Procesul lui Socrate

Socrate este unul dintre marii filozofi greci de care aproape oricine a auzit, de notorietate fiind faptul că de la acesta n-a rămas nicio lucrare scrisă, el expunând ideile în mod verbal, în discuţii cu discipolii săi, la rândul lor filozofi de renume ca: Platon, Aristotel, Euclide, Euripide.

Personalitatea lui Socrate este caracterizată, printre alţii, şi de filozoful grec Diogene Laerţiu, care menţiona în însemnările sale: “Adesea când privea la mulţimea de mărfuri expuse spre vânzare, îşi spunea singur:<< Câte lucruri de care eu nu am nevoie există>>. Era aşa de ordonat în felul său de viaţă, încât de mai multe ori când a izbucnit ciuma în Atena el rămase singurul neatins de boală”.  Tot Diogene Laerţiu îl descrie pe Socrate ca pe un om care “ştia să dispreţuiască pe cei care râdeau de dânsul. Se mândrea cu viaţa lui cumpătată şi nu cerea niciodată un ban nimănui. Pentru el exista o singură fericire: ştiinţa, şi un singur rău: neştiinţa. Lumea- spunea Socrate– trăieşte ca să mănânce, pe când el mănâncă pentru a trăi”.

În “Dialogurile” sale, Platon îl caracteriza pe Socrate arătând că acesta dispreţuia frumuseţea trupească, bogăţia, înaltele funcţii, socotindu-le pe toate lucruri fără de preţ. Era un om ce îndura orice suferinţă fizică, asprimea iernii ca şi vara toridă, iar în răbdare nu-l întrecea nimeni.  Având în vedere activitatea sa, cunoştinţele sale şi felul neconformist caracteristic, filosofului i s-a intentat un proces ce a fost reprodus cu mare exactitate de către Platon în lucrarea “Apologia lui Socrate”.

yAbDTen

  I. Sistemul jurisdicţional atenian

În vremea lui Socrate, atât procesele civile, cât şi cele penale erau deferite spre soluţionare tribunalului heliaştilor, denumire dată după piaţa din Atena, Heliaia, unde şedinţele se desfăşurau în aer liber.

De menţionat este faptul că judecător putea fi orice cetăţean al Atenei care împlinise vârsta de 30 de ani. Anual, magistraţii supremi ai Atenei trăgeau la sorţi 6.000 de heliaşi, care judecau prin rotaţie. Socrate a fost judecat de către un tribunal format din 501 judecători, iar după legile în vigoare la Atena, fiecare parte din proces trebuia să-şi susţină apărarea personal, avocaţii având cel mult rolul de a redacta cuvântarea pe care părţile o învăţau şi o rosteau în faţa tribunalului.

Acuzatorul era în cursul procesului pe acelaşi plan cu acuzatul. Dacă acuzatul era achitat, acuzatorul pierdea procesul şi, dacă nu obţinea cel puţin a cincea parte din voturile judecătorilor pentru condamnarea acuzatului, acuzatorului i se aplica pedeapsa amenzii în cuantum de 1.000 de drahme, cu pierderea dreptului de a mai fi acuzator şi cu interdicţia de a aduce sacrificii zeilor în temple.

Dat fiind numărul mare de judecători dintr-un proces, aceştia nu puteau delibera asupra hotărârii, ci votau propunerile făcute de părţile din proces, acceptând ori respingând propunerea respectivă. Astfel, judecătorii nu puteau stabili circumstanţe atenuante şi nu puteau individualiza pedeapsa în funcţie de vinovăţia acuzatului.

Procesele din acea perioadă la Atena se desfăşurau în două faze: în prima faza, judecătorii se pronunţau asupra vinovăţiei acuzatului şi, dacă verdictul lor era afirmativ, procedau în continuare la vot în privinţa pedepsei, după ce ascultau propunerile părţilor cu privire la pedeapsa ce urma a fi aplicată.

În prima parte a proceselor, obiceiul era să se aducă rugăminţi judecătorilor  pentru a le stârni mila şi, în acest sens, acuzaţii aduceau la proces copiii lor, rude şi prieteni care vărsau lacrimi. Socrate, deşi avea trei copii, nu procedează conform acestei practici şi explică, în finalul primei părţi a procesului gestul său: “Nu fiindcă sunt trufaş, bărbaţi ai Atenei, nici fiindcă vă dispreţuiesc. Nu este vorba nici dacă întâmpin moartea cu vitejie sau cu frică. Pentru cinstea mea, a voastră şi a întregului stat, eu nu găsesc de cuviinţă să fac asta la vârsta mea, cu trecutul şi numele meu…Lăsând deoparte însă cele ce privesc faima, eu nu găsesc, atenieni, că-i drept să te rogi de judecător şi să scapi prin rugăminţi, ci să-l lămureşti şi să-l convingi, că doar nu de aceea şade judecătorul acolo ca să jertfească dreptatea pentru hatâruri, ci ca să judece după ea, el a jurat nu că va face pe placul cui i se va părea, ci că va judeca după legi. De aceea, nici voi să nu vă lăsaţi târâţi într-acolo, căci nici unii, nici ceilalţi n-am respecta astfel pietatea…”.

Timpul alocat unui proces în acea vreme era de o zi.

images

 II. Apărarea lui Socrate. Prima parte a procesului:

Împotriva lui Socrate au depus plângere, declanşând astfel procesul penal, Meletos (poet), Anytos (om cu stare şi influenţă, tăbăcar şi comerciant) şi Lycon (orator de profesie). Aceştia trei erau exponenţii tendinţei conservatoare a democraţiei sclavagiste şi erau speriaţi de influenţa pe care Socrate o avea mai ales în rândurile tinerilor. Prin acest proces, acuzatorii voiau să ofere un exemplu pentru toţi cei care subminau credinţa strămoşească şi, asemenea lui Socrate, criticau viciile conducătorilor. Totodată, cei trei îl învinuiau de faptul că i-ar corupe pe tineri, ar nesocoti zeii în care crede cetatea şi s-ar închina la alte zeităţi noi. În apărarea lui Socrate, acesta arată că învinuirile ce-i sunt aduse, sunt lipsite de substanţă.

Adresându-se lui Meletos, Socrate demonstrează în faţa judecătorilor că nu a avut intenţia să corupă tineretul cu învăţăturile lui, iar dacă totuşi a făcut acest lucru neintenţionat, nu trebuie judecat pentru asemenea greşeli fără de voie, ci luminat în particular pentru a înţelege: “Într-adevăr, e limpede că, dacă mi se arată greşeala, voi înceta a mai face ceea ce făceam fără de voie. Tu însă, Meletos, ai fugit de întâlnirea cu mine, n-ai vrut să mă luminezi cu învăţăturile tale, în schimb, mă duci la judecată, unde legea porunceşte să fie târâţi cei ce au nevoie de pedeapă, nu de învăţătură”.

Cu toată stăruinţa depusă de Socrate, acesta, la finalul primei părţi a procesului, este găsit vinovat cu 281 voturi contra 220.

III. Socrate propune o pedeapsă. A doua parte a procesului:

Având în vedere că acuzatorii lui Socrate au propus pedeapsa cu moartea, pentru a oferi o alternativă judecătorilor, Socrate trebuia să propună o pedeapsă tot atât de grea, precum era exilul. Acesta respinge repede ideea exilului, având în vedere că, la data procesului, avea şaptezeci de ani şi nu părăsise niciodată Atena.

Socrate sfidează tribunalul şi ajunge la concluzia că nu i se cuvine o pedeapsă, ci o răsplată: “O bună răsplată, bărbaţi ai Atenei, dacă trebuie să fiu preţuit după merit. Iar o astfel de răsplată poate fi bine venită pentru mine numai dacă este potrivită trebuinţelor mele. Ce-i trebuie însă unui om sărac care săvârşeşte binele şi are nevoie să trăiască în linişte pentru a vă da îndemnuri? Nimic mai nimerit, bărbaţi atenieni, decât ca pe un astfel de om să-l hrăniţi în pritaneu, mai degrabă decât pe acela dintre voi care ar fi câştigat premiul la Jocurile olimpice”.

În cele din urmă, Socrate a propus să plătească o mină de argint (monedă din Grecia), însă, văzând că prietenii şi discipolii săi prezenţi se oferiseră să achite ei amenda, Socrate cere o amendă de treizeci de mine. În final, judecătorii votează pentru aplicarea unei pedepse şi Socrate este condamnat la moarte cu 361 de voturi.

programma_pdf.psd

 IV. Atitudinea în faţa morţii:

Deşi osândit la moarte, Socrate ia cuvântul şi se adresează întâi judecătorilor care l-au condamnat la moarte: “Eu plec spre moarte osândit de voi. Ei se duc spre păcat şi nedreptate, osândiţi de adevăr; fiecare rămâne la osânda sa. Poate că aşa şi trebuia să se întâmple şi cred că în lucrurile acestea a fost o măsură…Dacă credeţi cumva că ucigând oameni veţi înlătura pe cei ce vă mustră că nu duceţi o viaţă cinstită, nu judecaţi bine…”. Adresându-se apoi judecătorilor care nu au votat contra sa, Socrate le spune concepţia sa despre moarte, despre viaţa de apoi. Moartea fiind pentru el ca un vis adânc şi plăcut care durează veşnic, ori o călătorie la locul de întâlnire al tuturor celor care au murit. Lui Socrate surâzându-i ambele variante.

După ce a fost condamnat, pedeapsa nu a putut fi executată imediat, deoarece pedepsele capitale nu se puteau efectua până ce nu se întorcea vasul cu pelerinii plecaţi la serbările de la Delfi.  Au urmat numeroase săptămâni de aşteptare, în care prietenii şi apropiaţii i-au oferit lui Socrate posibilitatea să evadeze, însă pentru acesta supunerea faţă de legile în vigoare reprezenta o adevărată datorie morală.

El a refuzat să plece departe de Atena şi să-şi salveze viaţa, iar în anul 339 î.e.n a murit după ce a băut cupa cu otravă, având ca dorinţă să-i fie educaţi copiii în spiritul concepţiilor sale.

După 2500 de ani, filosoful antic grec Socrate, care a plătit cu viaţa pentru învăţătura şi activitatea sa, a fost achitat în anul 2012, după 2500 de ani de la moarte, într-un proces rejudecat simbolic în Grecia, fiind reprezentat de zece avocaţi şi apărători ai drepturilor omului, rejudecarea procesului fiind organizată de Fundaţia Onassis.


Bibliografie: 

George Bianu, „Din dosarele marilor procese politice„, Editura Politică, Bucureşti 1972

Titus Gîrbea

Titus- Constantin Gîrbea este co-fondator al proiectului "ABC Juridic" şi student al Facultăţii de Drept, Universitatea din Bucureşti.

Related articles
0 Comments

No Comments Yet!

You can be first to comment this post!