Trăsături de personalitate ale magistratului sau ale celui care efectuează ancheta penală

Personalitatea este definită ca ansamblul valorilor, scopurilor și trăsăturilor care privește omul și prin intermediul căruia se deosebește de ceilalți indivizi. Cum oamenii sunt diferiți, în realizarea anchetei penale suntem puși în situația de a cunoaște diverse tipuri de personalitate care inevitabil vor pune amprenta pe calitatea actului de urmărire penală sau judecată. Astfel, personalitatea magistratului sau a celui care efectuează ancheta penală trebuie să îndeplinească anumite calități, prin intermediul cărora va reuși să facă față oricărui tip de suspect sau inculpat și, nu în ultimul rând, să afle adevărul și să pronunțe o soluție temeinică și legală în cauza pe care este chemat să o soluționeze.
Cum ascultarea suspectului sau inculpatului este considerată una dintre cele mai complexe activități pentru a căror înfăptuire se cere un mare efort fizic și intelectual, anchetatorul trebuie să dea dovadă de inteligență, perseverență, calm, perspicacitate, abilitate, corectitudine, demnitate și altele.
Un citat celebru al reputatului jurist T. Bogdan sintetizează foarte bine calitățile pe care trebuie să le aibă un magistrat, dar nu numai: „Un bun magistrat ar trebui să aibă înțelepciunea lui Solomon, logica lui Aristotel, răbdarea lui Hristos, rigurozitatea științifică a lui Pasteur și inventivitatea lui Edison”.
Se afirmă că anchetatorul, pe tot parcursul investigării unei fapte penale, trebuie să aibă puterea să recunoască și să-și controleze anumite trăsături ale personalității de natură să se repercuteze negativ asupra cercetărilor (nervozitatea, superficialitatea, duritatea, supraaprecierea propriilor calități, tendința de exagerare) și să supună unui sever examen critic capacitatea de percepție fidelă a faptelor, intuiția sa, aptitudinea de a formula versiuni verosimile.
În lucrarea sa, prof. E. Stancu ne vorbește despre succesul investigației penale privit ca răspuns al felului în care tratăm oamenii. Astfel, sunt enumerate două efecte:
-Efectul „Galatea” – „este consecința încrederii în sine, a organizării, a depășirii propriilor limite, prin cunoașterea lor, pentru a obține o productivitate mai mare ăn profesie”.
-Efectul „Pygmalion” – „este și el consecința echilibrului între pretențiile (așteptările) pe care le avem de la alții și pe care alții le au de la noi. Întraga noastră atitudine (verbală sau comportamentală), mai mult sau mai puțin conștientă, interacționează cu așteptările. Un astfel de echilibru îl face pe interlocutor mai cooperant, mai deschis.”
În cele ce urmează, vom urmări să facem o analiză a celor mai importante calități care se cer persoanei chemate să participe la înfăptuirea justiției, calități punctate la nivelul literaturii de specialitate:
-Creativitatea în gândire
Gândirea reprezintă „un proces psihic de integrare a informației la nivel conceptual prin care subiectul cunoașterii individuale „devine capabil să depășească limitele hic et nunc ale percepției și să pătrundă mai adânc, nu atât constatativ, cât mai ales comprehensiv-explicativ, în esența realității”.”
Se are în vedere puterea anchetatorului de a se adapta la fiecare situație în parte fără a avea tendința de a crea scheme fixe sau șabloane între infracțiunile pe care le cercetează.
„Pentru sesizarea inadvertențelor, a decelării aspectelor reale de cele imaginare sau a semnificativului de nerelevant, anchetatorul trebuie să acționeze cu perspicacitate și o mare putere de discernământ. În felul acesta gândirea, ca proces psihic cognitiv, distinct de celelalte procese psihice cognitive, va putea să asigure:
a) calitatea informației judiciare;
b) integrarea informației în raport cu realitatea externă din care aceasta a fost extrasă (evenimentul judiciar);
c) informația să fie codificată într-un limbaj care să exprime în mod fidel esența evenimentului judiciar.”

-Capacitatea de prelucrare cu obiectivitate și simț critic a tuturor datelor, informațiilor obținute în timpul urmăririi penale
Organul judiciar trebuie să se convingă de toate împrejurările cauzei fără a trage concluzii influențate de fapte, persoane sau declarații. Acesta trebuie să caute adevărul fără a se implica subiectiv, să încerce să afle care au fost motivele săvârșirii infracțiunii, să cerceteze starea psihologică în care s-a aflat suspectul sau inculpatul la momentul săvârșirii infracțiunii, să realizeze o analiză atentă a tuturor explicațiilor și probelor invocate în apărare de suspect sau inculpat, dar și a celor în acuzare și să nu meargă pe premisa unor idei preconcepute și unice. Este necesar ca organul judiciar să dea dovadă de detașare, de desprindere față de poziția sa procesuală și o atitudine de imparțialitate.
-Capacitatea de stabilire a contactului psihologic cu persoana ascultată, ceea ce presupune stăpânirea legilor permisivității – numită și „inteligență de contact”
Presupune ca organul judiciar să adapteze tactica de acultare la personalitatea suspectului sau inculpatului, astfel încât acesta din urmă „să se simtă confortabil” și să relateze în mod sincer, clar și complet faptele săvârșite. Acest lucru „reclamă abilitate, perspicacitate, gândire tactică, spontaneitate în luarea deciziilor și o psihologie penetrantă.”
-Evitarea exagerărilor în interpretarea declarațiilor sau a poziției adoptate de persoana ascultată în calitate de suspect sau inculpat
Existența unor antecedente penale ale suspectului sau inculpatului, atitudinea de negare a faptelor și altele nu trebuie să determine anchetatorul să tragă concluzii „pripite”, în sensul vinovăției acestuia, ci trebuie să verifice „substratul” astfel încât orice interpretare a declarațiilor să reveleze adevărul obiectiv.
-Controlarea sentimentelor de simpatie sau antipatie față de cel ascultat în calitate de suspect sau inculpat
Privită ca o formă de subiectivism, simpatia și antipatia sunt sentimente care în mod inevitabil afectează ascultarea. Simpatia se manifestă în majoritatea cazurilor față de persoana care suferă consecințele infracțiunii, respectiv persoana vătămată, pe când antipatia, sentiment de repulsie se resfrânge asupra inculpatului. La nivelul literaturii criminalistice, au fost semnalate cazuri în care sentimentul de simpatie poartă asupra suspectului sau inculpatului, când prin firea, comportamentul și atitudinea sa exercită o anumită atracție organului judiciar, însă nu trebuie neglijată intenția ascunsă de câștigare a bunăvoinței acestuia.
-Perseverența – presupune ca organul judiciar să încerce neîncetat aflarea adevărului chiar dacă de cele mai multe ori se confruntă cu o atitudine repulsivă din partea suspectului sau inculpatului, fie prin exercitarea dreptului la tăcere, fie prin negarea faptelor săvârșite.

-Calmitatea, răbdarea este una dintre cele mai importante caracteristici ale oricărui jurist, acest lucru făcând diferența de cele mai multe ori între un profesionist bun și unul mai puțin bun. Revenind la tema noastră, în cazul ascultării, consider că atitudinea de calm comportată de organul judiciar se repercutează fie într-un mod pozitiv, fie într-un mod negativ asupra suspectului sau inculpatului. În mod pozitiv, în sensul că suspectul sau inculpatul manifestă aceeași atitudine, situație în care se creează un cadru prielnic ascultării și acesta va fi încurajat de un sentiment de încredere să recunoască săvârșirea infracțiunii, însă nu se poate generaliza. În privința sensului negativ, sunt situații în care atitudinea de calm a organului judiciar crează pentru suspect sau inculpat diferite stări nervoase, determină apariția contradicțiilor, care cauzează erori care pot fi valorificate de anchetator.

-Capacitatea de evitare a deformării profesionale
Munca desfășurată în mod constant într-un anumit domeniu creează pentru organul judiciar două consecințe:
Pe de o parte, se creează experiența profesională care prezintă nenumărate avantaje pentru organul judiciar, în sensul că se va adapta rapid la comportamentul și psihologia suspectului sau inculpatului, va folosi procedeele tactice specifice atitudinii suspectului sau inculpatului, va reuși să determine suspectul sau inculpatul să mărturisească săvârșirea faptei și multe altele.
Pe de altă parte, se poate crea și o situație defavorabilă, când „dirijând atenția spre o anumită finalitate – dovedirea vinovăției- poate atrage după sine o sensibilă modificare a proceselor sale psihice. Dacă această activitate e constantă, dacă are mereu aceeași orientare, încetul cu încetul, personalitatea psihologică a organului judiciar, de la percepție la judecată, va suferi modificări.”
Se mai susține că în unele cazuri experiența profesională tinde a se transforma în rutină, tocmai datorită faptului că infracțiunile se încadrează în genuri determinate (omoruri, furtri etc.), iar cu ocazia cercetării lor, împrejurările sunt în mare parte similare. De asemenea, succesele profesionale pot avea și un impact negativ, pentru că intuiția, flerul și capacitatea de a găsi cele mai potrivite soluții pot determina cercetarea cu superficialitate a cauzei și insuficienta solicitare a spiritului critic.
Prof. E. Stancu completează această analiză cu studiul comportamentului anchetatorului de către suspect sau inculpat. Nu este de neglijat această reacție a făptuitorului având în vedere că în practică „anchetatorii competenți, perseverenți, fermi, cu experiență fac parte din categoria celor socotiți „periculoși” de către infractorii familiarizați cu ancheta.”
Magistratul sau cel care efectuează ancheta penală trebuie să se lase cât mai puțin cercetat de suspect sau inculpat, trebuie să evite gesturile de nemulțumire, plictiseală, resentiment față de declarațiile date de acesta astfel încât să nu cunoască informațiile deținute de organul judiciar în legătură cu obiectul ascultării.
Așadar, pentru justa soluționare a cauzei, organul judiciar trebuie să dețină, pe lângă multitudinea de calități analizate mai sus, o temeinică pregătire, nu numai juridică, ci o cunoaștere a cât mai multor domenii care îi vor facilita aflarea adevărului și o continuă încercare de depășire a propriilor limite.

 

 

Bibliografie:


[1] A se vedea T. Bogdan, Probleme de psihologie judiciară, Ed. Științifică, București, 1973, p. 190; E Stancu, Tratat de Criminalistică, ediția a VI-a, revăzută, Editura Universul Juridic, București, 2015, p. 471; A. Ciopraga, Criminalistică. Elemente de tactică, Univ. “A. I. Cuza”,  Iaşi, 1986, p. 200.
[2] E. Stancu, op.cit., p. 471; A. Ciopraga, op.cit., p. 204.
[3] E. Stancu, op.cit., p. 471 apud Charles L. Yeschke, The art of investigative interviewing, Ed. Butterworth-Heinemann, Boston, SUA, 1997, p. 44.
[4] A se vedea https://dexonline.ro/definitie/hicetnunc/563436  – HIC ET NUNC (lat.) aici și acum – A lua inițiative, decizii hic et nunc, pe loc.

[5] T. Butoi, I.T. Butoi, Psihologie judiciară. Curs Universitar, ediția a II-a, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2004, p. 217 apud M. Golu, Principiile psihologiei cibernetice, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1975, p. 158.
[6] Idem, p. 218.
[7] A. Ciopraga, op.cit., p. 201.
[8] Ibidem.
[9] Idem, p. 204.
[10] Idem, p. 203.

 

[11] Idem, p. 204.
[12] E. Stancu, op.cit., p. 472.
[13] Ibidem.

Related articles
0 Comments

No Comments Yet!

You can be first to comment this post!