Jurisprudența CCR cu privire la dreptul la viață în corelare cu jurisprudența CJUE și a CEDO

Dreptul la viață este un drept fundamental natural al omului, care prin importanța sa depășește sfera interesului personal și apare ca o valoare socială ocrotită în interesul întregii societăți. De aceea garantarea sa este necesară prin tratatele și convențiile internaționale, dar și prin normele de drept intern, fiind reglementat de aproape toate constituțiile naționale.

Astfel, în articolul 3 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului se prevede că „Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei sale”, iar în articolul 6 din Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice se precizează că: „Dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar”.

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prevede în articolul 2 intitulat ”Dreptul la viață”: (1) Orice persoană are dreptul la viaţă. (2) Nimeni nu poate fi condamnat la pedeapsa cu moartea sau executat.

Cu privire la articolul menționat, „Jurnalul Oficial al Uniunii Europene”[1] explică faptul că dispozițiile articolului 2 corespund dispoziţiilor articolelor din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi din Protocolul nr. 6[2] anexat la acesta. În articolul 1, acesta din urmă prevede abolirea pedepsei cu moartea, astfel: „Pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsă şi nici executat.”

Articolul 2 instituie o derogare expresă de la acest articol „Un stat poate să prevadă în legislaţia sa pedeapsa cu moartea pentru acte săvârşite în timp de război sau de pericol iminent de război; o asemenea pedeapsă nu va fi aplicată decât în cazurile prevăzute de această legislaţie şi conform dispoziţiilor sale”, urmând ca statul să comunice Secretarului General al Consiliului Europei dispoziţiile aferente legislaţiei în cauză.

Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (în continuare „Convenția”) menționează în Titlul 1 intitulat „Drepturi și libertăți”, în articolul 2 intitulat „Dreptul la viață” următoarele:

1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal când infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege.

2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă:

a. pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;

b. pentru a efectua o arestare legală sau a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute;

c. pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.

            Protejarea dreptului la viață apare ca un imperativ și prin prisma faptului că reprezintă atributul fundamental al persoanei prin intermediul căruia se determină celelalte atribute precum sănătatea, libertatea și integritatea corporală.

 Prin urmare, în strânsă legătură cu cele prevăzute se află dispozițiile articolului 3 din Convenție care interzice tortura, astfel: ”Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

În legislația internă dreptul la viață este prevăzut în articolul 22 din Constituție intitulat „Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică” care prevede:

  • Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate.
  •  Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant.
  • Pedeapsa cu moartea este interzisă.

De altfel, Noul Cod Penal incriminează încălcarea dreptului la viață prin mai multe articole, precum articolul 188 „Omorul”, articolul 189 „Omorul calificat”, articolul 190 „Uciderea la cererea victimei”, articolul 192 „Uciderea din culpă”.

Importanța ocrotirii dreptului la viță, ca drept fundamental al omului se regăsește în jurisprudența Curții Constituționale a României (numită în continuare „CCR”), cât și în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (numită în continuare „CJUE”) și Curții Europene a Drepturilor Omului (numită în continuare „CEDO”).

Este important de menționat că  jurisprudenţa actuală a instanţei de la Luxemburg ţine seama de jurisprudenţa CEDO iar Declaraţia a doua anexată Tratatului de la Lisabona „constată existenţa unui dialog constant între Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului (…).”

De asemenea,  articolul 52 alineatul 3 din Cartă prevede că „în măsura în care prezenta cartă conţine drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, înţelesul şi întinderea lor sunt aceleaşi ca şi cele prevăzute de convenţia menţionată. Această dispoziţie nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecţie mai largă.”

● Reproducerea umană asistată

La sesizarea Președintelui României, prin Decizia nr. 418/2005, CCR s-a pronunțat asupra sesizării de neconstituționalitate a Legii privind sănătatea reproducerii și reproducerea umană asistată medical.

Legea s-a dovedit a fi în contradicție cu articolul 22 din Constituție în primul rând prin sancțiunile pe care le prevede, ce se regăsesc în articolul 31 alineatul 1 și 2 din legea amintită. Astfel, legea consideră contravenții fapte precum prelevarea de gameți fără consimțământ, violarea confidențialității datelor privind donările, nepedepsirea bolilor transmisibile sau infecțioase, producerea abuzivă de embrioni, traficul de gameți și efectuarea de proceduri de înseminare fără consimțământ ori fără autorizațiile cerute de lege. Prin comparație, în Codul Penal acestea reprezintă modalități de săvârșire a unor infracțiuni precum vătămarea corporală, divulgarea secretului profesional sau abuzul în serviciu iar, prin modificarea legislativă, aceste fapte ar fi dezincriminate.

Mai mult, chiar și atunci când sunt prevăzute ca infracțiuni acestea nu sunt sancționate  în acord cu gravitatea faptelor, manipularea genetică și comerțul cu embrioni pedepsindu-se doar cu amendă penală, pe când Codul penal prevede, pentru aceleași fapte, pedepse privative de libertate.

De altfel, dispozițiile prezentei legi contravin articolului 22 din Legea fundamentală prin faptul ca s-ar impune mamei surogat sau mamei purtătoare să ceară acordul soțului cu privire la întreruperea sarcinii și, tot cu privire la întreruperea sarcinii, nu sunt prevăzute criteriile de care să se țină seama. Mai mult, articolul 21 alineatul (2) din lege contravine dispozițiilor din Constituție, dat fiind că este obligatorie consilierea „în vederea întreruperii terapeutice a sarcinii și nu în vederea luării, de către mamă, a unei decizii informate”.

Cu privire la embrionii umani și protecția pe care o acordă legislația Uniunii Europene acestora, CJUE s-a pronunțat în octombrie 2011, în cauza Oliver Brüstle împotriva Greenpeace eV[3], care menționează la punctul 33 următoarele: „articolul 5 alineatul (1) din directivă interzice ca corpul uman, în diversele sale stadii de formare și dezvoltare, să constituie o invenție brevetabilă. Articolul 6 din directivă aduce un element suplimentar de securitate, citând drept elemente contrare ordinii publice sau bunelor moravuri și, în consecință, excluse de la brevetare procedeele de clonare a ființelor umane, procedeele de modificare a identității genetice a ființelor umane și utilizarea embrionilor umani în scopuri industriale sau comerciale.”[4]

De asemenea, în cauză se menționează faptul că directiva la care se face referire nu conține o definiție a embrionului uman dar nici nu trimite la dreptul național, astfel că, în vederea aplicării directivei, acesta reprezintă o noțiune autonomă de drept al Uniunii, care trebuie interpretată uniform pe teritoriul acesteia.

Pe de altă parte, Curtea EDO, în cauza Evans împotriva Regatului Unit[5] stabilește că statele au o marjă de apreciere în ceea ce privește momentul începerii vieții. În cazul menționat, în anul 2000 doamna Evans și domnul J., soțul acesteia, au apelat la tratamentul prin fertilizarea in vitro, în urma consimțământului exprimat de ambii soți. Un an mai târziu au fost creați și puși la păstrare 6 embrioni urmând să treacă 2 ani până în momentul în care aceștia ar fi fost implantați în uter. În acea perioadă doamnei Evans i-au fost extirpate ovarele din cauza descoperirii unor tumori precanceroase, acesta fiind și motivul pentru care cuplul alesese fertilizarea in vitro.

În 2002, ca urmare a rupturii dintre doamna Evans și domnul J. Acesta din urmă anunță clinica despre faptul că nu mai consimte la utilizarea embrionilor de către doamna Evans, şi nici la păstrarea acestora în continuare.

Reclamanta invocă articolul 2 din Convenție motivându-și susținerea pe buna sa credință la începerea tratamentului, cât și pe faptul că odată retras consimțământul domnului J. embrionii urmează a fi distruși ceea ce încalcă dreptul la viață al acestora, dar și, ca urmare a acestui proces, ea va fi împiedicată să aibă un copil cu care să aibă o legătură genetică.

Curtea a arătat la momentul deciziei că embrionii creaţi de reclamantă și J. nu intră sub incidența noțiunii dreptului la viață și nu pot beneficia de protecția acordată acestuia.

● Refuz de hrană în detenție

CCR s-a pronunțat prin Decizia nr. 128 din 19 februarie 2008 cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor articolului 36[6] care reglementează măsurile ce se adoptă în situaţia în care un condamnat se află în refuz de hrană şi articolului 46 privitor la dreptul de petiţionare și dreptul la corespondenţă din Legea nr. 275/2006.[7]

Curtea decide că dispozițiile menționate nu contravin Constituției. Astfel, persoana privată de libertate optează pentru refuzul de hrană conform propriei sale voințe ca formă de protest, iar această măsură prin care se încercă soluționarea anumitor nemulțumiri vine cu urmări dăunătoare pe care cel în cauză și le asumă.

În concluzie, măsurile prevăzute de articolul 36 vin să garanteze dreptul la viață și nu pot fi văzute ca ingerințe aduse acestuia.

Jurisprudența CEDO este și ea constantă în aceeași rațiune.

De exemplu, în cauza Horoz împotriva Turciei[8], în care fiul reclamantei a refuzat hrana în semn de protest pentru introducerea penitenciarelor de tip „F”, cele care oferă spații de locuit pentru până la 3 persoane și care aveau să înlocuiască dormitoarele. Acesta, cât și alți prizonieri au refuzat să mănânce pentru lungi perioade de timp,  acceptând doar apă cu zahăr și vitamine, ceea ce a dus la numeroase spitalizări și chiar la pierderea conștiinței. Acesta a solicitat punerea în libertate și, chiar și atunci când îi era pusă pericol viața, acesta a refuzat tratamentul medical oferit și orice fel de intervenție ceea ce a dus la decesul acestuia.

Curtea a apreciat că în cauză nu există o atingere dreptului la viață prin refuzul de punere în libertate, având în vedere că raportul Institutului de Medicină Legal a arătat faptul că decesul a fost o consecință a lipsei hranei, penitenciarul asigurându-i posibilitatea de a beneficia de tratamentul medical necesar.

Urmând același fir logic, CCR amintește în Decizia nr. 686/2006[9] reiterează jurisprudența CEDO în acest sens, referindu-se la aplicabilitatea articolului 3 din Convenție, privind interzicerea torturii, a cărui rațiune se regăsește și în articolul 22 din Constituție, invocat de autorul excepției, în motivarea: „Starea de sănătate, vârsta și handicapul unei persoane constituie situații în legătură cu care se poate pune în discuție capacitatea unei persoane de a suporta condițiile de detenție, prin raportare la articolul 3 din Convenție.”

În aceeași jurisprudență, CEDO a mai statuat că, deși nu se poate spune că există o obligație generală a statului de a elibera un deținut pe motive de sănătate, articolul din Convenție impune, statului obligația de a proteja integritatea fizică a persoanelor private de libertate, în special prin administrarea de îngrijiri medicale necesare.

Într-o cauză asemănătoare, sub același motiv de protest , respectiv Cauza Leyla Alp și alții împotriva Turciei[10], 20 de reclamante deținute în închisoarea Çanakkale au urmat aceeași formă de manifestație, refuzând hrana și tratamentul. La data de  19.12.2000. pentru a pune capăt acestei situații forțele de ordine au intervenit în aproximativ 20 de închisori în operațiunea intitulată „Înapoi la viață”. Ca urmare a violențelor exercitate, mai multe persoane printre care și reclamantele au fost rănite, iar 4 deținuți și un gardian au murit în închisoarea Çanakkale.

În dezacord cu suținerile reclamantelor, Curtea a considerat că folosirea forței nu a fost diproporțională dat fiind scopul în care aceasta era utilizată, respectiv restabilirea ordinii publice, iar acțiunile forțelor de securitate nu contravin Convenției.

O soluție diferită găsim în Cauza Nevmerzhitsky împotriva Ucrainei[11] din 5 aprilie 2005, unde, ca urmare a refuzului de hrană, reclamantul a fost alimentat forțat, procedură despre care susține că i-a cauzat suferințe psihice și fizice considerabile, în special având în vedere modul de aplicare: frecvent, era imobilizat cu cătușe de scaun sau de instalația de încălzire și forțat să înghită un tub de cauciuc conectat la o găleată cu un amestec nutritiv special. Reclamantul susține, de asemenea, că, deși era arestat preventiv, a fost lipsit de tratamentul medical adecvat diferitelor boli de care suferea, fiind, de asemenea, o încălcare a Convenției.

Curtea a considerat că astfel de măsuri precum aplicarea forței, în cazul în care se poate demonstra necesitatea lor din punct de vedere medical pentru salvarea vieții, nu ar putea fi considerate, în principiu, drept inumane și degradante, cu condiția că ele sunt însoțite de garanții procedurale de protecție împotriva caracterului arbitrar și nu depășesc nivelul minim de gravitate.

Aceste măsuri de protecție nu se regăsesc, însă, în situația de față, iar Curtea a considerat că aplicarea forței asupra reclamantului a constituit tortură în sensul articolului 3.

Violența în familie

În cadrul Deciziei nr. 264/2017 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a sintagmei „în cazul în care conviețuiesc” din cuprinsul dispozițiilor art. 5 lit. c)[12] din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, CCR constată încălcarea dreptului la viață, la integritate fizică și psihică, prevăzut în articolul 22 din Constituție.

Prin aceasta se subliniază importanța garantării dreptului la viață prin măsuri luate de către stat, precum posibilitatea de a  solicita instanței ca, în scopul înlăturării stării de pericol, să emită un ordin de protecție atunci când există act de violență din partea unui membru de familie. Textul este deficitar prin aceea că exclude această posibilitate persoanelor care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii atunci când nu conviețuiesc, în concluzie această sintagma finală este neconstituțională.

            Decizia amintită face trimitere în conținutul ei la mai multe cuze CEDO. Printre acestea se numără Cauza Talpis împotriva Italiei[13] din data de 2.03.2017.

Reclamanta a solicitat de mai multe ori intervenția poliției având în vedere comportamentul agresiv al soțului. La prima dintre aceste, în 2012, Poliția doar a constat starea de ebrietate a soțului și rănile de pe corpul victimei, iar mai târziu în același an, în urma unui atac prin folosirea unui cuțit, poliția l-a atenționat verbal pe soțul violent. Cu toate că victima a depus plângere penală în scopul de a-i proteja pe cei doi copii ai lor, plângerea a fost clasată un an mai târziu.

Ultima sesizare a venit la doar câteva luni mai târziu. Atunci soțul a fost transportat la spital în stare de ebrietate, dar ulterior a fost externat și i s-a permis să se întoarcă acasă, unde, înarmat cu un cuțit de bucătărie și-a agresat soția și și-a ucis fiul care a încercat să intervină. Acesta a fost condamnat la închisoare pe viață pentru tentativă la omor asupra reclamantei și pentru omorul fiului lor.

CEDO a condamnat Italia în 2017 fiindcă nu și-a îndeplinit obligația de a proteja viața persoanelor în cauza, arătând o încălcare a articolelor 2 și 3 din Convenție, cât și a articolului 14 (interzicerea discriminării) coroborat cu articolele 2 și 3, autoritățile bazându-și lipsa de acțiune pe subestimarea violenței având în vedere în vedere că reclamanta era femeie, ajungând să aprobe comportamentul abuziv al soțului.

De altfel, în Cauza Osman contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord  [14] „Curtea notează că prima frază a articolului 2 paragraful 1 constrânge statul nu doar să se abţină de la provocarea morţii în mod voluntar şi ilegal, dar şi să ia măsurile necesare pentru protecţia vieţii persoanelor care sunt sub jurisdicţia sa.”

Într-o cauză similară, Cauza Kontrova împotriva Slovaciei[15], CEDO a constatat încălcarea articolului 2 din Convenție. În speță, reclamanta a depus plângere penală împotriva soțului ei care o bătuse cu un cablu electric. În urma presiunilor exercitate, a fost nevoită să-și retragă plângerea iar faptele soțului au fost calificate ca fiind o infracțiune minoră, nefiind luate măsuri în acest sens. Ulterior soțul i-a împușcat mortal pe fiul și fiica lor.

Curtea a sancționat atunci statul pentru încălcarea adusă dreptului la viață prin lipsa de măsuri luate pentru a proteja viețile celor implicați în ciuda cunoașterii situației în care aceștia se găsesc.

Tot cu privire la garanțiile dreptului la viață s-a pronunțat CCR și în 11.12.2018 prin Decizia nr. 826[16] în care autorii au susținut că soluționarea cererilor de emitere a unui ordin de protecție nu poate depăși 72 de ore ar fi neconstituționale în măsura în care doar reclamanții ar avea timp pentru pregătirea apărării și strângerea probelor iar nu și pârâții ceea ce ar conduce la inegalitate ce ar afecta dreptul la justiție și dreptul la apărare.

Cu privire la acestea, Avocatul Poporului și-a menținut punctul de vedere din Decizia nr. 139 din 14 martie 2017[17] în sensul că termenul menționat a fost instituit pentru apărarea dreptului la viață, la integritate fizică și persoanei, iar nu pentru lezarea dreptului la apărare ori la accesului liber la justiție, acestea din urmă putând fi supuse anumitor limitări ori restricții atunci când există un scop legitim, iar mijloacele folosite îii sunt proporționale.

Invocând articolul 2 din Convenție, CCR și-a urmat jurisprudența constantă și a reținut că „dreptul la viață constituie un atribut inalienabil al persoanei și reprezintă valoarea supremă în ierarhia drepturilor omului, întrucât este un drept fără de care exercitarea celorlalte drepturi și libertăți garantate de Constituție și de instrumentele internaționale de protecție a drepturilor fundamentale ar fi iluzorie, fapt ce determină caracterul axiologic al acestui drept. El cuprinde atât un drept subiectiv, cât și o funcție obiectivă, respectiv un principiu călăuzitor al activității statului, care are obligația de a proteja dreptul fundamental la viață al persoanei. ”  Termenul de 72 de ore este instituit tocmai pentru a urma scopul acestei protecții și, astfel, nu poate fi considerat neconstituțional.

Suspendarea permisului de portarmă

            La data de 8 decembrie 2007, CCR a adoptat Decizia nr. 1220  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 30 alin. (2) lit. a)[18] şi art. 46 alin. (1) lit. a)[19], raportate la articolul 15 alin. (1) lit. d)[20] din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor.

            Autorul excepției invocă atât articolul 22 din Constituţie cât şi articolul 3 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului considerând, printre altele, că i se încalcă dreptul la viață, la integritate fizică și psihică prin faptul că legea prevede măsura suspendării dreptului de deținere, de port și folosire a armelor de apărare și de pază pentru persoana care are calitatea de învinuit sau inculpat într-o cauză, pentru fapte săvârșite cu intenție, pentru care legea prevede o pedeapsă al cărui maxim special este mai mare de 1 an.

            Se invocă lezarea valorilor menționate tocmai prin rațiunea legii care instituie dreptul de deținere, de port și de folosire a armelor, iar acest drept nu ar putea fi retras pe perioada exercitării unei funcții de demnitate publică, tocmai fiindcă ar veni în contradicție cu protecția și siguranța instituită de lege. Important de precizat este faptul că persoanele care ocupă o funcție de demnitate publică, precum demnitarii, magistraţii, diplomaţii sau poliţiştii au, în baza legii, posibilitatea de a procura arme de apărare şi de pază, în virtutea calităţii speciale pe care o au.

            Curtea argumentează că dispozițiile invocate nu vin în contradicție cu dreptul la viață, la integritate fizică și psihică deoarece la acordarea autorizației de procurare a armelor letale trebuie îndeplinite mai multe condiții printre care și ceea ca solicitantul să nu fie învinuit sau inculpat în cauze penale pentru fapte săvârşite cu intenţie, pentru care legea prevede o pedeapsă al cărei maxim special este mai mare de 1 an, rațiunea menținându-se și în ceea ce privește suspendarea.

             Astfel, Curtea a concluzionat că ”Suspendarea acestui drept nu poate duce, în mod mediat, la încălcarea dreptului la viaţă şi la integritate fizică şi psihică al persoanei, indiferent de calitatea sa specială, aşa cum nici această calitate nu poate impune exercitarea dreptului în afara condiţiilor prevăzute de lege.”

Cu privire la armele de foc, pe teritoriul Uniunii Europene există și posibilitatea obținerii unui pașaport european pentru acestea.[21] Scopul implementării acestui pașaport a fost explicată de către CJUE în Cauza The Queen, la cererea: Albert Buhagiar și alții împotriva Minister for Justice [22] astfel, acesta reprezintă „măsură acompaniatoare pentru piața internă” care, asigurând totodată un nivel ridicat de securitate pentru cetățenii europeni, contribuie la crearea unor condiții care permit eliminarea controalelor la frontierele dintre statele membre prin instituirea unui cadru armonizat minimal privind achiziționarea și deținerea armelor de foc pentru uz civil, precum și transferul lor între statele membre.

Tot în privința portului de armă s-a pronunțat și CEDO în Cauza Gorovenki şi Bugara împotriva Ucrainei[23], unde, ofițerul de poliție a împușcat în mod deliberat două persoane cu arma sa. Aceasta a primit pistolul cu încălcarea reglementărilor interne existente, întrucât nu s-a verificat unde ar fi păstrat-o atunci când nu era în timpul serviciului , iar personalitatea sa nu a fost corect evaluată în lumina istoricului său de infracțiuni disciplinare.

            CEDO a apreciat atunci o încălcare a articolului 2 al Convenției, precizând că sunt așteptate standarde profesionale înalte în cadrul sistemelor lor de aplicare a legii cât și asigurarea că persoanele care servesc în aceste sisteme îndeplinesc criteriile necesare.

De altfel, atunci când ofițerii de poliție sunt înarmați cu arme de foc, nu numai că trebuie oferită pregătirea tehnică necesară, dar și selecția agenților autorizați să poarte astfel de arme trebuie să facă obiectul unui control special.

În concluzie, dreptului la viaţă  îşi găseşte consacrarea prin normele internaţionale în primul rând, dar şi prin normele interne, iar jurisprudența CCR, CJUE și CEDO a relevat constant importanța protejării dreptului la viață ca atribut inalienabil al persoanei umane şi ca principiu esenţial în sistemul drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Bibliografie:

– Declarația Universală a Drepturilor Omului

– Pactul internațional cu privire la drepurile civile și politice

– Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

– Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale

– Protocolul nr. 6 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind abolirea pedepsei cu moartea

– Declaraţia a doua anexată Tratatului de la Lisabona 

– Constituția României așa a fost modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003

– Codul Penal din 17 iulie 2009

– Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 303/17

– Ștefan Deaconu, Drepturile și libertățile fundamentale în jurisprudența Curții Constituționale, vol. I, Editura C.H. Beck, București, 2019, p. 209- 239

– Culegere de jurisprudență CEDO (cauze recente împotriva României), vol. III – Institutul European din România, București 2012

– Decizia nr. 418/2005 asupra sesizării de neconstituționalitate a Legii privind sănătatea reproducerii și reproducerea umană asistată medical

– Decizia nr. 128/2008 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 36 și art. 46 din Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal

– Decizia nr. 686/2006 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 455 raportat la art. 453 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, referitoare la cazurile de amânare, respectiv de întrerupere a executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață

– Decizia nr. 264/2017 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a sintagmei „în cazul în care conviețuiesc” din cuprinsul dispozițiilor art. 5 lit. c) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie

– Decizia nr. 826 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, în forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 174/2018 privind modificarea și completarea Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie

– Decizia nr 1220  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor articolul 30 alin. (2) lit. a) şi articolul 46 alin. (1) lit. a), raportate la articolul 15 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor.

– Cauza Oliver Brüstle împotriva Greenpeace eV, C‑34/10

– Cauza Evans împotriva Regatului Unit, nr. 6339/05

– Cauza Horoz împotriva Turciei, nr. 1639/03

– Cauza Leyla Alp și alții împotriva Turciei, nr. 29675/02

– Cauza Nevmerzhitsky împotriva Ucrainei,  nr. 54825/00

– Cauza Talpis împotriva Italiei, nr. 41237/14

– Cauza Osman contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord,  C-229/05

– Cauza Kontrova împotriva Slovaciei, nr. 7510/04

– Cauza The Queen, la cererea: Albert Buhagiar și alții împotriva Minister for Justice, C‑267/16

– Cauza Gorovenki şi Bugara împotriva Ucrainei, nr. 36146/05 și 42418/05

– https://eur-lex.europa.eu/

– https://e-justice.europa.eu/


[1] Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 303/17 – 14.12.2007

[2] Protocolul nr. 6 la Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale, privind abolirea pedepsei cu moartea.

[3] Cauza Oliver Brüstle împotriva Greenpeace eV, C‑34/10

[4] Directiva nr. 98/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 6 iulie 1998 privind protecția juridică a invențiilor biotehnologice.

[5] Cauza Evans împotriva Regatului Unit, nr. 6339/05

[6] Art. 36: „(1) În situaţia în care o persoană condamnată la o pedeapsă privativă de libertate refuză să primească hrana, judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, la sesizarea directorului penitenciarului, are obligaţia să audieze de îndată persoana condamnată şi să îi solicite o declaraţie scrisă pentru a cunoaşte motivele care au determinat luarea acestei hotărâri. Dacă persoana condamnată refuză să dea declaraţie, se consemnează aceasta într-un proces-verbal întocmit de judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate.

(2) După audierea persoanei condamnate, judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate dispune măsurile legale care se impun sau face propuneri în acest sens directorului penitenciarului.

(3)Directorul penitenciarului ia măsuri pentru ca persoana condamnată care refuză să primească hrana să fie transferată în infirmeria penitenciarului, unde este ţinută sub supravegherea atentă a personalului medical care asigură persoanei condamnate asistenţa medicală corespunzătoare astfel încât viaţa acesteia să nu fie pusă în pericol.

(4) Ieşirea din refuzul de hrană se consemnează într-o declaraţie scrisă şi semnată de persoana condamnată, dată în prezenţa judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate.

[7] Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, în prezent abrogată ca urmare  a intrării în vigoare a noii legislaţii în materie penală la 1 februarie 2014, domeniul fiind actualmente reglementat prin Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal

[8]Cauza Horoz împotriva Turciei, nr. 1639/03.

[9] Decizia nr. 686/2006 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 455 raportat la art. 453 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală 1968, referitoare la cazurile de amânare, respectiv de întrerupere a executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață.

[10] Cauza Leyla Alp și alții împotriva Turciei, nr. 29675/02.

[11] Cauza Nevmerzhitsky împotriva Ucrainei,  nr. 54825/00.

[12]  „În sensul prezentei legi, prin membru de familie se înțelege: […] c) persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc;”

[13] Cauza Talpis împotriva Italiei, nr. 41237/14.

[14] Cauza Osman contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord  C-229/05

[15] Cauza Kontrova împotriva Slovaciei, nr. 7510/04

[16] Decizia nr. 826 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, în forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 174/2018 privind modificarea și completarea Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie

[17] Decizia nr. 139 la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie.

[18] Art. 30 alin. (2) lit. a): „Încetarea şi suspendarea dreptului de deţinere a armelor (…)(2) Dreptul de deţinere a armelor se suspendă în următoarele situaţii:a) titularul se află în situaţia prevăzută la art. 15 alin. (1) lit. d);”;

[19] Art. 46 alin. (1) lit. a): „Suspendarea dreptului de port şi folosire a armelor letale(1) Suspendarea dreptului de port şi folosire a armelor letale se dispune de către organul competent care a acordat acest drept, în următoarele situaţii:a) titularul dreptului se află în situaţia prevăzută la art. 15 alin. (1) lit. d);”

[20] Art. 15 alin. (1) lit. d): „Condiţii de acordare a autorizaţiei de procurare a armelor letale(1) Autorizaţia de procurare a armelor letale se acordă persoanelor prevăzute la art. 14 alin. (2)-(5), dacă îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiţii: (…) d) nu sunt învinuite sau inculpate în cauze penale pentru fapte săvârşite cu intenţie, pentru care legea prevede o pedeapsă al cărei maxim special este mai mare de 1 an.”

[21] Un «[pașaport]» se emite, la cerere, de către autoritățile unui stat membru unei persoane care devine în mod legal posesorul și utilizatorul unei arme de foc. Pașaportul este valabil pentru o perioadă maximă de cinci ani, care poate fi extins,. Este un document netransmisibil, pe care se înscriu arma sau armele de foc deținute și utilizate de către titularul permisului [a se citi «pașaportului»]. Pașaportul trebuie să fie întotdeauna în posesia persoanei care utilizează arma de foc și orice schimbare a deținătorului sau a caracteristicilor armei de foc, precum și pierderea sau furtul acesteia sunt indicate în pașaport.”

[22]Cauza The Queen, la cererea: Albert Buhagiar și alții împotriva Minister for Justice, C‑267/16

[23] Cauza Gorovenki şi Bugara împotriva Ucrainei, nr. 36146/05 și 42418/05

Articol realizat de către Simion Ionela, studentă în cadrul Facultății de Drept, Universitatea București.

ABC Juridic

ABC Juridic a luat naştere din dorinţa de a construi perspective pentru viitorii specialişti în domeniul juridic.

Related articles
0 Comments

No Comments Yet!

You can be first to comment this post!