Prescripția extinctivă

Noțiune

Plecând de la dispozițiile art. 2500 alin. (1) C.civ., prescripția extintivă poate fi definită ca fiind acea sancțiune care constă în stingerea, în condițiile legii, a dreptului material la acțiune neexercitat în termen.

Alineatul 2 al aceluiași articol arată că prin drept material la acțiune trebuie să se înțeleagă dreptul de a constrânge o persoană , cu ajutorul forței publice, să execute o anumită prestație, să respecte o anumita situație juridică sau să suporte orice altă  sancțiune civilă, după caz.

Natura juridică a prescripției extinctive

Pentru dreptul civil, prescripția extinctivă este o sancțiune îndreptată împotriva pasivității titularului dreptului subiectiv civil sau al altei situații juridice ocrotite de lege, care, în condițiile legii, nu va mai avea posibilitatea de a obține protecția judiciară a acesteia prin exercitarea dreptului material la acțiune.

Efectul prescripției extinctive

Trebuie avut în vedere faptul că prescripția extinctivă nu stinge dreptul subiectiv civil primar, ci afectează doar dreptul subiectiv secundar, respectiv dreptul la acțiune, astfel încât, se poate afirma că prescripția extinctivă este doar un mod sau o cauză legala de înlaturare a răspunderii civile lato sensu, iar nu de stingere a dreptului subectiv civil.

Aparent, din dispozițiile Noului Cod civil rezultă că prescripția extinctivă, ca sancțiune juridică, privește numai dreptul material la acțiune, adică posibilitatea subiectului activ de a pretinde și  obține, pe cale judiciară, protecția unui drept al său încălcat sau contestat ori a unui interes legitim, în cazurile anume prevăzute de lege, iar nu și dreptul subiectiv civil primar încălcat sau contestat, care supraviețuiește efectului extinctiv al prescripției, nefiind în sine afectat.

Totuși, prin împlinirea și invocarea prescripției extinctive o anumita schimbare juridică, privind dreptul subiectiv și obligația corelativa, se produce, în sensul că, din acest moment, dreptul subiectiv civil nu mai poate fi apărat pe calea ofensiva a acținuii în justiție, ci numai pe calea defensivă a excepțiunii, atunci când subiectul pasiv și-a exercitat de bunăvoie obligația.

Totodată, întrucât ar putea genera confuzii, trebuie facută o distincție și  între dreptul material la acțiune și dreptul procesual la acțiune.

Prin prescrierea dreptului material la acțiune trebuie să  se înțeleagă pierderea de către subiectul activ a posibilitații de a solicita subiectului pasiv executarea obligatiei sale, și nu pierderea de către subiectul activ a dreptului de a îl acționa în instanță pe subiectul pasiv.

Dreptul procesual la acțiune al subiectului activ, respectiv dreptul de a introduce o acțiune în instanță împotriva subiectului pasiv, de a sesiza organul de jurisdicție si de a pretinde judecarea cauzei nu este afectat de împlinirea termenului de prescripție, întrucât, într-o asemenea situație, s-ar aduce atingere accesului liber la justiție, prevăzut de art. 21 din Constituție.

Potrivit art. 2512 alin. (1) și (2) C.civ prescripția nu poate fi invocată din oficiu de instanța de judecată, ea poate fi opusa numai de cel în folosul căruia curge .

Astfel, cel mai probabil, în ipoteza în care o asemenea acțiunea ar fi introdusa în justiție, aceasta ar urma sa fie respinsă, subiectul pasiv putându-se apăra invocând împlinirea termenului de prescripție ca temei pentru neexecutarea obligației sale.

În concluzie, prin obiectul și efectul său, prescripția extinctivă este un veritabil mijloc de înlaturare a răspunderii civile, în sensul că, după împlinirea termenului de prescripție, subiectul pasiv al raportului de constrângere nu mai poate fi constrâns prin acțiune condamnatorie ori executorie, să  execute prestația datorată sau să  suporte orice altă sancțiune civilă, însă, acesta nu este liberat de obligația ce îi incumbă, deoarece raportul juridic primar, nefiind stins, el continuă să fie ținut de obligația ce îi incumbă și pe care o poate executa oricând de bunăvoie.

Delimitarea prescripției extinctive

Prescripția extinctivă poate fi și trebuie delimitată  de uzucapiune, de acea modalitate a actului juridic care este tremenul, precum și de decădere.

• Prescripția extinctivă și uzucapiunea

Principalele asemănări dintre prescripția extinctivă și uzucapiune sunt urmatoarele:

• ambele se înfățișează ca sancțiuni de drept civil pentru titularii inactivi ai drepturilor subiective civile;
• ambele presupun termene;
• există reguli comune (art. 2551-2556 C.civ.) privind calculul termenului;
• dispozițiile legale care reglementează uzucapiunea se completează în mod corespunzător cu cele privitoare la prescripția extinctivă, astfel cum stabilește art. 934 C.civ.

Cele mai semnificative deosebiri dintre prescripția extinctivă și uzucapiune vizează următoarele aspecte:

• prescripția extinctivă stinge dreptul la acțiune în sens material, în vreme ce uzucapiunea conduce la dobândirea unui drept real principal;
• termenele de prescripție extinctivă sunt mai scurte și mai numeroase;
• există reguli proprii care privesc mometul de la care începe să curgă termenul uzucapiunii, respectiv al prescripției extinctive;
• repunerea în termen se aplică numai în cazul prescripției extinctive.

• Prescripția extinctivă și termenul, ca modalitate a actului juridic

Deosebirile mai importante dintre prescripția extinctivă și termen, ca modalitate a actului juridic, privesc următoarele aspecte:

–     prescripția extinctivă reprezintă o sancțiune care stinge dreptul la acțiune în sens material, iar termenul, ca modalitate a actului juridic, este un eveniment viitor și sigur ca împlinire, de care depinde executarea drepturilor subiective și a obligațiilor corelative;

–     dreptul subiectiv există și  după împlinirea termenului de prescripție extinctivă, însă, termenul extinctiv stinge chiar dreptul subiectiv civil și obligația corelativă acestuia;

–     durata termenului de presripție extinctivă este stabilită de lege, părțile având posibilitatea să o modifice în anumite condiții, pe când termenul, ca modalitate a actului juridic, poate izvorî din: lege, convenția parților sau poate fi acordat de către organul de jurisdicție;

–     suspendarea, întreruperea și repunerea în termen sunt proprii numai termenului de prescripție extinctivă.

Ca asemanari, pot fi menționate:

–     în principiu, atât durata termenului de prescripție extinctivă, cât și cea a tremenului, ca modalitate a actului juridic, pot fi modificate prin  acordul părților;

–     calculul termenului se face după aceleași reguli.

Prescripția extinctivă și decăderea

Decăderea se aseamănă cu prescripția extinctivă, deoarece ambele instituții:

–     sunt sancțiuni de drept civil;

–     au efect extinctiv;

–     presupun termene;

Principalele  deosebiri dintre prescripția  extinctivă și decădere sunt:

–     prescripția extinctivă stinge numai dreptul la acțiune în sens material, pe când decăderea stinge însuși dreptul subiectiv civil;

–     instanța nu poate să invoce din oficiu prescripția extinctivă, în vreme ce decăderea poate fi invocată din oficiu, dacă termenul de decădere este de ordine publică;

–     prescripția extinctivă presupune exercitarea unei acțiuni în justiție, prin care se solicită protecția judiciară a dreptului subiectiv [ cu excepția cazului prevăzut de art. 1552 alin. (2) C.civ.], însă decăderea poate interveni, chiar dacă nu ar fi vorba de exercitarea dreptului la acțiune;

–     termenele de prescripție extinctivă sunt stabilite de lege, părțile avînd posibilitatea să le modifice în anumite condiții, în vreme ce termenele de decădere izvorăsc din lege sau din voința părților;

–     cursul prescripției extinctive este susceptibil de a fi suspendat sau întrerupt și se poate dispune repunerea în termenul de prescripție, în timp ce, în cazul decăderii, unele din dispozițiile referitoare la suspendare, întrerupere și repunere în termen se aplică numai în mod excepțional.

Bibliografie:

• Gabriel Boroi, C.A. Anghelescu-Curs de drept civil. Partea generală.
• Codul civil.