriile pe care mass-media le elaborează la adresa sistemului român de justiţie, orice suspiciune echivalează cu o prezumţie absolută de vinovăţie.

Tocmai pentru a nu face din statul atipic ţinta unor acuzaţii nefondate elaborate de către persoane fără o solidă cultură juridică, ne permitem o altă trimitere la educaţia cetăţenilor întrucât aceştia trebuie să se documenteze singuri, să ştie să facă diferenţa între manipulare şi certitudine să înţeleagă complexul mecanism după care funcţionează statul, iar acest mecanism fiind chiar dreptul, justiţia. „Aceste minusuri ale justiţiei române: incompentenţa unor practicieni (magistraţi, avocaţi, notari etc), corupţia, deficienţa de organizare, instabilitatea legislativă etc, multe nefiind specifice doar ţării noastre iau o amploare uriaşă atunci când sunt prezentate de către mass-media prin titluri hazardate. Rolul presei şi al televiziunii nu trebuie criticat, însă, din păcate, prin verdictele nenuanţate şi excesiv de severe, anumiţi jurnalişti îşi arogă adesea în relaţia cu justiţia autoritatea de ultim cenzor şi de oracol suprem”. (3)
Astfel sistemul de justiţie performant şi capabil să asigure stabilitatea unui stat ar trebui să aibă în primul rând o constituţie temeinic elaborată, care să reglementeze activitatea tuturor instituţiilor publice: legislativ, executiv, justiţie, preşedinţie, Curtea de Conturi. Constituţia trebuie să reglementeze organizarea şi funcţionarea statului, modul de alegere, numire şi formare a organelor statale, modul de instituire şi garantare a drepturilor fundamentale şi să promoveze învăţămintele dreptului: a trăi în cinste, a nu vătăma pe altul, a da fiecăruia ceea e i se cuvine. Având în vedere importanţa acesteia, pentru menţinerea echilibrului într-un stat, constituţia nu poate fi decât una rigidă, care prevede norme speciale pentru revizuirea ei, iar aceste norme având forţă juridică superioară celor din legile obişnuite. Astfel de norme sunt cele care prevăd faptul că o constituţie nu poate fi modificată o anumită perioadă de timp, cele care prevăd faptul că nu se poate modifica legea fundamentală în perioade de război, ocupaţie militară, insurecţie armată şi cele care prevăd că anumite dispoziţii din legea fundamentală nu pot fi niciodată modificate precum: forma de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic, limba oficială etc. (4)

Prin urmare, sistemul de justiţie trebuie să asigure şi să apere egalitatea oamenilor în faţa instanţelor de judecată, neretroactivitatea legii, accesul liber la justiţie, dreptul la viaţă, la integritate fizică şi psihică, libertatea individuală, dreptul al liberă circulaţie, la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private, inviolabilitatea domiciliului, dreptul la învăţătură, la ocrotirea sănătăţii, la muncă, la protecţie socială, dreptul de proprietate etc. O justiţie performantă într-un stat atipic este aceea în care orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, având certitudinea calităţii actului de justiţie şi faptul că se garantează justiţiabilului dreptul fundamental de acces liber la justiţie, iar procesele trebuie desfăşurate într-un mod imparţial şi într-un termen rezonabil.
Nu în ultimul rând, este de precizat faptul că sistemul de justiţie trebuie să fie unul independent, unul care îşi alege singur magistraţii, un sistem care se conduce după propriile regulamente de organizare şi funcţionare ale profesiei, stând departe de orice imixtiuni ale politicului în structura sa.

Pentru a vă întoarce la prima parte a proiectului, click aici , iar pentru a citi partea a treia a proiectului, click aici.

(1) Albert Einstein, Comment je vois le monde, Ed. Flammarion 1979, p. 25

(2) Robert Kagan, Power and Weakness, https://www.mtholyoke.edu/acad/intrel/bush/kagan.htm

(3) Florentin Ţuca, Gâlceava cu juristul din mine, Ed. Humanitas 2014, p. 45

(4) Ştefan Deaconu, Drept constituţional, Ed. C.H. Beck, ediţia a 2-a, Bucureşti 2012, p. 41-42