Garantul independenţei naţionale– Preşedintele României

Din cele mai vechi timpuri, şeful de stat s-a confundat cu instituţia şefului de stat. Chiar şi în zilele noastre se pune semnul identităţii între persoana preşedintelui şi instituţia prezidenţială. Indiferent la care dintre cele două noţiuni ne-am referi, există o certitudine – ambele sunt importante nu doar teoretic, dar, mai ales, practic. Într-o ţară în care se doreşte respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, ţară care să se organizeze potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat (puterea legislativă, executivă şi judecătorească) şi în care pluripartidismul să fie una dintre valorile sociale puternice este nevoie de instituţii statale apte să vegheze la îndeplinirea acestora sau, în caz de nevoie, de a se folosi forţa coercitivă. În acest context, preşedintele României apare drept reprezentantul statului român, fiind cel care, printre altele,  garantează independenţa naţională, unitatea şi integritatea teritorială a ţării

Instituţia prezidenţială este reglementată în Titlul III, intitulat “Autorităţile publice”, Capitolul II – “Preşedintele României” din Constituţia României. Dacă ne raportăm, în primul rând, la poziţia pe care o ocupă în rândul dispoziţiilor constituţionale, putem observa consacrarea acestei instituţii în rândul autorităţilor publice, alături de alte instituţii importante ale statului – Parlament, Guvern etc. Însemnătatea acestei instituţii rezidă, mai ales, în funcţiile şi atribuţiile pe care le exercită Preşedintele României. În ceea ce priveşte funcţiile sale, potrivit art. 80 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, acesta este reprezentantul României (pe plan intern şi pe plan extern), garantul independenţei naţionale, a unităţii şi integrităţii naţionale. De asemenea, are rol de mediator între puterile statului şi între stat şi societate, precum şi atribuţia de a veghea la respectarea Constituţiei şi buna functionare a autorităţilor statului. Cu referire la atribuţiile acestuia, este de menţionat faptul că ele sunt valorificate prin raporturile Preşedintelui cu celelalte instituţii ale statului.

Astfel, în raporturile cu Parlamentul, cea mai importantă atribuţie a Preşedintelui este aceea consacrată în art. 77 din Constituţia României, care prevede că Preşedintele este cel care promulga legile emise de Parlament, în termen de cel mult 20 de zile de la data primirii, având posibilitatea de a cere Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii. În relaţiile cu autoritatea judecătorească, Preşedintele României numeşte judecătorii şi, potrivit legii 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, la propunerea CSM, numeşte şi revocă din funcţiile de conducere ale Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie. De asemenea, în virtutea legii mai sus menţionate şi a celei privind Consiliul Superior al Magistraturii, 317/2004, la propunerea CSM, Preşedintele numeşte şi revocă procurorii, cu excepţia celor stagiari. Atribuţii importante sunt evidenţiate şi în legătură cu Guvernul, Şeful de stat desemnează candidatul pentru funcţia de prim-ministru [art. 103, alin. (1) din Constituţia României] şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament [art. 103, alin (3) din Constituţie]. Având în vedere că Guvernul şi Preşedintele formează puterea executivă în România, o problemă specială în relaţiile dintre cele două instituţii apare cu privire la atribuţiile privind politica externă a statului. Nu de puţine ori, în practică, s-a pus problema cine încheie tratate şi acorduri internaţionale, respectiv reprezintă statul român în relaţiile internaţionale – Preşedintele sau Primul-ministru? În această situaţie, dispoziţiile constituţionale şi cele legale vin să clarifice, aparent, problema.

Astfel, în conformitate cu art. 91, alin (1) “preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern […]”  şi, potrivit alin (2) al aceluiaşi articol, “preşedintele, la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice.” În art. 102 din Constituţie se prevede că “Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării […]”.  Acestă atribuţie “generală” a Guvernului de a realiza politica externă este dezvoltată prin legea 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, în care se precizează că, [art. 1, alin (5) lit. b)] pentru realizarea programului de guvernare, Guvernul exercită o funcţie de reprezentare prin care se asigură, în numele statului român, reprezentarea pe plan intern şi extern. De asemenea, art. 11 lit. k) stabileşte faptul că, în exercitarea funcţiilor sale, Guvernul negociază tratatele, acordurile şi convenţiile internaţionale, care angajează statul român, negociază şi încheie, în condiţiile legii, convenţii şi alte înţelegeri internaţionale la nivel guvernamental. În plus, art. 13 din aceeaşi lege completează cele mai sus spuse, stabilind că “Primul-ministru reprezintă Guvernul în relaţiile acestuia cu Parlamentul […] şi în relaţiile internaţionale.” Din toate aceste prevederi, se poate observa că există o relaţie de colaborare între cele două instituţii cu privire la atribuţiile în domeniul extern; dacă Guvernul negociază tratatele, Preşedintele este cel care le încheie, pe cand Primul-ministru reprezintă Guvernul în relaţiile internaţionale.

Având în vedere atribuţiile şi funcţiile pe care le îndeplineşte Preşedintele, dacă pe durata mandatului său, acestea sunt exercitate necorespunzător sau abuziv, se poate atrage răspunderea juridică a acestuia. Astfel, poate interveni o răspundere politică, caz reglementat de art. 95 din Constitutie ce constă în suspendarea din funcţie a acestuia, pe motiv de încălcare gravă a prevederilor constituţionale. O noutate în acest sens, apare în situaţia răspunderii penale. Sub imperiul Vechiului Cod Penal, se angaja răspunderea penală a Preşedintelui în caz de “înaltă trădare” (după cum prevede şi Constituţia în art. 96), numai că acestă sintagmă nu era clar definită, motiv pentru care Noul Cod Penal vine şi tranşează acestă problemă prin art. 389 prin care se stabileşte că intervine răspunderea penală a şefului de stat în cazul în care acesta a săvârşit infracţiunea de trădare (art. 394 NCp), trădare prin transmiterea de informaţii secrete de stat (art. 395 NCp), trădare prin ajutarea inamicului (art. 396 NCp) şi acţiuni împotriva ordinii constituţionale (art. 397 NCp), acestea constituind infracţiuni de înaltă trădare ce se pedepsesc cu detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

Ca atare, toate cele mai sus expuse sunt relevante în înţelegerea importanţei acestei instituţii, având în vedere complexitatea ei şi reglementarea riguroasă la nivel constituţional. Preşedintele este temelia oricărei ţări ce se vrea a fi democratică, el bucurându-se de o varietate de atribuţii, atât în relaţiile cu celelalte instituţii ale statului, dar, mai ales, în raport cu societatea. Nu trebuie să uităm nici faptul că, mai întâi de toate, Preşedintele are calitatea de cetăţean şi că, prin ochii celor care l-au ales, el are îndatorirea morală de a-şi îndeplini promisiunile faţă de aceştia.


Bibliografie: 

1. Institutii politice, Stefan Deaconu

Alina Stoicuţ

Alina Stoicuţ este studentă la Facultatea de Drept, Universitatea din Bucureşti.

Related articles
0 Comments

No Comments Yet!

You can be first to comment this post!