Mihai Milca: Secretul oricărei reuşite ţine de un anume patos al cunoaşterii, de muncă stăruitoare, de comuniunea cu ceilalţi.

În cea de-a doua parte a interviului, veţi avea plăcerea de a descoperi interesanta activitate a domnului profesor în Italia, domnia sa fiind ataşat cultural la Ambasada României din Italia, director al Bibliotecii române din Roma, aflând, de asemenea, mai multe şi despre lucrarea “Geneza teoriei elitelor. Provocarea neomachiavellienilor”, pentru care domnul profesor a primit premiul Academiei Române “Dimitrie Gusti”.

T.G.: Aţi primit premiul Academiei Române “Dimitrie Gusti” pentru lucrarea “Geneza teoriei elitelor. Provocarea neomachiavellienilor”. Care este modul în care se formează elitele într-un stat?

M.M.: Cartea la care vă referiţi, apărută în urmă cu un deceniu şi jumătate, a fost premiată de Academia Română, în contextul în care literatura sociologică autohtonă a cunoscut, nu am stat să cuantific numărul lucrărilor apărut atunci, un trend crescător şi o diversificare temetică salutară. Este o lucrare teoretică, arendată istoriei sociologiei şi sociologiei politice. În România au apărut după 1989 studii, cărţi de autor, volume colective, enciclopedii, studii şi cercetări, monografii şi analize comparative valoroase. Acestea merită de asemenea atenţie şi recunoaştere în cadrul comunităţii ştiinţifice.

Problematica elitelor, a clasei politice, de la Pareto, Mosca, Michels şi Weber încoace, constituie o constantă şi un punct nodal al reflecţiei celor pentru care dinamica societăţii moderne a rămas o preocupare prioritară şi obsesivă. Toate tentativele de a exacerba rolul maselor, al mulţimilor mai mult sau mai puţin organizate în desfăşurarea evenimentelor istorice sau în perioadele de calm şi normalitate socială, în detrimentul recunoaşterii rolului adesea determinant al minorităţilor active şi activizante în viaţa societăţii, suferă de un deficit organic. Marxismul teoretic şi militant, teoriile societăţii de masă au în comun, în pofida substratului lor original, o inapetenţă pentru acele idei care au constituit fondul principal de teze şi antiteze proprii doctrinelor elitare de sorginte neomachiavelliană. Marxismul a recunoscut şi rolul personalităţilor proeminente în istorie, dar a vituperat în perioada poststalinistă contra “cultului personalităţii”.

Teoriile societăţii de masă au supralicitat şi ele dimensiunile psiho-sociale ale omului atomizat, anonimizat şi alienat care este produsul masificării, tehnicizării şi birocratizării şi au evidenţiat resursele leadership-ului care debuşează în regiunile totalitate, dar şi în cele democratice de factură oligarhică prin sacralizarea conducătorilor carismatici, populişti, detaşaţi de multitudinea celorlalţi individi, de grupuri şi instituţiile politice.

Conceptul de elită nu desemnează doar o minoritate cu pretenţii de excepţionalitate, ci un segment de populaţie reunind indivizi de excepţie, personalităţi excelând în diferite domenii ale vieţii sociale, directori de conştiinţe în măsură să coaguleze energii, năzuite să propună idealuri comune şi proiecte culturale, naţionale, identitare şi inovatoare etc.

Geneza elitelor nu este doar rezultanţa unor factori istorici care se împletesc şi se contrapun, favorizanţi şi nu de puţine ori potrivnici. Statul naţional este construcţia unei concertări de eforturi puse în operă de generaţii succesive şi de elite politice şi intelectuale ce-şi transmit mesajul şi misiunea istorică de la o etapă la alta.

Este şi cazul României moderne, pe parcursul unui secol, de la 1848 până la instaurarea comunismului. Din nefericire, perioada care a urmat până în zilele noastre a aparţinut acţiunilor incoerente ale pseudo-elitelor inspirate de tipare exterioare şi străine de interesele fundamentale ale ţării, în contrast cu pretenţiile şi ambiţiile acestora.

T.G.: Consideraţi că ar putea exista, faptic,  o societate în care toată lumea să respecte regulile de convieţuire socială sau e un deziderat întâlnit doar la nivelul imaginarului? Un filosof spaniol, Fernando Savater, spunea că: “O societate fără conflicte nu ar fi o societate omenească, ci un cimitir sau un muzeu de ceară”. Care este opinia sociologului Mihai Milca?

M.M.:  Nu există societate fără conflicte şi contradicţii. Societăţile dezvoltate sau mai puţin dezvoltate nu se pot sustrage, oricât ar vrea, crizelor şi provocărilor pe care procesul istoric le aduce cu sine. Dar, conducerea politică a unei societăţi, puterile ce funcţionează în stat, instituţiile ce compun sistemul politic, partidele politice, societatea civilă, au datoria şi datele necesare să acţioneze urmărind interesul public şi binele general al cetăţenilor. Fiecare în parte şi toate la un loc trebuie să-şi asume ca principii supreme instaurarea suveranităţii legii, raţionalitatea socială, să se implice în alocarea valorilor şi resurselor fără de care societatea ca ansamblu nu poate fi concepută şi nu poate fiinţa, dăinui. Şi din această perspectivă, crucială este înţelegerea dialecticii între mijloace şi scopuri: mijloacele nu trebuie să devină scopuri “în sine”, iar scopurile nu trebuie să fie instrumentalizate, decăzând astfel în planul derizoriu şi individual al mijloacelor “pentru sine”. Situaţiile conflictuale şi crizele sunt inevitabile. Nu te poţi deroba însă de responsabilitatea politică şi socială de a le conştientiza, de a le aborda în termeni realişti şi pragmatici, căutând soluţii, adoptând măsuri concrete şi politici publice menite să ducă la surmontarea lor.

T.G.: Am observat că multe lucruri din activitatea dumneavoastră trimit către Italia: teza de doctorat, apartenenţa la Institutul Internaţional “Jacques Maritain”, activitatea de ataşat cultural la Ambasada României din Italia şi cea de director al Bibliotecii române din Roma. Ce vă leagă de această ţară?

M.M.: Devenirea mea intelectuală, desăvârşirea formaţiei mele profesională- ca sociolog şi politolog- extinderea benefică a orizontului meu spiritual, datorează enorm, printr-o fericită schimbare a destinului şi carierei ce se prefigura la un moment dat, întâlnirii cu Italia. Accederea în aparatul Ministerului de Externe şi şansa de a lucra după un stagiu de pregătire corespunzător, la misiunea diplomatică a României la Roma, în calitate de consilier cultural şi director la Academia din România, timp de un an, mi-au permis să intru în contact cu un univers proteic şi fascinant.

Tema tezei mele de doctorat viza şcoala politică italiană, asupra căreia am avut ocazia să-mi lărgesc documentarea, referinţele bibliografice, înţelegând mai bine vocaţia acesteia, impactul ei cu secolul al XX-lea şi reverberaţiile ei în gândirea europeană şi anglo-saxonă contemporană. Am cunoscut pe de altă parte intelectuali din mediul universitar şi academic italian, jurnalişti, diplomaţi culturali acreditaţi la Roma, artişti plastici, muzicieni, cineaşti, istorici, prieteni ai României şi figuri de marcă ale emigraţiei româneşti în Italia.

Am respirat un aer special, îmbătător, m-am mişcat într-un spaţiu saturat de vestigii arheologice, marcat de monumente şi valori imperisabile ale antichităţii romane, Renaşterii, clasicismului şi barocului, ale Risorgimentului şi Holiei moderne care a încorporat pe deplin toate aceste filoane spirituale şi artistice. Dar activitatea diplomatică rutinieră, cu exigenţele şi chiar servituţile ei nu m-a împiedicat câtuşi de puţin să-mi abandonez sau să-mi modific agenda personală de lectură, acumulări culturale şi edificări intelectuale.

T.G.: V-aţi gândit vreo clipă să rămâneţi în străinătate?

M.M.: Deşi “miracolul” italian mi-a redimensionat configuraţia spirituală, deşi am revenit de-a lungul anilor ca jurnalist sau simplu turist în Italia, nu m-a sedus ideea de a părăsi România nici măcar în favoarea acestei minunate ţări, sanctuar de civilizaţie.

Nu cred că aş fi putut să mă adaptez unei existenţe schimbate radical şi într-o postură diferită de cea în care mă vedeam- ca intelectual şi cetăţean al ţării mele ( bună sau rea)- şi nicidecum ca azilant, emigrant, exilat. Nu ştiu dacă este un titlu de mândrie sau un handicap, dar aşa a fost să fie. Sau mai curând să nu fie.

T.G.: Vorbiţi-ne despre cea mai interesantă experienţă pe care aţi trăit-o în perioada în care v-aţi aflat în Italia.

M.M.:  În perioada în care am funcţionat la Roma am avut ocazia să mă implic în organizarea şi desfăşurarea manifestărilor consacrate centenarului morţii marelui nostru poet Mihai Eminescu, aniversare inclusă în calendarul cultural UNESCO. Mă gândesc la colocviul româno-italian, dedicat ultimilor romantici ai secolului al XIX-lea, Eminescu şi Leopardi, eveniment larg mediatizat la vremea respectivă cu care s-a deschis Anul-Eminescu, dar şi la conferinţa internaţională organizată de Accademia Treccani în cadrul căreia a fost celebrat poetul naţional nepereche al românilor, care a încheiat seria manifestărilor respective.

Aş dori să evoc în acest context şi întâlnirile “admirabile” pe care le-am avut cu personalităţi româneşti şi italiene de excepţie: profesorul George Lăzărescu, strălucitul nostru italienist, alături de acad. Alexandru Balaci, acad. Zoe Dumitrescu Buşulenga, acad. Ştefan Pascu, acad. Răzvan Theodorescu, profesoarele Luiza Valmarin şi Ioana Ungureanu, scriitorul Luigi Pretti, profesorul Guido Aristocco, profesorul Marco Cugno, profesorul Renzo Vento din Trapani- Sicilia, profesorul Davide Nordoni din Napoli şi mulţi alţii. 

T.G.: Cum aţi luat hotărârea de a intra în diplomaţie şi care credeţi că sunt principalele avantaje conferite de un post în cadrul Ministerului de Afaceri Externe?

M.M:  Am schimbat gazetăria cu diplomaţia nu printr-un act de voinţă unilaterală. Iniţial, propunerea de a mă alătura Direcţiei Presă-Cultură a MAE a venit chiar din partea unor reprezentanţi ai ministerului. M-a luat cumva prin surprindere şi am avut momente de ezitare dacă este cazul să-mi schimb locul de muncă, îndreptându-mă către o profesiune onorantă, dar şi extrem de solicitantă. Am înţeles ulterior că politica ministerului, de relansare a activităţii Bibliotecilor române de la Paris, Washington şi Roma avea în vedere promovarea unor profesionişti din mediul academic şi presă.

Am intrat în programul de pregătire pentru plecarea la post alături de doi colegi excepţionali: profesorul ieşean de formaţie francofonă, Constantin Pavel, şi tânărul istoric Andrei Busuioceanu, care s-au remarcat prin prestaţii diplomatice şi culturale de excepţie.

Deşi activitatea mea în cadrul Ministerului de Externe a fost relativ scurtă, eu o consider plină, dătătoare de satisfacţii, o experienţă fără de care nu m-aş putea defini.

T.G.: Ce a însemnat pentru dumneavoastră experienţa Institutului Cultural Român? Vorbiţi-ne puţin despre principalele dumneavoastră atribuţii în calitate de director general al ICR.

M.M.:  Intervalul în care am îndeplinit funcţia de director general al reprezentantelor Institutului Cultural Român în străinătate a fost şi el, întins doar pe parcursul câtorva luni, la cumpăna dintre anii 2012-2013.

A fost şi acesta o experienţă utilă, dar din punctul meu de vedere, strict personal, una infructuoasă şi dezamăgitoare. Institutul făcea atunci obiectul unor reorganizări structurale, unor ajustări bugetare şi reorientări “strategice”. Cele 17 institute culturale, aflate în coordonarea direcţiei amintite, au avut de făcut faţă unor contracţii ale planurilor de activităţi, ale fondurilor alocate, dar şi unor situaţii conflictuale determinate de schimbarea unor formule de conducere în aparatul central şi în cadrul unor reprezentante de peste hotare.

O campanie mediatică agasantă care a supralicitat anumite dificultăţi ale recalibrării, activităţii/CR care s-a perpetuat în timp, cu efecte contraproductive la nivelul politicii culturale româneşti pe plan extern.

T.G.: Care este cheia către o carieră roditoare şi plină de realizări? Cum vă sfătuiţi studenţii să procedeze în viaţă?

M.M.: Secretul oricărei reuşite, în viaţă sau în carieră, ţine de un anume patos al cunoaşterii, de munca stăruitoare, de comuniunea cu ceilalţi. De multe ori trebuie s-o iei de la capăt, să te reinventezi profesional, să performezi şi să convingi mediul în care evoluezi că tot ceea ce te animă este dorinţa de a face ceea ce ştii mai bine, mereu mai bine, neminţindu-te nici pe tine, nici pe ceilalţi, chiar dacă realităţile îţi pot fi potrivnice uneori, iar recunoaşterea meritelor tale vine, totalmente, prea târziu.

T.G.: Domnule profesor, având în vedere că am ajuns la finalul acestui interviu, profit de ocazie pentru a vă mulţumi pentru amabilitatea şi bunăvoinţa de a da curs invitaţiei pentru acest interviu. Aş avea totuşi o ultimă întrebare: cum vedeţi dumneavoastră, prin prisma unei persoane cu experienţă, având în vedere activitatea de redactor-şef la mai multe cotidiene, proiectul ABC Juridic?

M.M.: Proiectul ABC Juridic este promiţător. Deschiderea operată de colaboratorii dumneavoastră tout azimut, spre varii domenii, spre dialog şi confruntarea de idei, fără certitudini peremptorii şi prejudecăţi, constituie nu doar o carte de vizită cu care vă puteţi mândri, ci şi garanţia audienţei şi vizibilităţii publice care să vă consacre.

Pentru a citi prima parte a interviului cu domnul profesor Mihai Milca, faceţi click AICI

Titus Gîrbea

Titus- Constantin Gîrbea este co-fondator al proiectului "ABC Juridic" şi student al Facultăţii de Drept, Universitatea din Bucureşti.

Related articles
0 Comments

No Comments Yet!

You can be first to comment this post!