Obligativitatea deciziilor Curtii Constitutionale

In opinia prof. univ. dr. Ioan VIDA, stabilitatea este o trăsătură esenţială a Constituţiei. Revoluţionarii francezi de la 1789 cereau ca legea fundamentală să fie stabilă şi superioară celorlalte legi.

Asigurarea stabilităţii Constituţiei este rezultatul interacţiunii mai multor factori. Unii ţin de procedura de revizuire a Constituţiei, alţii de modul în care prevederile constituţionale sunt aplicate, inclusiv de către instanţele judecătoreşti. În întreg procesul de asigurare a stabilităţii Constituţiei, Curtea Constituţională joacă un rol deosebit de important, în calitatea sa de garant al supremaţiei Constituţiei.

Problema caracterului obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale a făcut obiectul unor ample dezbateri în literatura de specialitate, dar şi a unor reacţii din partea instanţelor de judecată. În forma anterioară revizuirii din anul 2003, Constituţia României stipula că deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Această prevedere constituţională a fost interpretată în mod diferit în doctrină şi în practica instanţelor judecătoreşti. Astfel, unele instanţe, în special instanţa supremă, au considerat că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte juridice doar inter partes litigantes. În susţinerea acestui punct de vedere s-a plecat de la sistemul antebelic de control al constituţionalităţii legilor, care era un control realizat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar deciziile acesteia produceau efecte doar pentru părţile aflate în proces. Acest punct de vedere era evident contrar dispoziţiilor noii Constituţii a României, care vedea în controlul constituţionalităţii o chestiune de ordine publică, deciziile Curţii Constituţionale urmând să producă efecte erga omnes.

Soluţiile oferite de jurisprudenţa Curţii Constituţionale au fost avute în vedere la Revizuirea Constituţiei din 2003 şi în noul text constituţional s-a prevăzut că: “Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”. Prin această proclamare expresă a caracterului general obligatoriu al deciziilor Curţii s-a pus capăt oricărei controverse cu privire la efectele deciziilor instanţei de contencios constituţional de admitere a excepţiilor de neconstituţionalitate.

Potrivit magistratilor-asistenti sefi din cadrul Curtii Constitutionale, Senia Mihaela COSTINESCU si BENKE Karoly, in ceea ce priveşte efectele deciziilor Curţii Constituţionale, sediul materiei îl constituie dispoziţiile art.147 din Constituţie. Din cadrul acestui text constituţional numai alineatul 4 are o aplicabilitate generală, în sensul că acesta îşi găseşte aplicarea în raport cu toate deciziile Curţii pronunţate în exercitarea atribuţiilor prevăzute de Constituţie şi Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Contituţionale . Potrivit acestui alineat „Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”.

Art.147 alin.(1) din Constituţie stabileşte, în privinţa legilor şi ordonanţelor în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, că acestea „îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”. Această prevedere constituţională este reluată, la nivel legal, prin art.31 alin.(3) din Legea nr.47/1992, iar art.147 alin.(4) din Constituţie, raportat la alin.(1) din acelaşi articol, prin art.31 alin. (1) din aceeaşi lege. Rezultă, aşadar, că nici Constituţia, nici Legea nr.47/1992 nu reglementează expres situaţia legilor sau ordonanţelor care nu mai sunt în vigoare declarate neconstituţionale, ceea ce înseamnă că a revenit Curţii Constituţionale rolul de a face interpretarea prevederilor art.147 alin.(4) din Constituţie în privinţa efectelor deciziilor sale.

In opinia prof. univ. dr. Marieta AVRAM, chestiunea de drept în discuție este dată de mențiunea din dispozitiv „general obligatorie”.

Ideea că decizia ar fi „general obligatorie” se regăsește și în considerentele deciziei (par. 120-122):

120. (…) De asemenea, textul art. 146 lit. e) din Constituție nu conferă Curții Constituționale atribuția de a constata doar existența conflictelor juridice de natură constituțională, ci pe aceea de a soluționa aceste conflicte. Prin urmare, în exercitarea atribuției sale, Curtea aplică o procedură în două trepte, și anume analiza existenței conflictului juridic de natură constituțională și, în măsura unui răspuns afirmativ, indicarea conduitei de urmat de către autoritățile publice implicate în conflict.

121. Astfel, indiferent de autoritatea care a generat conflictul juridic de natură constituțională, aceasta are obligația, în coordonatele statului de drept, să respecte și să se conformeze celor constatate prin decizia Curții Constituționale. Raportat la cauza de față, Curtea constată că, din adresa Președintelui României prin care a refuzat să dea curs propunerii de revocare din funcția de procuror-șef al Direcției Naționale Anticorupție a doamnei Laura Codruța Kövesi, rezultă, în mod indubitabil, îndeplinirea condițiilor referitoare la regularitatea și legalitatea procedurii, sens în care este și aprecierea Curții Constituționale. Prin urmare, Președintele României urmează să emită decretul de revocare din funcție a procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, doamna Laura Codruța Kövesi.

122. Curtea reiterează faptul că autoritatea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta [a se vedea, în acest sens, Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, sau Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017, paragraful 52]. De asemenea, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, și, de la data publicării, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.”

Înțelegem să limităm analiza juridică doar la această parte din decizie, referitoare la pretinsul caracter „general obligatoriu”. Aceasta cu atât mai mult cu cât această idee este prezentată chiar de Curtea Constituțională ca fiind „un dat”, un adevăr biblic, care nu ar putea fi niciodată cercetat și pus sub semnul discuției.

Or, tocmai această mențiune din decizie este prima chestiune care trebuie să fie cercetată și analizată serios, pentru că se adeverește că însăși Curtea Constituțională a săvârșit o gravă și evidentă eroare atunci când a stabilit că această decizie este „general obligatorie”, încălcându-se astfel atât Constituția, cât și art. 36 din propria Lege nr. 47/1992 de organizare și funcționare a Curții Constituționale.

2. O eroare gravă și evidentă în raport cu prevederile art. 147 din Constituție și ale art. 36 din Legea nr. 47/1992

Potrivit art. 147 din Constituție:

(1) Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

(2) În cazurile de neconstituționalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispozițiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curții Constituționale.

(3) În cazul în care constituționalitatea tratatului sau acordului internațional a fost constatată potrivit articolului 146 litera b), acesta nu poate face obiectul unei excepții de neconstituționalitate. Tratatul sau acordul internațional constatat ca fiind neconstituțional nu poate fi ratificat.

(4) Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.”

Ideea fundamentală care se desprinde din acest text este faptul că, în cuprinsul Constituției, singurul text care se referă la faptul că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii este alin. (4) al art. 147 și acesta are în vedere, în tot cuprinsul lui, numai deciziile prin care Curtea Constituțională se pronunță asupra neconstituționalității unor acte normative. Prin urmare, numai aceste decizii, potrivit Constituției, sunt „general obligatorii”, iar nu toate deciziile/actele pe care Curtea Constituțională le dă în exercitarea atribuțiilor pe care art. 146 din Constituție i le conferă, care sunt mult mai multe, așa cum este și atribuția de la lit. e), în sensul că: „soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, la cererea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a primului-ministru sau a președintelui Consiliului Superior al Magistraturii.”

Dacă legiuitorul constituant ar fi dorit ca toate actele pe care Curtea Constituțională le emite să fie „general obligatorii”, alin. (4) al art. 147 ar fi trebuit plasat în cuprinsul art. 146 din Constituție, imediat după ce enumeră toate atribuțiile Curții Constituționale, iar nu în finalul art. 147 care se referă exclusiv la deciziile prin care Curtea se pronunță asupra neconstituționalității unor acte normative. Așadar, numai aceste din urmă decizii sunt „general obligatorii” și această calitate a lor este chiar de sorginte constituțională, iar nu doar legală, în sensul că numai încălcarea acestor decizii, echivalează cu o încălcare a Constituției.

Pe de altă parte, Legea nr. 47/1992, în aplicarea Constituției, precizează regimul juridic al actelor pe care Curtea Constituțională le emite în exercitarea atribuțiilor sale. Textele care interesează sunt următoarele:

a) Articolul 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia:

Deciziile, hotărârile și avizele Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.”

Se remarcă faptul că acest text extinde, dincolo de Constituție, caracterul „general obligatoriu” al deciziilor Curții Constituționale asupra celorlalte categorii de acte pe care Curtea Constituțională le emite în exercitarea atribuțiilor, cu exceptia avizelor, preluând formularea din art. 147 alin. (4) din Constituție.

b) În concordanță cu prevederile Constituției, art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 prevede că:

(1) Decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie.”

Așadar, numai o asemenea decizie este, potrivit Constituției, înzestrată cu cele două calități: definitivă și obligatorie, cu precizarea că este și singura „general obligatorie”, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție.

c) În schimb, în materia soluționării conflictului juridic de natură constituțională, 36 din Legea nr. 47/1992, are o redactare diferită, expresă și neechivocă, stabilind expres că:

Decizia prin care se soluționează conflictul juridic de natură constituțională este definitivă și se comunică autorului sesizării, precum și părților aflate în conflict, înainte de publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I.”

Acesta este, în realitate, textul incident în cauză.

Deosebirea de reglementare se impune cu puterea evidenței. În mod clar, expres și neechivoc, textul este lipsit de sintagma „general obligatorie” sau „obligatorie”.

Prima concluzie, care se impune cu puterea evidenței, este că regimul juridic al unei asemenea decizii, atât potrivit Constituției, cât și potrivit propriei legi de organizare și funcționare a Curții Constituționale, exclude caracterul ei general obligatoriu: decizia prin care se soluționează un conflict juridic de natură constituțională este definitivă, dar nu este nici „general obligatorie” și nici „obligatorie”.

Articolul 36 din Legea nr. 47/1992 este, evident, un text special, derogatoriu, în raport cu art. 11 alin. (3), care este un text general, și reglementează expres și distinct regimul juridic al unei asemenea decizii. Faptul că legiuitorul nu a prevăzut expres că ar fi obligatorie sau general obligatorie o asemenea decizie arată intenția de a nu extinde textul constituțional, respectiv art. 147 alin. (4) din Constituție, respectiv caracterul general obligatoriu, și asupra acestei categorii speciale de decizii ale Curții Constituționale, tocmai în considerarea caracterului extrem de sensibil al acestor decizii.

Interpretarea contrară, în sensul că art. 36 din Legea nr. 47/1992 ar putea fi completat cu prevederile art. 11 alin. (3) din aceeași lege nu ar putea fi primită, pentru că, oricum, toate deciziile Curții Constituționale sunt definitive, nefiind supuse vreunei căi de atac. Altfel spus, și dacă nu ar fi existat art. 36 din lege, oricum aceste decizii tot ar fi fost definitive, pentru că toate deciziile Curții Constituționale sunt definitive. Mai mult decât atât, dacă textul nu ar fi existat, s-ar fi aplicat art. 11 alin. (3) din lege, adică abia atunci deciziile ar fi fost și „general obligatorii”. Prin urmare, rațiunea existenței textului, astfel cum este redactat, nu poate să fie alta decât aceea de a înlătura caracterul „general obligatoriu” în cazul acestei categorii de decizii, limitând aceste decizii la caracterul definitiv.

Rezultă că, potrivit Constituției și potrivit art. 36 din Legea nr. 47/1992, în rezolvarea unui conflict juridic de natură constituțională, Curtea Constituțională nu poate pronunța o decizie nici „general obligatorie” și nici măcar „obligatorie”, ci doar o decizie definitivă.

Prin ipoteză, decizia în discuție nu poate să fie „general” obligatorie, pentru că obiectul chestiunii asupra căruia Curtea Constituțională s-a pronunțat este limitat la conflictul punctual dintre părțile clar determinate, cu privire la o chestiune clar delimitată și cu privire la o problemă individuală, iar nu generală: revocarea sau nu din funcție a unei anumite persoane individualizate, revocarea fiind prin ipoteză un act administrativ individual. Deci, în raport cu obiectul conflictului și cu părțile în conflict, o asemenea decizie nu poate dobândi o vocație generală.

Mai mult, o asemenea decizie nu este nici „obligatorie”, pentru că nici Constituția și nici art. 36 din Legea nr. 47/1992 nu-i conferă o asemenea forță, așa cum, în mod eronat, se reține în decizie.

Decizia Curții Constituționale este definitivă, în sensul că nu există nicio cale de atac ordinară sau extraordinară împotriva unei asemenea decizii, prin care o altă autoritate publică să verifice legalitatea deciziei. Aceasta nu exclude ca însăși Curtea Constituțională să revină, în cazurile și condițiile prevăzute de lege, asupra propriei decizii.

În concluzie, în aplicarea acestor prevederi constituționale și legale analizate, deciziile Curții Constituționale, prin care se soluționează conflicte juridice de natură constituțională nu sunt general obligatorii, în lumina normei speciale instituite de art. 36 din Legea nr. 47/1992, care prevede expresis verbis doar că o asemenea decizie este definitivă, fără a se menționa că este și obligatorie. Iar art. 36 din Legea nr. 47/1992 este textul direct aplicabil Curții Constituționale, în timp ce art. 147 alin. (4) invocat de Curtea Constituțională în decizia sa nu este, în mod evident, aplicabil, pentru că decizia nu a fost dată cu privire la neconstituționalitatea unui act normativ.

Prin urmare, partea din considerente și din dispozitivul Curții Constituționale care stabilește că Decizia nr. 358/2018 este „general obligatorie” constituie o gravă și evidentă eroare, care încalcă art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 36 din Legea nr. 42/1992.

3. Calea procedurală în vederea îndreptării erorii din dispozitivul Deciziei nr. 358/2018

Se pune problema de a determina dacă această eroare din decizie poate fi îndreptată și care este calea procedurală.

Că eroarea poate fi îndreptată, este neîndoielnic. Curtea Constituțională ar trebui să fie cea dintâi preocupată de îndreptarea acestei erori. În paragraful 122 din considerente, Curtea Constituțională a invocat art. 147 alin.( 4) din Constituție, dar acest text nu se referă la deciziile prin care se soluționează conflictele juridice de natură constituțională, ci la deciziile prin care Curtea se pronunță asupra neconstituționalității actelor normative. Este evidentă eroarea Curții Constituționale, pentru că textul corect era art. 36 din Legea nr. 47/1992, conform căruia decizia este definitivă și așa trebuia să fie redactat și dispozitivul, limitându-se la mențiunea că decizia este definitivă. Această eroare trebuie să fie îndreptată pentru că per se deschide o „cutie a Pandorei” de natură să genereze noi conflicte juridice.

Care este calea procedurală?

Potrivit art. 14 din Legea nr. 47/1992:

Procedura jurisdicțională prevăzută de prezenta lege se completează cu regulile procedurii civile, în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în fața Curții Constituționale. Compatibilitatea se hotărăște exclusiv de Curte.”

Prin urmare, în tot ceea ce privește chestiunile de procedură, sunt aplicabile în completare dispozițiile Codului de procedură civilă.

Având în vedere faptul că, în soluționarea conflictului, Curtea Constituțională, s-a comportat ca o autoritate jurisdicțională, dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 devin aplicabile.

Aceasta înseamnă că se poate recurge la procedura instituită de Codul de procedură civilă referitoare la îndreptarea hotărârii, lămurirea hotărârii și înlăturarea dispozițiilor contradictorii.

Astfel, potrivit art. 442 alin. (1) din Codul de procedură civilă:

(1) Erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau cele de calcul, precum și orice alte erori materiale cuprinse în hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu ori la cerere.”

De asemenea, potrivit art. 443 din Codul de procedură civilă:

(1) În cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori dacă acesta cuprinde dispoziții contradictorii, părțile pot cere instanței care a pronunțat hotărârea să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispozițiile potrivnice.

(2) Instanța va rezolva cererea de urgență, prin încheiere dată în camera de consiliu, cu citarea părților.

(3) Încheierea se va atașa la hotărâre, atât în dosarul cauzei, cât și în dosarul de hotărâri al instanței.”

Este evidentă eroarea gravă din dispozitivul Deciziei 358/2018, în ceea ce privește sintagma „general obligatorie”.

Având în vedere prezumția potrivit căreia „iura novit curia”, adică judecătorul este prezumat întotdeauna că știe legea, dacă pornim de la prezumția de bună-credință conform căreia judecătorii Curții Constituționale cunosc propria lege de organizare și funcționare și o respectă, atunci, această încălcare a art. 36 din Legea nr. 47/1992 ar trebui calificată ca o eroare de redactare a deciziei, în sensul că s-a pierdut din vedere art. 36 din propria lege și faptul că art. 147 alin. (4) invocat în par. 122 din considerente nu este aplicabil. Curtea Constituțională ar putea și ar trebui chiar să se autosesizeze și să dea o hotărâre care să constate această eroare și să elimine din dispozitiv sintagma „general obligatorie”.

Dacă s-ar considera că nu a fost o „eroare materială”, partea interesată poate sesiza Curtea Constituțională cu o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 443 din Codul de procedură civilă, coroborate cu art. 14 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, pentru a se lămuri această chestiune: ce înseamnă că Președintele României „urmează să….” emită decretul, pe de o parte, în raport cu mențiunea că decizia este „general obligatorie”, pe de altă parte, și în raport cu dispozițiile art. 36 din Legea nr. 47/1992 și ale art. 147 alin. (4), din care rezultă că o asemenea decizie este definitivă, dar nu și obligatorie?

În orice caz, nu se poate reține că Decizia nr. 358/2018 ar avea un caracter „general obligatoriu” de sorginte constituțională, întemeiat pe prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție, pentru ca acest text este inaplicabil, cu atât mai mult cu cât textul special, adică art. 36 din Legea nr. 47/1992 stabilește o soluție contrară, și anume că decizia este definitivă. Or, Curtea Constituțională nu ar putea, pe cale implicită, să dea o interpretare extensivă art. 147 alin. (4) din Constituție, în sensul că acesta s-ar aplica și acestor decizii, pentru că interpretarea a fost deja dată prin art. 36 din Legea nr. 47/1992 și, fiind o normă de procedură specială, aplicabilă chiar deciziilor Curții Constituționale, aceasta este ținută s-o respecte ca atare.

4. Reflecții finale asupra naturii juridice a deciziei prin care Curtea soluționează un conflict juridic de natură constituțională

Este necesar să se adâncească analiza juridică și să se examineze serios în perspectivă această atribuție a Curții Constituționale, chiar în substanța ei, precum și natura juridică a deciziei pe care o pronunță în exercitarea acestei atribuții.

Or, Curtea Constituțională nu soluționează un asemenea conflict în calitate de „instanță de judecată”, pentru că nici nu este instanță de judecată potrivit Constituției, deci nu poate impune uneia dintre părți o obligație concretă de a face sau de a nu face. Curtea îndeplinește un rol special, în cadrul acestei proceduri, de mediator/conciliator între autoritățile publice aflate în conflictul juridic de natură constituțională. În cazul în care constată existența conflictului juridic, poate cel mult să recomande o posibilă cale sau chiar mai multe căi alternative de soluționare, în limitele constituționale, pe baza propunerilor părților, astfel cum rezultă din cuprinsul art. 35 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, dar fără a impune o cale, prin instituirea unei obligații de a face sau de a nu face, exclusiv în sarcina uneia dintre părțile aflate în conflict. Mai mult, procedând astfel, prin instituirea unei asemenea obligații, practic Curtea Constituțională poate ajunge să împiedice exercitarea de către această autoritate a altor atribuții conexe care îi revin potrivit Constituției, ceea ce, în loc să rezolve conflictul, îl conservă și chiar îl adâncește.

În concluzie, forța „general obligatorie” a Deciziei Curții Constituționale nr. 358/2018 nu este de sorginte constituțională, ci este doar rezultatul unei grave erori, în contradicție atât cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție, invocate de Curtea Constituțională, și care nu erau aplicabile în cauză, cât și în raport cu art. 36 din Legea nr. 47/1992, normă specială, care consacră doar caracterul definitiv al unei asemenea decizii.

Desigur, este de dorit ca însăși Curtea Constituțională să se sesizeze din oficiu și să dispună îndreptarea acestei grave și evidente erori din Decizia nr. 358/2018, sau, la sesizarea părții interesate, să lămurească dispozitivul deciziei, în sensul că decizia nu poate să fie „general obligatorie”. Errare humanum est sed perseverare diabolicum…

Potrivit conf. univ. dr. Silviu Gabriel BARBU, in cadrul controlului aprioric (controlul anterior) reglementat de art.146 lit.a din Constitutie, CCR nu poate sa isi extinda controlul efectiv, cu decizie de constatare a neconstitutionalitatii in sensul formal constitutional, asupra unor prevederi legale aflate in vigoare deja la momentul exercitarii atributiei constituionale de control anterior de constitutionalitate. Ar insemna ca insasi Curtea Constitutionala sa nu respecte Constituia si sa exercite control de neconstituionalitate din oficiu, in sensul art.146 litera d din Constitutie, printr-o aplicare prin aplicare prin analogie – inadmisibila- a unor norme juridice de la o procedura judiciara de natura juridica constitutionala la alta procedura similara, dar care are cadru juridic separat si special. Mai mult, in cele doua proceduri sunt titulari diferiti pentru sesizarea Curtii Constitutionale, iar nerespectarea regulilor de sesizare atrage inadmisibilitatea acesteia. Curtea Constitutionala nu se poate sesiza din oficiu, in ipotezele procedurale reglementate de art.146 litera a) si art.146 litera d) din Constitutie. O analiza in simetrie a Legii nr.47/1992 reflecta exact aceeasi concluzie, anume ca imbinarea celor doua proceduri de verificare de constitutionalitate in cadrul aceluiasi dosar/cauza aflata pe rol este inadmisibila si ar fi de natura sa pozitioneze Curtea Constitutionala in afara Constitutiei.

Trebuie observat faptul ca art.146 litera d) enumera expres, la randul sau, titularii dreptului de sesizare si contextul procesual in care sesizarea cu exceptie de neconstitutionalitate se poate face si se poate adresa instantei de control constitutional.

Sesizarea facuta pentru exceptie de neconstitutionalitate (art.146 lit.d) prin intermediul titularilor dreptului de sesizare enumerati insa la art.146 lit.a (cei desemnati de Constitutie pentru sesizare la controlul anterior de constitutionalitate) este in mod evident inadmisbilia si, intr-o practica constanta, CCR a respins astfel de sesizari ca fiind inadmisbile. Rationamentul juridic invers este de asemenea valabil in mod absolut, deoarece Constitutia enumera in cele doua texte cu vocatie procedurala – art.146 litera a) respectiv litera d) – persoane total diferite si imprejurari total diferite.

Pe de alta parte, trebuie observat faptul ca in art.147 alin.(1) din Constitutie se mentioneaza explicit (interpretarea gramaticala si logica, plus regula “specialia generalibus derogant”) faptul ca numai dispozitiile in vigoare declarate neconstitutionale de catre CCR isi inceteaza efectele juridice in 45 de zile si, pe durata acestui termen, acestea sunt suspendate de drept.

Insa, asa cum am aratat mai sus, cele doua forme de control de constitutionalitate – apriori si a posteriori – au natura juridica diferita si mai ales regim juridic separat, urmeaza proceduri diferite, iar Plenul Curtii Constitutionale analizeaza, dezbate si decide pe baza unor reguli juridice de ordin procesual-civil total diferite, deci nu le poate imbina in judecata aceluiasi dosar.

In practica sa judiciara, instanta de control constitutional a fost mereu ferma si consecventa in a respinge ca inadmisibile acele sesizari care exced cadrul juridic expres reglementat de Constitutie si de Legea nr.47/1992 modificata privind organizarea si functionarea CCR.

Prin urmare, insasi Curtea Constitutionala, chiar daca are o autonomie absoluta, nu poate sa-si extinda competentele sale dincolo de regulile de procedura exprese si clare din Constitutie si din lege, deoarece ar insemna sa incalce nsasi Curtea principiul suprematiei Constituiei consacrat expres de art.1 alin.(5) din Legea fundamentala.

Pentru ipoteza concreta de lucru din Decizia 45/2018 este neindoielnic faptul ca se aplica exclusiv prevederile art.147 alin.(2) din Constituie, potrivit carora “In cazurile de neconstitutionalitate care privesc legile, inainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat sa reexamineze dispozitiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curtii Constitutionale” – specialia generalibus derogant ; respectiv exceptio est strictissimae interpretationis.

Este, de asemenea, limpede faptul ca, daca instanta constitutionala ar fi ales sa judece in controlul aprioric de constitutionalitate texte de lege care sunt in vigoare, in mod evident ar fi fost insasi Curtea Constitutionala in afara Constitutiei si a legii sale proprii de organizare si de functionare (ar incalca art.1 alin.(5) din Constituie, cum am subliniat mai sus). Nici Constitutia (art.146 in ansamblul sau corelat cu art.147) si nici Legea 47/1992 modificata si republicata nu permit Curtii Constitutionale sa isi amestece competentele in cadrul aceluiasi dosar, aceleiasi proceduri, adica sa constituie LEX TERTIA.

Orice dosar aflat pe rolul Curtii Constitutionale urmeaza linia de procedura constitutionala combinata cu regulile de procedura civila specifice exclusiv acelui obiect dedus judecatii, fara a le putea amesteca sau imbina. Daca ar proceda la o imbinare sau amestecare a procedurilor, obiectele judecatii – litis pendentiaatunci insasi instanta constitutionala ar incalca Constitutia si legea sa de organizare si functionare, ceea ce in mod sigur nu este acceptat de instanta constitutionala insasi, precum si de catre destinatarii legii si, respectiv, de justitiabilii care se adreseaza forului de control constitutional.

Insa, asa cum am aratat mai sus, din dispozitivul deciziei 45/2018 rezulta clar (asa cum este corect sub aspect procedural) ca obiectul judecatii Curtii Constitutionale se limiteaza la efectuarea controlului ex ante asupra Legii de modificare a Legii nr.303/2004, astfel ca procedura judiciara constituionala s-a derulat in mod corect si judicios in cadrul controlului anterior/aprioric de constitutionalitate, exercitat conform art.146 lit.a din Constitutie, adica instanta constitutionala si-a respectat competentele constitutionale si legale si totul se opreste la aplicarea normelor incidente pentru aceasta competenta speciala a CCR – a se vedea art.147 alin.(2) din Constitutie pentru efectele deciziei Curtii Constitutionale.

Faptul ca sunt unele referiri in motivarea decizie la texte in vigoare, asta nu inseamna ca acele texte sunt si declarate neconstitutionale, ci inseamna ca, in demersul de aplicare a art.147 alin.(2) din Constitutie, Parlamentul va trebui sa tina cont de observatiile si criticile din considerentele deciziei Curtii Constitutionale si sa creioneze noile texte de lege in sensul indicat de instanta de control constitutional.

Asadar nici regulile de competenta a CCR cuprinse in art.146 nu se pot aplica intre ele prin analogie, deoarece CCR ar insemna ca se situeaza in mod discretionar si excesiv in afara cadrului constituional si incalca cu stiinta prevederile art.1 alin.(5) prin care se consacra principiul suprematiei Constitutiei : “In Romania, respectarea Constituiei, a suprematiei sale si a legilor este obligatorie”.

Asadar, ramane o simpla problema, anume de interpretare corecta a normelor constitutionale si legale specifice (legea privind organizarea si functionarea CCR) cu privire la comentariile din dispozitivul deciziei CCR nr 45/2018 in privinta textele din Legea nr.303/2004 aflate in prezent in vigoare. Iar interpretarea corecta este aceea conform careia decizia actuala a Curtii Constitutionale se aplica numai pentru Legea de modificare a Legii nr.303/2004, nicidecum nu se aplica direct si pentru Legea 303/2004 aflata in vigoare.

Prin urmare, decizia CCR nr.45/2018 nu produce efecte juridice asupra Legii nr.303/2004 (fapt ce se poate observa explicit in dispozitivul deciziei insasi), iar criticile din motivare constituie elemente esentiale de reper pentru legiuitor cand va proceda la aplicarea deciziei CCR conforma obligatiilor din art.147 alin(2) din Constitutie, dar nu abroga la acest moment nicio dispozitie din Legea 303/2004 in vigoare.

Trebuie observat ca insasi Curtea Constitutionala, in decizia 45/2018, desi a criticat mai multe texte din Legea 303/2004 afirmand in motivare ca se impune modificarea acestora din mai multe considerente constitutionale (nu le comentam aici, desi nu suntem de acord cu multe dintre acele critici, opinia separata formulata de doamna judecator Simona Maya Teodoroiu fiind mult mai corecta din punctul nostru de vedere, pentru a surprinde mult mai bine dinamica normelor constitutionale si semnificatiile profunde ale textelor analizate, cel putin pe unele segmente din lege), totusi, in dispozitivul Deciziei 45/2018 Curtea se refera exclusiv la controlul de constitutionalitate exercitat asupra Legii de modificare si completare a Legii 303/2004 privind statutul judecatorilor si procurorilor, nicidecum asupra Legii nr.303/2004 acum in vigoare.

Prin urmare, CSM si MJ, precum si Guvernul Romaniei, ministerele interesate de forma noii legi trebuie sa astepte solutiile alese de Parlament dupa ce va pune de acord normele in vigoare, dar mai ales normele din legea de modificare care au facut obiectul sesizarii si controlului anterior de constitutionalitate, cu motivarea si dispozitivul deciziei CCR 45/2018.

In opinia av. dr. Cristian Clipa,  decizia Curţii Constituţionale cu nr. 358/30 mai 2018 a declanşat pasionale şi pasionante dezbateri între jurişti şi, totodată, numeroase discuţii – pe alocuri, viscerale – în spaţiul public, în care s-au angajat nu numai oameni de drept, ci şi politicieni, politologi, analişti ai vieţii noastre politice şi, nu în ultimul rând, jurnalişti. Dincolo de argumentele tehnic-juridice – de cele mai multe ori, absente ori frivole – discuţiile purtate în spaţiul public au trădat existenţa unor vii tensiuni la nivelul societăţii româneşti, profund dezbinată şi consistent marcată de obsedantul subiect al luptei anti-corupţie, pe care – în realitate – toată lumea o critică; unii spun că e prea puţin eficientă; alţii, dimpotrivă, socotesc că, prin instrumentele de acţiune, a devenit periculoasă pentru drepturile şi libertăţile individuale şi, în consecinţă, pentru statul de drept.

Citind opiniile minoritar-dizidente ale celor trei judecători care nu au fost de acord cu raţionamentele celorlalţi şase colegi ai lor, mai multe lucruri ne-au surprins şi, pe marginea lor, am simţit nevoia de a face câteva observaţii.

Din capul locului, se impune a fi notat faptul că cele trei opinii minoritar-dizidente aparţin doamnei judecător Doina Livia STANCIU, domnului judecător Daniel Marius MORAR şi domnului judecător Mircea Ştefan MINEA.

Articolul complet poate fi citit aici.

Redactia ABC Juridic se raliaza acestor puncte de vedere in privinta obligativitatii deciziilor Curtii Constitutionale.

Pentru documentare completa, cititi sursele complete: sursa 1 si sursa 2 si sursa 3

 

ABC Juridic

ABC Juridic a luat naştere din dorinţa de a construi perspective pentru viitorii specialişti în domeniul juridic.

Related articles
0 Comments

No Comments Yet!

You can be first to comment this post!