TORTURA ÎN JURISPRUDENȚA C.E.D.O. (Partea I)

CUVÂNT ÎNAINTE

 Prezentul studiu își propune să examineze cele 5 cauze privind tortura care au fost soluționate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului până la data de 14 aprilie 2015. Cauzele avute în vedere au fost selectate după consultarea bazei de date a Curții, disponibilă pe site-ul www.hudoc.echr.coe.int, în urma selectării următoarelor criterii:

  • articolul 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului;
  • interzicerea torturii;
  • violarea art. 3;
  • tortura.

Astfel, cercetarea realizată a fost fundamentată pe acele cauze în fața Curții în care justițiabilii au reclamant săvârșirea actelor de tortură de către agenții statelor-pârâte. După cum bine se știe, articolul 3 din Convenție interzice 3 tipuri de rele tratamente: tratamente degradante; tratamente inumane; tortura.

Lucrarea s-a axat pe studierea doar a acelor decizii în urma cărora statele-pârâte au fost condamnate pentru încălcarea articolului 3 sub aspectul săvârșirii actelor de tortură, nu și pentru tratamente degradante sau inumane.

Cu toate acestea, pentru înțelegerea conceptului de tortură, studiul pornește, în capitolul introductiv, de la delimitarea celor 3 tipuri de rele tratamente. În acest sens, pragul minim de gravitate a tratamentului este deosebit de important în aprecierea distincției între tratamente și, ca atare, prezentul studiu a făcut referiri și la acesta.

În cel de-al doilea capitol al cercetării întreprinse, au fost prezentate situațiile de fapt și aprecierile Curții cu privire la următoarele 5 cauze, pronunțate în ordine cronologică:

  • Lolayev c. Federației Ruse – decizie pronunțată în 15 ianuarie 2015;
  • Ateșoglu c. Turcia – decizie pronunțată în 20 ianuarie 2015;
  • Razzakov c. Federației Ruse – decizie pronunțată în 5 februarie 2015;
  • Zhyzitskyy c. Ucraina – decizie pronuțată în 19 februarie 2015;
  • Cestaro c. Italia – decizie pronunțată în 7 aprilie 2015.

Lucrarea se încheie cu ultimul capitol care, în loc de concluzie, sintetizează cele mai importante aprecieri ale Curții cu privire la dreptul de a nu fi torturat, care presupune atât obligații de ordin substanțial, cât și obligații de ordin procedural pentru fiecare stat-parte la Convenție. Alături de considerațiile Curții, capitolul de încheiere prezintă și opiniile autorului.

CAPITOLUL I

NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND INTERZICEREA TORTURII

 Adoptată la Roma în 1950, Convenția Europeană a Drepturilor Omului (Convenția) cuprinde 59 de articole și i-au fost adăugate 6 protocoale. Textul Convenției este structurat în 2 titluri, primul fiind dedicat drepturilor și libertăților persoanelor aflate sub jurisdicția statelor-părți la Convenție, iar cel de-al doilea titlu se referă la înființarea unei curți internaționale competentă în judecarea cauzelor care au ca obiect încălcări ale Convenției: Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO).

Înainte de Titlul I, art. 1 prevede că Înaltele Părţi Contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în Titlul I al prezentei Convenţii. Acesta semnifică faptul că statele care sunt părți la Convenție, în prezent 47[1], chiar dacă nu sunt obligate formal să încorporeze Convenția și protocoalele adiționale în ordinea de drept internă, acestea sunt obligate ca, în măsura posibilului să interpreteze și să aplice normele lor de drept intern în conformitate cu dispozițiile Convenției. Din moment ce autoritățile naționale sunt primele chemate să interpreteze și să aplice normele de drept intern, CEDO este competentă să verifice dacă modul de interpretare și aplicare a dreptului intern produce efecte compatibile cu principiile Convenției[2].

Astfel, CEDO a fost instituită pentru a monitoriza acțiunea statelor-membre la Convenție, exercitând o competență de revizuire[3], întrucât modelul urmărit de autorii convenției a fost acela ca fiecare stat să respecte Convenția, iar respectarea aceasta să fie supravegheată la nivel european.

Adoptarea Convenției și jurisprudența Comisiei, ulterior a CEDO, a dus la apariția unei veritabile ramuri de drept, dreptul european al protecției drepturilor omului, cu aplicabilitate regională[4].

În ceea ce privește înțelesul Convenției, trebuie ținut cont de faptul că doctrina, bazată pe jurisprudența Curții, a constatat că interpretarea textului se face de manieră dinamică, ținând cont de obiectivul și scopul său[5], fiind considerat un instrument viu[6].

1.1. Interzicerea torturii și a relelor tratamente

De-a lungul timpului, o serie de instrumente internaționale au interzis tortura și relele tratamente, printre care:

  • Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948);
  • cele patru Convenții de la Geneva (1949);
  • Convenția europeană a drepturilor omului (1950);
  • Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice (1966);
  • Convenția ONU pentru prevenirea torturii și altor tratamente sau pedepse crude, inumane ori degradante (1984);
  • Convenția europeană pentru prevenirea torturii și tratamentelor sau pedepselor inumane ori degradante (1987);
  • Statutul de la Roma al Curții Penale Internaționale (1998).

Textul Convenției supuse analizei este cuprins în art. 3, are ca denumire marginală Interzicerea torturii, iar formularea sa este: Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.

După cum se poate observa, nu există o definiție prevăzută pentru tortură și pentru tratamente inumane ori degradante, însă CEDO a venit un aport esențial, judecând ceea ce constituie tortură, tratament inuman și tratament degradant[7].

 1.2. Caracterele articolului 3 din Convenția europeană a drepturilor omului

În celebra cauză Soering c. Regatului Unit (1989), CEDO a afirmat principiul conform căruia interdicția torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante constituie una din valorile fundametale ale societăților democratice care formează Consiliul Europei. De aceea, protecția integrității fizice și psihice a persoanei împotriva torturii și a altor rele tratamente are un caracter absolut[8].

Caracterul absolut al art. 3 reiese din faptul că se interzice în termeni absoluți tortura și pedepsele și tratamentele inumane și degradante. Articolul 3 nu prevede restricții, ingerințe ori limitări ale dreptului de a nu fi supus relelor tratamente[9]. Acest articol nu dispune de un al doilea alineat care să prevadă circumstanțele în care sunt permise astfel de tratamente, așa cum este cazul altor drepturi prevăzute de Convenție. Prin urmare, această prevedere nu poate fi limitată de prevederi impuse de legi[10].

Această garanție este un drept intangibil: dreptul de a nu suferi un tratament contrar integrității și demnității umane[11].

Conform doctrinei, dreptul de a nu fi supus relelor tratamente este un drept de nederogat și un drept esențial într-o societate democratică, deoarece nu răspunde unei nevoi sociale imperioase[12].

De altfel,  niciodată nu poate fi găsită o justificare pentru actele care încalcă acest articol. Totodată, comportamentul victimei nu poate fi considerat nicidecum justificare pentru recurgerea la un tratament interzis, iar Curtea a reiterat acest lucru de numărate ori, în cele mai dificile circumstanțe, cum ar fi lupta împotriva terorismului ori împotriva crimei organizate sau chiar în în timpul războiului[13]. În cauze precum Irlanda c. Regatului Unit sau Tomasi c. Franței, CEDO a susținut că un tratament contradictoriu reprezintă o încălcare a art. 3[14].

Caracterul absolut al interdicției prevăzute în art. 3 din Convenție produce anumite consecințe . Statele, prin aderarea la Convenție, și-au asumat o adevărată răspundere obiectivă cu privire la conduita agenților lor, iar acestea nu s-ar putea apăra de această răspundere invocând imposibilitatea asigurării respectării interdicției impuse de text[15].

Cu alte cuvinte, statele au o serie de obligații pe care trebuie să le respecte, în vederea neîncălcării prevederilor art. 3. Aceste obligații sunt pozitive și negative.

Din categoria obligațiilor negative amintim abținerea de la provocarea torturii sau tratamentelor inumane ori degradante. Curtea a arătat, în cauza Akpinar și Altun c. Turciei (2007), că statul poate fi considerat responsabil pentru actele agenților săi inclusiv în afara atribuțiilor lor oficiale, motiv pentru care statul nu poate invoca în favoarea sa necunoașterea sau ignorarea comportamentului agenților săi[16].

Statele au și o serie de obligații pozitive[17]:

  • protejeze orice persoană de orice pericol al încălcării dreptului la integritate fizică și psihică;
  • incrimineze tortura și relele tratamente săvârșite de particulari;
  • să efectueze investigații oficiale eficiente, atunci când o persoană pretinde că a fost supusă unor tratamente de acestă natură de către agenții statului. Această obligație comportă 2 aspecte: (1) statul trebuie să asigure că victimele unor rele tratamente din partea agenților oficiali pot cere o anchetă internă efectivă care poate conduce la pedepsirea vinovaților și (2) obligația de a efectua o astfel de anchetă poate fi un obstacol prealabil în calea relelor tratamente, deoarece oficialii s-ar putea teme că vor fi descoperiți și pedepsiți;
  • obligația de a acorda tratament medical cu rapiditate pentru împiedicarea degradării stării de sănătate, deoarece deținuții au dreptul de a cere examinarea de către un medic ales.

   1.3. Formele de rele tratamente prevăzute în art. 3 din Convenție

 Pentru lămurirea celor 3 forme de rele tratamente prevăzute în articolul menționat, trebuie precizat faptul că nu toate tipurile de tratamente aspre cad sub incidența domeniului de aplicare a art. 3. CEDO a clarificat că maltratarea trebuie să atingă un prag minim de gravitate[18]. Altfel spus, trebuie determinat punctul de la care suferința produsă unei persoane nu poate fi considerată o simplă brutalitate produsă, ci suficient de gravă pentru a putea fi calificată ca tratament inuman ori degradant sau chiar tortură[19].

Aprecierea acestui criteriu este relativă, depinzând de toate circumstanțele cauzei, precum:

  • durata tratamentelor;
  • efectele lor fizice sau mentale;
  • sexul victimei;
  • vârsta victimei;
  • starea de sănătate a victimei[20];
  • natura tratamentului;
  • contextul tratamentului sau pedepsei;
  • modul și modalitatea de executare[21].

În cazul deținuților, noțiunea de prag minim de gravitate dispare, deoarece obligația de protecție este mai mare în cazul acestora. Orice act de violență nejustificată, oricât de mic, împotriva unui deținut determină aplicarea art. 3 din Convenție fără a se lua în considerare pragul minim de gravitate[22].

De remarcat este și faptul că ceea ce este considerat ca maltratare inacceptabilă poate varia de la un caz la altul, efectele psihologice pe care le poate avea un tratament specific asupra unei persoane putând deseori să depindă de cultura acesteia, după cum considera și Comisia Europeană pentru drepturile omului în Cazul grecesc (1967)[23].

Depășind pragul minim de gravitate, se intră pe tărâmul relelor tratamente, iar pentru a înțelege ce fel de comportament constituie tortura, este necesară înțelegerea tuturor tipurilor de comportament și implicațiile juridice pentru fiecare.

Articolul 3 din Convenție face referire la tortură, tratament inuman și tratament degradant. Deoarece textul este lapidar și imprecis cu privire la definirea acestor 3 tipuri de tratament, Curtea a fost nevoită să intervină pentru a clarifica aceste noțiuni și a arătat că între acestea nu există o deosebire de natură, ci de intensitate. Practic, orice tortură constituie în același timp și tratament inuman și degradant, iar orice tratament inuman este în mod obligatoriu și degradant.

schema

Într-o opinie[24]tratamentul degradant înjosește individul în ochii săi ori în ochii altor persoane și nu include suferința fizică. Tratamentul inuman provoacă suferințe fizice sau psihice deosebite, iar tortura revoltă consțiința umanității, incluzând suferințe fizice și psihice.

Curtea a enunțat că distincția dintre tortură și alte tipuri de maltratare se realizează conform diferenței de intensitate a durerii cauzate. Această intensitate se determină prin elemente subiective, precum sexul, vârsta, starea de sănătate a victimei, sau prin elemente obiective ca durata tratamentului, consecințele fizice și psihice cauzate.

În speța Selmouni c. Franței (1999), CEDO a stipulat că acțiunile care în mod obiectiv cauzează o intensitate suficientă de durere vor fi considerate tortură, indiferent dacă victima este femeie sau bărbat, ori dacă are o constituție fizică robustă sau nu. S-a remarcat că tratamentul aplicat în acest caz nu a fost numai violent, dar și odios și umilitor pentru oricine, indiferent de condiția sa[25].

În ceea ce privește tratamentele degradante, fosta Comisie considera că noțiunea are în vedere atingeri grave aduse demnității umane, coborând statutul social al unei persoane, situația sau reputația ei. La rândul său, Curtea a statuat în cauza Irlanda c. Regatului Unit (1978) că un tratament aplicat unei persoane are a fi calificat degradant atunci când creează acesteia sentimente de teamă, neliniște, inferioritate, de natură să o umilească, înjosească și, eventual, să-i înfrângă rezistența fizică și morală[26]. În cauza Kurt c. Turciei (1998), incertitudinea și temerile încercate de reclamantă, mamă a unui băiat dispărut în cadrul unor operațiuni militare turcești în regiunea locuită în majoritar de kurzi, sentimente care i-au cauzat suferințe mentale grave și profundă neliniște, au fost considerate tratament inuman și degradant[27].

Cu privire la deținuți, statele contractante au obligația de a veghea ca oricărui deținut să-i fie asigurate condiții care sunt compatibile cu respectul demnității umane și cu adaptarea unor modalități de executare a pedepsei privative de libertate astfel încât acesta să nu fie supus unor tratamente sau situații umilitoare ce ar excede nivelul inevitabil al suferințelor inerente detenției.

De exemplu, uzul forței fizice împotriva unei persoane private de libertate care nu s-a dovedit strict necesar prin raportare la comportamentul acelei persoane constituie tratament degradant[28].

În cauza Barbu Anghelescu c. României (2004), CEDO a condamnat statul român pentru încălcarea art. 3 referitor la tratamentele degradante pentru că polițiștii au fost cei care l-au agresat primii pe reclamant, fără ca recurgerea la forță să fie cerută de comportamentul acestuia[29].

Cu privire la tratamentele inumane, în cauza Irlanda c. Regatului Unit (1978), acestea au fost definite pentru prima dată ca fiind acte săvârșite cu intenția de a cauza suferințe intense victimei și care provoacă victimei leziuni sau suferințe fizice și morale susceptibile să producă puternice tulburări psihice. Atunci, Curtea a făcut referire la tehnicile de interogatoriu de dezorientare și privare senzorială care sunt utilizate cumulativ și cu premeditare[30]. În cauza Campbell și Cosans c. Regatului Unit (1982) s-a considerat că este tratament inuman amenințarea reală și serioasă cu tortura, fără ca aceasta să fie adusă la îndeplinire[31]. Același principiu a fost statuat în controversata cauza Gafgen c. Germaniei (2010).

Într-o cauză împotriva României, Pantea c. României (2003), s-a stabilit că rănile prezentate de o persoanp aflată în custodia poliției se prezumă până la proba contrarie că au fost provocate de agenții autorității. În speță, reclamantul a fost imobilizat prin încătușare în aceeași celulă cu deținuții care l-au agresat, transportat la sute de km distanțăîn câteva zile de la suferirea unor traumatisme și nu a beneficiat de examen chirurgical. Mai mult, pe perioada arestului preventiv, reclamantul a fost transferat într-o celulă în care se aflau recidiviști și deținuți condamnați definitiv, iar gardianul nu a intervenit imediat pentru încetarea agresiunii exercitate de aceștia împotriva reclamantului[32]. Acesta este un alt exemplu de tratament inuman.

Revenind în cele din urmă la tortură, cum precizam mai sus, tortura diferă față de tratamentul degradant și cel inuman prin intensitate, cuprinzându-le și pe acestea. Curtea exprimase punctul de vedere că autorii Convenției au folosit cele 3 noțiuni cu intenția clară de a face diferența între acestea. S-a urmărit în special atașarea unui stigmat special tratamentului inuman intenționat care cauzează suferințe foarte grave și crude[33].

1.4. Tortura

Deși nu există o definiție a torturii în Convenție, CEDO a preluat de multe ori o parte a definiției din Convenția ONU pentru prevenirea torturii din 1987. În art. 1 al acesteia se enunță că termenul „tortură“ desemnează orice act prin care se provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice, de natură fizică sau psihică, în special cu scopul de a obţine, de la această persoană sau de la o persoană terţă, informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis sau este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiune asupra unei terţe persoane, sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare, oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau suferinţă sunt provocate de către un agent al autorităţii publice sau orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial, sau la instigarea sau cu consimţământul expres sau tacit al unor asemenea persoane.

Doctrina[34] identifică 4 elemente esențiale care, întrunite, constituie tortură:

  • cauzarea unor suferințe sau dureri fizice și psihice grave;
  • cauzarea intenționată a durerii;
  • urmărirea unui scop anume, precum obținerea de informații, pedepsirea sau intimidarea;
  • implicarea unui agent al statului, fie prin acțiune, fie prin absențiune.

Cum am menționat mai sus, intensitatea durerii trebuie să fie să depășească pragul minim de gravitate pentru a putea fi considerată ca fiind contrară art. 3, dar să fie mult mai intensă decât în cazul tratamentelor inumane și, implicit, al celor degradante.

Intenția pe care o presupune tortura este indiscutabilă. Dacă doctrina[35] consideră că tratamentul inuman se bazează în majoritatea cazurilor pe tortură, existând posibilitatea unei absențe a respectivei intenții, în cazul torturii excepția lipsei intenției nu există. Așadar, tortura implică intenția provocării de suferințe fizice și psihice.

Totodată, în cauzele judecate de Curte, s-a remarcat faptul că tratamentele aplicate în acest sens nu pot fi cauzate decât intenționat, fiind necesar un anumit nivel de pregătire și de efort pentru acțiunile respective.

Scopul aplicării torturii poate fi acela al obținerii de informații, mărturii sau de aplicare a unei pedepse intimidante[36].

Actus reus se apreciază de la caz la caz, însă în cauzele deduse judecății Curții, tratamentul aplicat și durata sa sunt similare. Exemple în acest sens sunt:

  • spânzurătoarea palestiniană (suspendarea persoanei de mâinile legate la spate, ceea ce conduce la paralizia ambelor mâini cel puțin o perioadă mai lungă de timp) [Aksoy c. Turciei (1996)],
  • violul [Aydin c. Turciei (1997)],
  • aplicarea unui număr mare de lovituri și a altor forme de tortură [Dikme c. Turciei (2000), Selmouni c. Franței (1999)],
  • combinarea mai multor tehnici violente de interogare: poziția de stres, dezorientarea prin aplicarea cagulei, expunerea la zgomot, privarea de somn, privarea de mâncare și băutură [Irlanda c. Regatului Unit (1978)], întrucât aplicate separat ar constitui tratament inuman,
  • electrocutarea (în mai multe cauze împotriva Turciei, Rusiei și Ucrainei).

Cu toate că interdicția torturii este absolută, Convenția nestipulând ingerințe în acest sens, pornind de la cauza Gafgen c. Germaniei (2010) doctrina a constatat existența unei dileme extrem de interesante.

În speță, un copil de 11 ani a fost răpit de Magnus Gafgen și a cerut părinților săi o răscumpărare. După ce a ridicat suma de bani, Gafgen a fost capturat de poliția germană și dus la interogatoriu. Având în vedere că pe parcursul discuțiilor cu ofițerii de poliție Gafgen și-a schimbat susținerile de mai multe ori, polițiștii, temându-se că timpul scurs este in defavoarea recuperării copilului viu și nevătămat, aceștia l-au amenințat pe Gafgen cu tortura, susținând că nu vor ezita să-l tortureze dacă nu le vor spune unde se află victima. Gafgen cedează după 10 minute de amenințări și comunică polițiștilor unde se află trupul neînsuflețit al băiețelului, ulterior recunoscând că l-a ucis prin sugrumare. Gafgen a fost condamnat la închisoare pe viață pentru fapta sa, însă a depus plângere împotriva ofițerilor de poliție care l-au amenințat cu torturarea. În decizia pronunțată de o Cameră a CEDO, s-a constatat că Germania nu a încălcat, prin polițiștii implicați, articolul 3 din Convenie, dar Marea Cameră a considerat că Gafgen nu trebuia amenințat, întrucât simpla pedeapsă pronunțată ar fi fost îndeajuns de severă și a găsit că Germania a încălcat art. 3.

Literatura de specialitate pleacă de la considerațiile Curții care stipula din nou că interdicția prevăzută în art. 3 este absolută, iar tortura sau amenințarea cu tortura nu poate fi aplicată în niciun caz, nici măcar în cazul în care este vorba despre salvarea unui copil.

În opinia unui autor[37] se ajunge la un conflict între drepturile absolute ale fiecărei părți ale raportului: viața copilului și dreptul la demnitate al ucigașului. În primul rând, suferința provocată copilului este rezultatul răspirii și este mult mai probabil ca aceasta să fie mai severă decât cea cauzată suspectului prin amenințarea sa cu supunerea la tortură. În al doilea rând, Gafgen a fost supus unei traume timp de 10 minute și nu a rămas cu sechele, în timp ce victima lui, un minor, a fost supusă violenței psihice și psihice mult mai multă vreme, culminînd cu moartea sa. În al treilea rând, Gafgen se face vinovat de crearea unui climat, prin răpirea copilului și apoi schimbarea declarațiilor date poliției, care a condus la această dilemă morală[38].

Același autor susține că drepturile absolute pot intra uneori în conflict, caz în care este imposibilă considerația că ambele drepturi sunt la fel de egale și absolute, iar aceste conflicte sunt rezolvate prin alegerea răului mai mic sau prin argumente de ordin moral[39]. Totodată, interdicția torturii a dobândit statutul de drept absolut întrucât s-a bazat pe teza morală că nu există o violare mai mare a demnității umane[40]. De asemenea, nu există garanția că, folosind tortura ca manieră de interogare, informațiile obținute astfel sunt corecte, existând o posibilitate mai mare ca aceste informații să fie compromise, tocmai pentru ca cel supus torturii să scape un astfel de tratament. Autorul continuă, bazându-se pe doctrina majoritară, că tortura nu poate fi utilizată sub nicio formă, neexistând justificare pentru aplicarea sa, fiind interzisă în mod universal și absolut. Pe de altă parte, din punct de vedere moral, tortura nu poate să nu fie utilizată împotriva unui individ pentru a împiedica torturarea sau uciderea mai multor persoane[41].

Același doctrinar observă că în Covenția ONU împotriva torturii, par. 2 al art. 2 stipulează că în nici o împrejurare excepţională, oricare ar fi ea, fie că este vorba de starea de război sau ameninţare cu războiul, de instabilitate politică internă sau de orice altă stare de excepţie, nu poate fi invocată pentru a justifica tortura. Deci, tortura este strict interzisă. Doar că nu se interzic tratamentele degradante și cele inumane într-un asemenea caz[42].

Această ultimă observație a autortului este pertinentă. Totuși, susținerile sale anterioare pot fi combătute.

În primul rând, autorul face confuzie între dreptul la viață ca drept relativ și dreptul de a nu fi torturat, ca drept absolut, în sistemul protecției europene a drepturilor omului. În timp ce există excepții de la asigurarea dreptului la viață (art. 2 alin. 2 din Convenție), art. 3 nu prevede excepții, deci nu se poate deroga de la prevedere, tortura fiind absolut interzisă, indiferent dacă această metodă barbară este utilizată în lupta împotriva terorismului, sau în cadrul unui război. În al doilea rând, din punct de vedere juridic, acest conflict este tranșat atât de textul Convenției, cât și de jurisprudența Curții, care interzic tortura. În al treilea rând, dilema morală invocată este de fapt o particularizare a fenomenului de confundare a dreptului cu morala. Este bine știut că morala are o sferă mult mai largă decât cea a dreptului. Însă, dreptul trebuie aplicat fără a-l deturna de la finalitatea sa. Numai privind dincolo de litera legii juristul poate spera să identifice spiritul acesteia şi numai stăpânind principiile care stau la temelia dreptului el poate înţelege de unde vine şi încotro se îndreaptă dreptul[43]. În aceeași opinie, un adevărat jurist este acela care conştientizează că dreptul pozitiv nu îşi este suficient sieşi, ci acesta trebuie să fie corelat în permanenţă cu principiile fundamentale ale dreptului, care în majoritatea lor derivă din morală. Deși s-ar putea interpreta această poziție cu una care ar susține revizuirea Convenției din acest punct de vedere, trebuie clarificat că inclusiv CEDO a specificat că textul Convenției este viu, fiind interpretat în lumina actualității, iar plecând de la acest argument se ajunge la concluzia că moral sau nu, tortura este strict interzisă.

Pentru a citi partea a II-a a studiului, click aici.

Masterand: ANDRA  ZAMFIR

Coordonator științific: Lector univ. dr.  CRISTINEL GHIGHECI


 Bibliografie:

1] http://www.coe.int/en/web/portal/country-profiles, consultat în 19 aprilie 2015

[2] Corneliu Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I – Drepturi și libertăți, Ed. All Beck, București, 2005, pg. 152-153

[3] Aysling Reidy, Interzicerea torturii. Ghid privind punerea în aplicare a articolului 3 al Convenției europene pentru Drepturile Omului, seria „Manuale privind drepturile omului”, nr.6, editat în Republica Moldova, 2003, disponibil pe http://www.ombudsman.md/sites/default/files/acorduri/ghidul_privind_punerea_in_aplicare_a_articolului_3_al_conventiei_europene_pentru_drepturile_omului.pdf, consultat în aprilie 2015

[4] Corneliu Liviu Popescu, Protecția internațională a drepturilor omului, note de curs, Facultatea de Drept, Universitatea București, an universitar 2013-2014

[5] Aysling Reidy, op.cit., pg. 6-7

[6] Corneliu Liviu Popescu, op.cit

[7] J. Barrett, The prohibition of torture under international law – part 2: The normative content, rev. „International Journal of Human Rights”, 5:2, 1-29, 2001, disponibil la http://www.tandfonline.com.ux4ll8xu6v.useaccesscontrol.com/doi/abs/10.1080/714003715#, consultat în aprilie 2015

[8] Bianca Selejan – Guțan, România și articolul 3 al C.E.D.O. în jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului, disponibil pe http://drept.uvt.ro/documents/Anale_UVT_Drept_1-2.2008_final-Romania-si-articolul-3-al-C.E.D.O.pdf, consultat în aprilie 2015

[9] Corneliu Bîrsan, op.cit., pg. 199

[10] Aisling Reidy, op.cit, pg. 19

[11] Idem

[12] Corneliu Liviu Popescu, op.cit.

[13] Aisling Reidy, op.cit., pg. 19-20

[14] J.Barrett, op.cit., pg. 4

[15] Corneliu Bîrsan, op.cit., pg. 200

[16] Bianca Selejan – Guțan, op.cit., pg. 114

[17] Idem

[18] Aisling Reidy, op.cit, pg. 10

[19] Corneliu Bîrsan, op.cit, pg. 201

[20] Bianca Selejan – Guțan, op.cit., pg. 113

[21] Aisling Reidy, op.cit, pg. 10

[22] Corneliu Liviu Popescu, Suport de curs

[23] Aisling Reidy, op.cit, pg. 10

[24] Corneliu Liviu Popescu, Suport de curs

[25] Aisling Reidy, op.cit, pg. 12

[26] Corneliu Bîrsan, op.cit., pg. 219

[27] Idem, pg. 223

[28] Idem, pg. 225-227

[29] Bianca Selejan – Guțan, op.cit., pg. 118-119

[30] Corneliu Bîrsan, op.cit., pg. 211

[31] Corneliu Bîrsan, op.cit., pg. 219

[32] Bianca Selejan – Guțan, op.cit., pg. 116-118

[33] Aisling Reidy, op.cit., pg. 11

[34] Idem, pg. 12

[35] Corneliu Bîrsan, op.cit.

[36] Aisling Reidy, op.cit., pg. 14

[37] Steven Greer – Is the prohibition against torture, cruel, inhumane and degrading treatment really absolute in International Human Rights Law?, revista „Human Rights Law Review”, nr. 15,  30 ianuarie 2015, pg. 101-137, articol disponibil la http://www.corteidh.or.cr/tablas/r33346.pdf, consultat în aprilie 2015

[38] Idem, pg. 105

[39] Steven Greer, op.cit., pg. 106

[40] Idem, pg. 108

[41] Idem, pg. 110

[42] Idem, pg. 111

[43] Mihnea-Mihail Jida – Despre aparenta contradicţie dintre Drept şi Morală sau O pledoarie în favoarea ideii că Dreptul izvorăşte şi trebuie să rezulte din Morală, articol disponibil pe http://drept.unibuc.ro/dyn_doc/publicatii/revista-stiintifica/Despre-aparenta-contradictie-dintre-Drept-si-Morala-2011.pdf, consultat în mai 2015

Related articles
0 Comments

No Comments Yet!

You can be first to comment this post!