O incursiune (incipientă) în dreptul penal – partea generală

Suntem zilnic puși în temă cu diferte noțiuni aparținând dreptului penal la știri, pe internet, prin ziare care ne captează atenția și ne fac din ce în ce mai curioși. Auzim tot mai des termeni precum infracțiune, crimă, pedeapsă și așteptăm nerabdători să descoperim adevăratul înțeles al acestora și să încercăm să ne gândim care este sursa acestora, de unde a pornit totul…și pe bune dreptate! Dreptul penal a avut o evoluție aparte cu informații datând încă din Antichitate, iar în rândurile următoare voi contura concis și neechivoc idei și teorii inițiale ale dreptului penal.

Ce este dreptul penal? Apreciem că acesta poate fi definit ca fiind sistemul normelor juridice care reglementează relațiile de apărare socială prin interzicerea ca infracțiuni, sub sancțiuni specifice denumite pedepse, a faptelor periculoase pentru valorile sociale, în scopul apărării acestor valori, fie prin prevenirea infracțiunilor, fie prin aplicarea pedepselor celor care le săvârșesc. Astfel, trebuie să reținem că necesitatea dreptului penal într-o societate constă în apărarea valorilor sociale! Aceste relații de apărare socială au apărut odată cu nașterea societății și au cunoscut atât forma relațiilor de cooperare, adică de bună conviețuire între cetățeni, cât și în forma relațiilor de conflict. Este dominantă în această perioadă concepția că pedeapsa constituie o răzbunare pentru răul comis de infractor. Aceasta putea fi atât nelimitată, care conducea la repetarea conflictelor, la slăbirea grupurilor prin distrugerea fizică a membrilor sau limitată, care desemna proporționalitatea ripostei cu intensitatea agresiunii. Cel mai generic exemplu de răzbunare limitată este regula talionului, evidențiată prin expresia ,,ochi pentru ochi, dintre pentru dinte”. Ulterior, regula talionului a fost înlocuită cu compoziția ce presupunea înțelegerea intervenită între părțile în conflict, în baza căreia victima primea o indemnizație de la răufăcător.

Odată cu apariția statului, apărarea valorilor sociale împotriva faptelor periculoase a devenit o funcție primordială a acestuia, iar exercitarea acestei atribuții se realizează prin dreptul penal! Faptele prin care indivizii amenințau valorile sociale au fost denumite infracțiuni, iar reacția împotriva acestora  a fost etatizată. Trebuie menționat că pe planul gândirii social-juridice se conturează două mari teorii și anume teoria dreptului natural al cărei precursor a fost Hugo Grotius și care considera că dreptul își are originea în firea omului, iar pedeapsa și represiunea (= măsură de constrângere împotriva infractorilor) sunt necesare pentru menținerea și dezvoltarea armonioasă a oricărei societăți, și teoria contractului social fondată de Thomas Hobbes, John Locke și J.J.Rousseau care considerau că oamenii primitivi au consimțit să trăiască în societate printr-un acord tacit, acceptând să se supună regulilor vieții în colectivitate, iar pedeapsa și represiunea sunt astfel niște consecințe logice ale încălcării contractului inițial încheiat între individ și stat. Aceste teorii și idei sunt considerate declanșatoare în ceea ce privește știința penală, care va cunoaște o inestimabilă dezvoltare și apreciere după victoria Revoluției Franceze din anul 1789.

Astfel, s-au conturat alte două mari teorii și anume teoria clasică și teoria pozitivistă. Doctrina clasică reprezintă un ansamblu de principii de politică penală formulate de ideologii Revoluției Franceze și expuse în lucrările lor de către Montesquieu, Cezare Beccaria, Rousseau ș.a.m.d. Așadar, în cadrul acestei teorii s-au sistematizat principiile politicii penale moderne din care amintim legalitatea infracțiunilor și a pedepselor și egalitatea în fața legii penale. În lucrarea sa ,,Principii di diritto criminale”, Enrico Ferri aprecia că această ideologie clasică s-a opus cruzimii pedepselor și modului de executare, propunând interzicerea pedepsii cu moartea și a propus totodată și garanții pentru individul-infractor în cursul procesului penal. În continuare, individul este înzestrat cu libertate de voință (liberul arbitru), are capacitatea de a distinge între bine și rău și de aici rezultă libertatea de a alege între acestea, răspunzând moralmente pentru faptele sale. Totodată, doctrina clasică prevede că dreptul penal trebuie să se ocupe doar de reacția represivă, nu și de lupta împotriva criminalității sub aspect preventiv!

Pe de altă parte, denumirea de doctrină pozitivistă își are originea în metoda inductivă sau pozitivă bazată pe observație și experiment, folosită îndeosebi în științele naturii, dar mai ales în cercetarea fenomenelor juridico-penale! Astfel, putem preciza că doctrina pozitivistă curpinde ansamblul de idei și concepții cu privire la natura și cauzele fenomenului infracțional, precum și cu privire la căile și mijloacele de combatere a acestuia. Ideologii acestei doctrine considerau infracțiunea ca fiind mai întâi un fenomen natural și social înainte de a fi catalogat drept un fenomen juridic. Totodată, infractorul nu este liber în manifestările sale, adică răspunderea lui nu poate avea ca temei culpabilitatea morală,  ci necesitatea apărării valorilor sociale care se află la baza dreptului penal. Politica penală promovată de această doctrină evidențiază luarea de măsuri preventive pentru înlăturarea cauzelor criminalității, iar, în ceea ce privește infractorii, luarea de măsuri de apărare socială pentru combatarea stării de periculozitate aferentă acestora.

În concluzie, informațiile despre dreptul penal datează din timpuri străvechi și au continuat să evolueze treptat și în ritm cu dezvoltarea socială și a gândirii juridice prealabile, conturând importanța menținerii unei ordini de drept și a unei conduite corespunzătoare.


Bibliografie: 

Drept penal român. Partea generală – Constantin Mitrache și Cristian Mitrache, ed. Universul Juridic

Laura Ioana Tătaru

Laura Ioana Tătaru este studentă la Facultatea de Drept, Universitatea din Bucureşti.

Related articles
0 Comments

No Comments Yet!

You can be first to comment this post!