Prof. Mihai Milca: Fără marea şi autentica respiraţie culturală nu există educaţie temeinică.

Interviul de astăzi aduce în prim-plan o personalitate marcantă a mediului academic, o persoană cu o activitate remarcabilă în domeniul sociologiei, dar şi în cel al diplomaţiei.

Astăzi, domnul profesor Mihai Milca ne împărtăşeşte o parte din vasta sa experienţă legată de domeniile în care a activat, informaţii legate de relaţia dreptului cu sociologia, cât şi despre rolul educaţiei în societate.

Click AICI pentru a citi partea a II-a a interviului. 

Titus Gîrbea: Domnule profesor, când şi de ce aţi dorit să deveniţi sociolog?

Mihail Milca:  Opţiunea mea pentru sociologie- care s-a soldat cu o carieră de cercetător şi profesor- a fost una timpurie şi aş putea spune, fără a mă hazarda, una fundamentală, motivată. La vremea respectivă, sociologia, cel puţin în România, începuse să-şi reintre în drepturi ca disciplină academică şi universitară, după o eclipsă forţată de un deceniu şi jumătate. Studiile şi mai ales referirile publice având ca obiect sociologia erau din ce în ce mai numeroase, chiar dacă nu excelau prin consistenţă şi sincronicitate cu ceea ce se întâmpla în epocă- anii ’60-’70 ai secolului trecut- în comunitatea ştiinţifică internaţională.

Pe de altă parte se cuvine să reamintesc impactul provocat în planul intelectual de mişcările studenţeşti din Franţa şi Germania care au zguduit mediul universitar, tulburând peisajul ideologic al Occidentului, establishmentul capitalist în ansamblul său, ca de altfel şi invazia Cehoslovaciei de către forţele armate ale URSS, secondate de unele ţări socialiste- mai puţin România- care au conferit anului 1968 o aură, valoarea unui moment istoric, de cotitură. S-au relevat în acest context valenţele unei reconsiderări radicale a procesualităţii sociale prin prisma recursului la sociologie, la sociologia politică, pentru înţelegerea cursului evenimentelor, a fenomenelor de criză, a limitelor constructelor ideologice, a ideocraţiilor arogante şi exclusiviste care proliferaseră atât în Vest cât şi în Est.

Pentru mine, apropierea de sociologie nu a răspuns doar tentaţiei legate de alegerea unei profesiuni, ci a reprezentat “calea regală” a conştientizării unei vocaţii, devenind premisa unui mod de a fi, a unei condiţii existenţiale.

T.G.: Cât de greu a fost să ajungeţi la statutul profesional actual? Privind retrospectiv, ce anume aţi face în plus sau altfel?

M.M.: Nu ştiu dacă actualul meu statul profesional poate fi luat în considerare ca un exemplu sau etalon al succesului, în termenii în care Mihail Ralea şi Traian Herseni vorbeau în cartea lor “Sociologia succesului”, apărută la începutul anilor ’60 şi care a fost ea însăşi o reuşită la momentul relansării interesului pentru sociologie. Dar pot să spun că experienţa mea profesională a fost plină, deşi cu turnante edificatoare, presărată de episoade incitante, dar nu lipsită de satisfacţii.

Nu am avut o evoluţie profesională rectilinie. Am avut privilegiul ca în perioada de după absolvirea Facultăţii de Sociologie din cadrul Universităţii din Bucureşti să lucrez în domeniul cercetării, în Laboratorul de sociologie al municipiului Bucureşti, care a funcţionat pe lângă Institutul Proiect Bucureşti, ulterior devenit Centrul de Sociologie Urbană şi Regională (CURS), unde practic am devenit cu adevărat sociolog.

Am participat la realizarea unor teme de cercetare ancorate în realităţile timpului, răspunzând unor cerinţe de „inginerie socială”: dezvoltarea echipamentelor social-culturale în noile cartiere, funcţionalitatea clădirilor de locuit şi de producţie, comportamentul cultural al populaţiei urbane, pregătirea populaţiei pentru situaţii de urgenţă şi risc seismic etc. Întrucât în această perioadă am fost admis la doctorat cu o temă eminamente teoretică, preocupările mele s-au direcţionat către teritoriul fascinant şi acaparant al istoriei doctrinelor sociologice, al sociologiei politice şi criticii ideologiilor. Astfel, orizontul meu de cunoaştere şi de aşteptări s-a extins.

Am publicat numeroase studii şi articole în revistele de specialitate, în presa culturală şi cotidiană, reuşind în 1981 să finalizez o lucrare de sinteză consacrată propagandei politice în capitalismul contemporan, care s-a bucurat de aprecieri şi ecouri în comunitatea sociologică şi care a oferit o altă perspectivă asupra unui fenomen, abordat, din păcate, la vremea respectivă, doar într-un limbaj de lemn şi de o manieră reducţionist- canonică, tributară stereotipiilor şi formulelor dogmatice ale ideologiei comuniste.

A urmat o perioadă în care am activat în presa cotidiană de tineret, am continuat să citesc cu aviditate, să colaborez la revistele de sociologie şi filozofie, publicând totodată în volume colective, alături de colegii şi profesorii mei: Septimiu Chelcea, Ovidiu Trăsnea, Dorel Abraham, Virgil Măgureanu. Şi aceşti ani ’80 au fost pentru mine fructuoşi în plan profesional, sociologia dovedindu-se o matrice formativă şi un cadru teoretico-metodologic pe fundalul căruia profilul meu de jurnalist s-a conturat şi a dobândit relevanţă publică.

T.G.: Privind retrospectiv, ce anume aţi face în plus sau altfel?

M.M.: Nu am frustrări de niciun fel şi cred că tot ce am trăit şi am făcut, tot ce am citit şi ce am asimilat înainte de 1989 în plan teoretic, ca intelectual şi ca sociolog în speţă, a avut un rost şi o organicitate ce şi-au arătat efectele în perioada postdecembristă. Cei ce clamează că înainte de 1989 în România, în literatură, în cultură, în sfera ştiinţelor sociale, tot ce s-a produs în registrul intelectual este lipsit de valoare ori mint cu bună ştiinţă, ori plătesc tribut ignorenţei şi ipocriziei. Istoria va aşeza, din punct de vedere axiologic, toate contribuţiile meritorii la locul lor, după cum toate falsele ierarhii şi toate subproducţiile exhibiţioniste şi manifestările de veleitarism, imitând cu servilism, mode şi modele împrumutate vor fi, cu siguranţă peste ani, date deoparte, dacă nu acoperite de colbul uitării.  

T.G.: Ce sfat aţi oferi studenţilor care vor să îmbrăţişeze profesia de sociolog sau celor care doresc să acceadă în diplomaţie?

M.M: A accede în câmpul problematic al sociologiei nu constituie o incursiune strict interesată sau o promenadă fortuită. Este în primul rând un act de asumare curajoasă a unei responsabilităţi, vizând deopotrivă cunoaşterea realităţii şi, în măsura posibilului, intervenţia raţională, menită să minimizeze erorile şi disfuncţiile ce grevează buna funcţionare a societăţii, a comunităţilor umane, a instituţiilor şi a politicilor publice. Ca să reluăm un îndemn făcut de marele sociolog român, creator de şcoală naţională, Dimitrie Gusti, practicarea sociologiei presupune un efort dual: în serviciul naţiunii, vizând reformarea societăţi.

Sociologia cogitans trebuie să fie indisociabilă de o sociologie militans. Sociologul nu este un tehnician al înregistrărilor statistice şi nici un prestator de servicii cu ajutorul sondajelor de opinie. El trebuie să fie un specialist care problematizează, care identifică acele chestiuni ce riscă să afecteze viaţa oamenilor şi grupurilor umane, revendicându-şi nu doar funcţia comprehensivă a realităţii, ci şi calitatea de interlocutor neignorabil al structurilor politice şi administrative. De aceea, el are datoria de a refuza o postură ancilonă, prin care să cauţioneze acţiunile discreţionare ale politicienilor sau birocraţilor, îndreptate deliberat sau prin ricoşeu împotriva cetăţenilor sau a anumitor categorii de populaţie. Dacă aceste imperative sunt înţelese şi îmbrăţişate, devenind un crez acţional, atunci cel ce aspiră să devină sociolog de profesie va fi, cu siguranţă, un sociolog cu vocaţie.

În diplomaţie, lucrurile stau un pic altfel. A accede în corpul de elită al diplomaţilor de carieră este rezultatul ultim al unui proces de omologare. Înainte de a fi diplomat trebuie să confirmi într-un domeniu de specialitate, în care să fi performat în prealabil. Înseamnă a fi un bun jurist, filolog, politolog, economist, care în plus să învedereze şi alte calităţi: disponibilităţi comunicative, temperanţă, tact, discernământ, loialitate faţă de stat, devotament în raport cu promovarea intereselor naţionale şi a bunei imagini a ţării peste hotare, integritate morală, respect neabătut al legilor şi ataşament faţă de valorile libertăţii, democraţiei, umanismului. Îndeplinirea tuturor acestor exigenţe îl pot îndreptăţi pe un tânăr care se îndreaptă către o carieră diplomatică să încerce onorarea lor, nu doar la intrarea în aparatul MAE sau în perioada de pregătire pentru un post la o misiune diplomatică, ci în toate celelalte situaţii, atât în ţară cât şi în străinătate, când acţionează mai mult sau mai puţin autonom.

T.G.: Care este, după dumneavoastră, rolul profesorului în societate şi cât de mult vi se pare că este valorificat comparativ cu alte profesii?

M.M.: Deşi rolul profesorului în societate este unul de covârşitoare importanţă, şcoala, universitatea fiind un pilon de rezistenţă al societăţii, un vector al propăşirii naţiunii şi accelerării progresului, din păcate, în România postdecembristă, învăţământul a ajuns să fie o zonă desconsiderată şi vitregită, supusă capriciilor guvernanţilor şi experimentelor păguboase. Procesul formal al transmiterii cunoştinţelor, conţinutul rarefiat şi schematizat al disciplinelor şi goană după hiperspecializare, în condiţiile unei precare preocupări pentru pregătirea “generalistă” a viitorilor absolvenţi, nu fac decât să producă inflaţie de diplome şi o masificare a mediocrităţii şi incompetenţei pe piaţa muncii.

Învăţământul s-a birocratizat, s-a golit de substanţă pedagogică, cunoştinţele tinerilor sunt mozaicate, fragmentate şi dezarticulate. Lipsiţi de o autentică cultură generală, culturală lor de o aşa-zisă specialitate este lipsită de ancore şi conexiuni. Şcoala şi universitatea nu cultivă virtuţile maieutice ale dezbaterii şi dialogului, ci ajung să încurajeze inerţia şi nu gândirea autonomă, mimetismul, reproducerea mecanică a unor informaţii trunchiate, preluate de-a gata din surse mediatice sau de pe internet, care se substituie cu efecte nocive acumulărilor graduale şi metodice de-a lungul procesului învăţării, în cadrul căruia informarea şi formarea merg mână în mână.

T.G.: Pentru domnul profesor Mihai Milca, a educa este o arta? E de notorietate rolul complex pe care l-au avut dascălii dintotdeauna, anume acela de a forma şi de a informa.

M.M.: Întregul nostru sistem de învăţământ se mişcă fără voia lui într-un blestemat cerc vicios. Profesorul nu trebuie să fie un funcţionar comod sau deţinătorul unei sinecuri. El trebuie să fie asemenea unui sacerdot, dedicat, generos, altruist, generator de energii, multiplicator de cunoştinţe organice, un posibil model de urmat. Se poate spune că educaţia este o artă, o artă de a iubi învăţăceii, o artă de a iubi înţelepciunea pe traseul sinuos şi trudnic al formării personalităţii tinerilor, zi de zi, stăruitor, cu răbdare, în spiritul corectitudinii, respectului pentru valoare şi al loialităţii faţă de adevăr. Numai aşa poate fi dezavuată tentaţia către eschivă de la muncă, pot fi descalificate impostura, vedetismul, inautenticitatea.

T.G.: Prin urmare, văzând aproape zilnic tot rechizitoriul pe care societatea l-a întocmit împotriva educaţie, consideraţi că, la momentul actual, societatea primeşte o educaţie plastică şi selectivă.

Cum aţi caracteriza dumneavoastră o educaţie sănătoasă şi care ar fi un prim pas către implementarea acesteia?

M.M.: Din păcate, toţi cei ce-şi arată insatisfacţia faţă de declinul şcolii româneşti au perfectă dreptate. Şcoala nu oferă societăţii şi pieţei muncii, decât într-o mică măsură, specialiştii de care este atâta nevoie. Iar economia românească şi societatea în ansamblul ei suferă de pe urma deficitului de specialişti, în condiţiile dramatice ale exodului forţei de muncă peste hotare. Reforma învăţământului românesc, astfel încât acesta să facă faţă cerinţelor, imperativelor categorice privitoare la modernizarea ţării, de integrarea în conceptul european, rezistând presiunilor unei globalizări care face din români victime predilecte, s-a dovedit a fi o cauză ratată. Trebuie să lăsăm deoparte experimentele riscate, care nici în alte părţi nu au dat rezultatele scontate pentru a ne reîntoarce la principiile şi valorile fondatoare ale şcolii româneşti pe traseul modernităţii. I-am uitat prea repede pe Spiru Haret şi Nicolae Iorga, pe Paul Negulescu şi Mircea Djuvara, pe Dimitrie Gusti şi Mihail Ralea, pe George Călinescu şi Tudor Vianu şi pe atâţia mulţi alţii.

Fără marea şi autentica respiraţie culturală nu există educaţie temeinică dătătoare de roade. Trebuie să fim de acord că în absenţa unor valori tutelare, a unor repede teoretice fundamentale şi a unor modele care să ghideze procesul cunoaşterii şi travaliul instruirii permanente, orice tehnologie de transmitere a informaţiile rămâne tributară condiţiei sale instrumentale şi limitelor ei ignorate.

T.G.: Care sunt legăturile dreptului cu sociologia? Un sociolog trebuie să cunoască şi noţiuni juridice, dar cât e de valabilă şi reciproca?

M.M.: Relaţia privilegiată care ar trebui să existe între drept şi sociologie şi care ar fi extrem de benefică pentru ambele zone de cunoaştere este recunoscută ca necesară. Dar şi dinspre sociologi şi dinspre jurişti, declaraţiile de solidaritate sunt mai curând formale şi exprimă un deziderat încă neatins. Condiţia sine qua non pentru ca sociologia şi dreptul să nu rămână cantonate în certitudinile şi acumulările teoretice şi metodologice datorate trecutului este interdisciplinaritatea. Şi mă bucur că nu eu, ca sociolog, sau alţi colegi din breasla mea susţinem o atare cauză, ci un jurist valoros. Profesorul Ioan Alexandru, autorul unui consistent Tratat de drept administrativ, pledează pentru interdisciplinaritate efectivă, nu simulată între drept şi sociologie şi celelalte ştiinţe socio-umane.

Aici nu este vorba doar ca profesând ca jurist să deţii cunoştinţe elementare de sociologie şi nici ca sociolog să fii familiarizat cu noţiuni juridice pentru că, la acest nivel, să-i spunem “epidermic” interferenţele nu generează fuziuni teoretice şi modele explicative viabile. Singurul caz al unui om de ştiinţă, revendicat şi de drept şi de sociologie, ca fiind în măsură să onoreze un model demn de urmat în acest sens este Max Weber, ale cărui studii complexe asupra societăţii moderne relevă dincolo de obiectivitatea, de neutralitatea axiologică, inerente actului de cunoaştere şi propensiune comprehensivă asociată unei logici legal-naţionale.

T.G.: Auzim din ce în ce mai des, în media, expresia “stat de drept”, încât a ajuns să sune a clişeu. Ce înseamnă din perspective sociologiei statul de drept?

M.M.: Statul de drept nu este un clişeu ideologic, după cum nu este un panaceu de natură să confere unui regim politic legalitate şi legitimitate în egală măsură, ridicând dreptul la rangul de principiu ordonator şi reglator al vieţii sociale. Un fel de “noua evanghelie” după care statul să se ghideze în politicile sale. În măsura în care statul de drept apare nu ca o emanaţie a unui câmp de raporturi conex puterii de stat în condiţii social-istorice determinate, ci este un standard impus din afară unor democraţii emergente, cu multiple carenţe la nivelul funcţionalităţii curente, sintagma “statul de drept” devine un slogan convenabil. Statul de drept nu mai reprezintă un instrument de protejare a vieţii publice de excese, abuzuri şi derapaje ale însăşi puterii politice pe care această filozofie ataşată unor instituţii învestite cu misiunea de a veghea nu la apărarea unei legalităţi abstracte, ci la respectarea riguroasă a drepturilor şi libertăţii cetăţenilor şi separaţia puterilor în stat; statul de drept poate deveni un alibi pentru un anumit tip de politică.

Dacă avem în vedere modul în care în România ultimilor ani se desfăşoară bătălia anticorupţie care a răvăşit rânduielile unui sistem “ticăloşit” putem considera că anumite efecte pozitive s-au înregistrat atât la nivel instituţionat, cât şi la nivelul opiniei publice. Chiar intangibila clasă politică postdecembristă a fost supusă unor presiuni justificate din partea instituţiilor de forţă şi a justiţiei, dar procesul cu toate ezitările şi în inconsecvenţele organelor abilitate în această privinţă nu este decât la început.

Statul de drept nu poate funcţiona ca un pseudonim al statului poliţienesc şi nici nu poate să se ateste doar ca un vector punitiv. Este absolut necesar ca statul de drept să contribuie prin acţiunile sale publice la “juridicizarea” şi legalitatea statului şi la socializarea în ultimă instanţă a dreptului, la compatibilizarea normelor de drept cu normele sociale, în planul moralităţii elementare cotidiene, în planul educaţiei civice şi al civilităţii de zi cu zi.

Pentru a citi a doua parte a interviului cu domnul profesor Mihai Milca, faceţi click AICI

Titus Gîrbea

Titus- Constantin Gîrbea este co-fondator al proiectului "ABC Juridic" şi student al Facultăţii de Drept, Universitatea din Bucureşti.

Related articles
0 Comments

No Comments Yet!

You can be first to comment this post!