Respectarea dreptului la moarte

Eutanasia umană este acțiunea prin care se suprimă, în mod nedureros, viața unui om a cărui suferință este greu de suportat și însoțește o moarte iminentă și inevitabilă.

În țările în care aceasta este permisă, se procedează la eutanasie atunci când pacientul suferă de dureri intense, boala sa se află într-o fază terminală și își dă consimțământul alegând, de bunăvoie, acest mod de renunțare la viață.

Trebuie menţionat că eutanasia şi sinuciderea asistată medical sunt legalizate în mai multe ţări precum Elveţia, Italia, Luxemburg, Albania, Uruguay, Japonia şi Australia.

În ultimii ani, după legalizarea în țări ca Olanda sau Belgia a eutanasiei, problema a suscitat discuții aprinse, motiv pentru care, la nivel european apar asociații precum „Asociaţia pentru un sfârşit de viaţă voluntar” sau „Asociaţia pentru dreptul de a muri în demnitate”. Începând cu luna martie 2012 s-au constituit şase echipe mobile, formate dintr-un medic și o infirmieră, care se deplasează la bolnavii incurabili care doresc să moară, pentru a practica eutanasieri refuzate de medicul curant. Într-o lună, aceste echipe au primit mai mult de 100 de cereri.

Deși dorința bolnavilor incurabili de a-și curma suferința lor și a familiei, de obicei printr-o injecție letală, a triumfat în fața priorității vieții, dreptul fundamental garantat și apărat la nivel internațional, problema aduce în prim plan și obiecții referitoare la aceasta.

Două principii stau la baza tuturor obiecţiilor:

  1. sfinţenia vieţii sau inviolabilitatea acesteia;
  2. autonomia pacientului.

Dreptul de a trăi, analizat din punct de vedere religios, vine de la Dumnezeu şi nimeni, în afară de Acesta, nu trebuie să îl retragă. „Să nu ucizi” este una dintre cele Zece Porunci promovate de creștini. Aceleași idei călăuzitoare se regăsesc şi în Jurământul lui Hipocrate.

Eutanasia este dezbătută din punct de vedere religios, având în vedere darul vieții oferit de Dumnezeu omului, din punct de vedere moral, luând în calcul principiul conform căruia nimeni nu poate lua mai mult decât poate da, dar, problema ce ne e adusă nouă în prim plan este abordarea juridică a legalizării eutanasiei pe plan național.

Din punct de vedere al prevederilor internaționale, atât Declarația Europeană a Drepturilor Omului, cât și Convenția Internațională a Drepturilor Omului conferă dreptului la viață o poziție și o garantare primordială. Astfel, în cuprinsul Declarației Europene a Drepturilor Omului se menționează în cadrul art. 3 că „orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertatea şi la securitatea persoanei sale”, iar prin prevederile Convenției Internaționale a Drepturilor Omului se afirmă că ”Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege, încă din cuprinsul art. 2, cu excepțiile de rigoare, anume posibilitatea executării unei sentințe capitale pronunțate de o instanță competentă, suprimarea violențelor unor persoane, procedură ce poate avea ca finalitate moartea agresorului, arestarea prin apel la violență, excepțiile fiind enumerate exhaustiv de cele două acte internaționale dedicate drepturilor și libertăților fundamentale.

Pentru protejarea dreptului la viață fiecare stat parte la convenții trebuie să adopte în legislația națională prevederi în conformitate cu cele internaționale, România oferind dreptului la viață o poziție privilegiată în cuprinsul Constituției. La începutul Capitolului II privind drepturile și libertățile fundamentale art. 22, în cuprinsul fiecăruia din cele trei articole ce-l compun, menționează importanța vieții, integrității fizice și psihice, interzicerea torturii, a oricărui fel de tratament inuman, cât și a pedepsei cu moartea. În România, eutanasierea este interzisă prin Codul penal, iar cel care asistă este complice la sinucidere, faptă care se pedepseşte conform prevederilor legale în vigoare.  Totodată, În România, Codul Deontologic al Colegiului Medicilor interzice în mod expres practicarea eutanasiei sub orice formă.

Dacă dreptului la viață îi este recunoscut de majoritatea statelor un loc aparte în legislație, aceste state resping vehement ideea aprecierii dreptului la moarte în conformitate cu libertatea de voință a cetățeanului, neoferind astfel posibilitatea curmării suferințelor datorate unei boli necruțătoare. Majoritatea statelor protejează dreptul la viață respingând, implicit, recunoașterea dreptului la moarte asistată.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului înregistrează, în fiecare an, diferite cereri din partea unor cetăţeni ai diferitelor state, care solicitau să li se acorde sprijin pentru declanşarea propriei morţi, întrucât dreptul ţării căreia aparţineau interzicea eutanasia.

Pentru rezolvarea acestei probleme a fost adoptată Recomandarea nr. 1419/1999 a Consiliului Europei, care îşi argumentează poziţia adoptată anti- eutanasiere. Membrii acestuia își motivează opinia luând în calcul posibilitatea nefastă a unei erori medicale prin intermediul căreia s-ar putea induce în eroare pacientul care ar crede că nu mai are vreo șansă de recuperare, acesta dorindu-și implicit propria moarte, nemaioferindu-i lui posibilitatea îmbunătățirii stării, în timp. Sub imperiul tulburării produse de aflarea veștii, pacientul ar putea lua o decizie greșită, rezultatul acesteia fiind ireversibil. Se consideră astfel că fiecare individ este răspunzător de alegerile făcute, neavând nevoie de aprobarea unei instituții.

Din datele verificate în prezent rezultă că unele state interzic, în mod explicit, eutanasia, așa cum este cazul țării noastre, în timp ce altele, ca Franţa, o ignoră.

În țările ce interzic eutanasia, conducătorii acestora primesc cereri de la persoane aflate în suferință pentru agrearea morții asistate. Este cazul concret al lui Eugen Constantin Anghel, în vârstă de 28 de ani, care şi-a exprimat ultima dorinţă într-o scrisoare adresată preşedintelui României de la vremea aceea, Traian Băsescu: „Vă cer imperios să acceptaţi eutanasierea mea. Sufăr de prea mult timp şi am depus nenumărate eforturi, şi eu, şi prietenii mei, pentru a fi ajutat, dar din păcate nu mai suport această suferinţă inimaginabilă şi doresc să plec din această lume crudă şi nepăsătoare, care nu vede suferinţa la care sunt supus din anul 2003”. În scrisoare s-au arătat suferințele nenumărate ale acestuia, dar, cu toate acestea președintele României din acea vreme, domnul Traian Băsescu a refuzat cererea înaintată de Eugen Constantin Anghel.

Din cele enunțate și prin analizarea cazurilor altor state care permit eutanasierea și reglementează tranșant problema din punct de vedere juridic, practica fiind permisă prin lege, respectând condiția ca persoanele implicate să nu acţionează din interese egoiste sau pentru un profit anume rezultă că decizia de a-ți sfârși viața este una personală, individuală, în strânsă corelația cu libertatea de gândire și alegere, iar statul nu ar trebui să intervină în vreun fel.

În Elveția, țară ce permite practica eutanasierii, ajung multe persoane din alte regiuni ale Europei în care eutanasierea este interzisă. O altă condiție ce trebuie întrunită este aceea ca persoana care solicită eutanasierea să se afle, la momentul solicitării, în depline facultăți mentale.

Pe plan internațional, eutanasierea este susținută de diverse persoane, chiar dacă aceștia se lovesc de conservatorismul legiutorilor. Stephen Hawking, renumitul fizician considerat unul dintre cei mai importanți oameni în domeniu de la Eistein încoace, diagnosticat cu o boală neurologică incurabilă începând cu anul 1993,  este un susținător al sinuciderii asistate sau eutanasierii, spunând că „este o chestiune de alegere”. „Nu ar trebui să-i luam unui om libertatea de a alege să moară”, consideră el.

Deși unii nu acordă o importanță deosebită diferențelor ce se identifică între eutanasiere și sinucidere asistată, consider importantă precizarea că, în timp de eutanasierea înseamnă participarea activă a cadrului medical în procedura vizată prin deconectarea pacientului de la aparate sau adminitrarea unei injecții letale, sinuciderea asistată vizează doar o participare pasivă din partea acestuia, ilustrată doar în informarea pacientului și al apropiaților acestuia cu privire la procedurile de ajungere la rezultatul scontat, precum indicarea și prescrierea unor substanțe chimice ce duc la moartea acestuia, explicarea modului de deconectare a persoanei în cauză de la aparetele ce-l mai țin încă în viață, acțiunea fiind executată de familie, prieteni sau apropiați.

Deși acceptarea eutanasierii este una contrară regulilor promovate de moralitate sau religie, într-un stat democratic, unde libertatea de alegere se evidențiază în mai toate domeniile de activitate, consider importantă o reglementare strictă a practicii, acest lucru fiind susținut și înțeles de persoanele aflate în suferință și de apropiații acestora, pentru care momentele dinaintea morții iminente a pacientului se scurg atât de greu încât posibilitatea eutanasierii ar putea fi justificată de nevoia de curmare a acestora.


Surse:

  • „Eutanasia umană legalizată: binefacere sau crimă?” de Ruxandra Paul, publicat pe platforma online www.romanialibera.ro
  • “Respectarea dreptului la viață versus eutanasie” de C. Otovescu- Frăsie, A. Băndoiu, publicat în Revista Română de Bioetică
Related articles
0 Comments

No Comments Yet!

You can be first to comment this post!