Rechiziţia, exproprierea şi confiscarea

Rechiziția

Rechiziția este reglementată în Legea nr. 132 din 15 iulie 1997 privind rechizițiile de bunuri și prestările de servicii în interes public.
Rechiziția este o limită a dreptului de proprietate privată și reprezintă o măsură excepțională prin care un organ al administrației de stat îi obligă pe cetățeni să cedeze temporar folosința unui bun mobil sau imobil pentru nevoile statului. Prin nevoile statului înțelegem cazurile de declarare a mobilizării totale sau parțiale ori a stării de război, de instituire a stării de asediu sau de urgență, ori în scop de prevenire, localizare și înlăturare a urmărilor unor dezastre. Aceasta măsură poate fi luată nu doar la începutul acestor situații excepționale, ci și pe parcursul acestora.

Pe toată durata rechiziției, proprietarii sau deținătorii sunt scutiți de plata impozitelor și taxelor pentru bunurile rechiziționate.

După expirarea perioadei pentru care este făcută rechiziția sau la încetarea cauzelor care au determinat luarea aceste măsuri, bunurile se restituie celor de la care au fost rechiziționate. Dacă bunurile au suferit degradări sau devalorizări, proprietarii au dreptul la despăgubiri. În cazul în care bunul nu mai poate fi restituit din motive obiective, proprietarii pot primi un bun similar sau contravaloarea bunului.

Exproprierea

Exproprierea este reglementată în art. 44 alin. (3) și (6) din Constituție, art. 562 alin. (3) din Noul Cod Civil, în Legea nr. 33 din 27 mai 1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică și în Hotărârea de Guvern nr. 581 din 31 august 1994.

Exproprierea este o operațiune juridică prin care un bun imobil trece din proprietatea privată în proprietatea publică, în vederea executării unor lucrări de utilitate publică, însă cu plata unei despăgubiri drepte și prealabile. Așadar, numai bunurile imobile pot forma obiectul exproprierii.

Art. 2 al Legii nr. 255/2010, face o enumerare a lucrărilor pe care însuși legiuitorul le-a declarat ca fiind de utilitate publică. În cazul acestor lucrări, expropriatorul este fie Statul Român, pentru obiectivele de interes național, reprezentat de ministerele de resort, fie o comunitate locală interesată, pentru obiectivele de interes local sau județean, reprezentată de autoritatea administrației publice locale.

Condițiile fundamentale ale exproprierii sunt următoarele:

1) Existența unei cauze de utilitate publică. În art. 5 din Legea nr 33/1994 se prevede că „Utilitatea publică se declară pentru lucrări de interes național sau local”. Nu poate fi invocată o altă cauză de utilitate publică, cu excepția ipotezei în care utilitatea publica este declarată prin lege. De asemenea, pentru declararea utilității publice este necesară întrunirea a trei condiții cumulative: efectuarea unei cercetări prealabile de către o comisie specializată, existența unui interes național sau local și înscrierea lucrării în planurile urbanistice și de amenajare a teritoriului.

2) Existența unei despăgubiri drepte și prealabile. Despăgubirea dreaptă înseamnă că ea trebuie sa acopere întreaga pierdere suferită de persoanele afectate de măsura exproprierii. Despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauza proprietarului sau altor persoane îndreptățite. Caracterul prealabil este de rang constituțional, deoarece numai daca despăgubirea este plătită înainte de trecerea bunului în proprietatea publică, titularul dreptului de proprietate asupra imobilului își păstrează aceeași valoare a activului patrimonial. Evaluarea despăgubirilor se face de o comisie formată din trei experți care emite o expertiză. Această expertiză nu este însă obligatorie pentru instanța de judecată. O singură restricție e impusă de legiuitor: instanța nu va putea să acorde o despăgubire mai mică decât aceea oferită de expropriator și nici mai mare decât aceea cerută de titularii drepturilor reale principale.

3) Exproprierea se dispune prin hotărâre judecătorească. Principiul separației puterilor în stat este una dintre cele mai eficiente bariere în calea abuzului de putere. În materia exproprierii, abuzul de putere ar produce consecințe extrem de grave, deoarece ar afecta dreptul de proprietate privată, un drept fundamental al omului. Astfel, exproprierea este posibilă doar prin interferența acțiunilor celor trei puteri ale statului: puterea legislativă emite reglementarea generală a exproprierii, puterea executivă declanșeaza procedura exproprierii și declară utilitatea publică a unor lucrări, iar puterea judecătorească verifică dacă sunt întrunite toate condițiile legale ale exproprierii.

Dacă părțile ajung la un acord cu privire la un anumit imobil, transferul dreptului de proprietate și sumele cuvenite proprietarilor imobilului, nu mai este necesară procedura exproprierii.

Dacă expropriatorul își manifestă intenția de a închiria imobilul, expropriatul are un drept de prioritate la închiriere. De asemenea, dacă nu a început efectuarea lucrărilor de utilitate publică, iar expropriatorul își manifestă voința de a înstrăina imobilul, expropriatul are un drept prioritar la dobândire.

Confiscarea

Este reglementată în art. 44 alin. (9) din Constituție, care prevede că „Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții pot fi confiscate numai în condițiile legii.”. Același text este reluat în mod asemănător de art. 562 alin (4) din Noul Cod Civil.

Așadar, cazurile și condițiile în care poate să intervină confiscarea unor bunuri trebuie să fie expres prevăzute în lege. Ca o măsură specială de protecție, art. 44 alin. (8) din Constituție prevede că “Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă”.

De asemenea, o altă normă referitoare la confiscare este cea de la art. 112 din Noul Cod Penal, care stabilește categoriile de bunuri ce se supun confiscării speciale. Confiscarea specială constă în trecerea silită și gratuită în proprietatea statului a unor bunuri ce aparțin persoanei care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, a căror deținere de către făptuitor prezintă pericolul săvârșirii unor noi fapte prevăzute de legea penală.

Prin urmare, cauza care determină luarea măsurii de siguranță a confiscării speciale o reprezintă starea de pericol ce decurge din deținerea unor bunuri ce au legătură cu săvârșirea faptei prevăzute de legea penală ori care ar putea fi folosite la săvârșirea de fapte prevăzute de legea penală în viitor.

Mai există și o altă formă de confiscare, și anume confiscarea extinsă, reglementată în art. 112 din Noul Cod Penal. Aceasta este definită drept o măsură de siguranță, având practic aceeași finalitate ca măsura confiscării speciale, însă permite confiscarea și a altor bunuri decât cele prevăzute la art. 112 NCP. Referitor la aceste bunuri, legătura directă a acestora cu fapta prevăzută de legea penală nu a putut fi demonstrată.

Dacă în cazul confiscării speciale bunurile supuse confiscării pot fi în legătură cu orice faptă prevăzută de legea penală, în cazul confiscării extinse bunurile supuse confiscării au legătură numai cu infracțiunile sau grupurile de infracțiuni enumerate în lege și cu privirea la care legea penală prevede pedeapsa închisorii de 4 ani sau mai mare.

Spre deosebire de cadrul general al măsurilor de siguranță, pentru luarea măsurii confiscării extinse nu este sufficient să se săvârșească o faptă prevăzută de legea penală, ci o infracțiune pentru care s-a pronunțat o condamnare.


Bibliografie: 
„Drept civil. Drepturi reale principale”, Valeriu Stoica;
“Drept penal român. Partea generală”, Constantin Mitrache, Cristian Mitrache.

Mirea Cristian

Mirea Cristian-Marian este student în anul III la Facultatea de Drept a Universității din București și membru al Asociației Studenților în Drept.

Related articles
0 Comments

No Comments Yet!

You can be first to comment this post!