Accesul la justiţie în contextul exercitării căilor de atac. Repere din jurisprudenţa constituţională.
Instanţa de contencios constituţional a reţinut, în jurisprudența sa, că accesul la justiţie are în vedere atât accesul la prima instanţă de judecată, cât şi accesul la sesizarea instanţelor competente să soluţioneze căile de atac reglementate de lege.
În acest sens, Curtea Constituţională a României (CCR) a subliniat constant în jurisprudenţa sa principiul legalităţii căilor de atac, consacrat de art. 126 şi art. 129 din Constituţie. Din interpretarea acestor texte constituţionale, rezultă că este garantat dreptul părţilor interesate şi al Ministerului Public de exercitare a căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile şi după regulile stabilite de legiuitor. Cu alte cuvinte, legiuitorul este suveran a aprecia asupra instituirii unor căi de atac ori a mai multor căi de atac, asupra termenelor şi condiţiilor de exercitare, precum şi asupra situaţiilor care impun lipsa unei căi de atac.
În interpretarea regulilor constituţionale, CCR a reținut că accesul la justiție nu presupune accesul la toate căile de atac prevăzute de lege, pentru toate părțile din proces, indiferent de natura pretențiilor sau a cauzelor deduse judecății, legiuitorul putând opta pentru excluderea accesului la folosirea unor căi de atac, ordinare sau extraordinare, sau chiar a oricărei căi de atac.
Cu titlu de regulă, instanţa constituţională a reţinut că nicio prevedere din Constituție și din Convenție nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză. Astfel, art. 129 din Constituţie stabileşte că părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condiţiile legii.
Reținând competența exclusivă a legiuitorului de a stabili căile de atac, CCR a apreciat ca fiind consituționale dispoziții legale care nu asigură accesul la nicio cale de atac împotriva unei hotărâri. În acest sens, au fost confirmate ca fiind constituţionale normele procesual civile care reglementează că nu sunt supuse căilor de atac de reformare hotărârea de strămutare a pricinii, dat fiind că nu analizează fondul cauzei, încheierea prin care s-a admis cererea de învestire cu formulă executorie a hotărârii judecătoreşti sau a altui înscris în cazurile prevăzute de lege ori hotararea de declinare a cauzei, întrucât hotărârea conţine exclusiv soluția de stabilire a necompetenței, deci un act de administrare a justiției şi nu lezează interesele părţilor, scopul fiind celeritatea.
În acelaşi sens, s-a pronunţat CCR şi cu privire la alte norme procesual penale care reglementează lipsa unei căi de atac, de pildă împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi și libertăți sau instanța soluționează contestația privind durata procesului penal, dat fiind că această contestaţie nu analizează fondul cauzei şi nu antamează o acuzaţie în materie penală ori împotriva încheierii prin care se soluţionează abţinerea ori recuzarea.
Pe de altă parte, în mai multe rânduri, CCR a statuat asupra constituţionalităţii normelor legale care reglementează accesul la o singură cale de atac. De pildă, cu referire la consituționalitatea dispozițiilor procesual penale din fosta reglementare care statuau că pentru sentinţele pronunţate de judecătorii în situaţii stabilite expres de lege a fost reglementată o singură cale ordinară de atac, şi anume recursul, CCR a stabilit că acestea sunt conforme cu art. 21 din Constituție. De asemenea, în contextul analizei pentru prima dată a constituționalității unui text de lege care stabilea că nu există cale de atac împotriva unor hotărâri definitive, CCR a subliniat că atât în sistemul nostru procesual, cât şi în alte ţări, legea poate exclude folosirea unor căi de atac cu titlu de excepţie, în situaţii expres prevăzute de lege, care nu pot fi extinse prin analogie. Aceste situaţii pot fi justificate de considerente economice – reducerea cheltuielilor generate de un litigiu, atunci când obiectul acestuia este modic – ori din considerente de celeritate – rezolvarea rapidă şi definitivă a cauzei.
Tot astfel, în Decizia nr. 1 din 8 februarie1994, CCR a arătat că nu în toate cauzele trebuie să fie asigurat accesul la toate instanţele de judecată şi la toate căile de atac prevăzute de lege. Legiuitorul este suveran a reglementa posibilitatea de a ajunge în fața instanțelor judecătorești în condiții de egalitate, dar poate stabili reguli diferite în acest sens. Astfel, liberul acces la justiție este asigurat dacă partea interesată, în vederea valorificării unui drept sau interes legitim, se poate adresa cel puțin o singură dată unei instanțe naționale.
Pe cale de consecință, în deciziile pronunțate ulterior, CCR a statuat, de pildă, că dispozițiile art. 1 – 4 C.proc.civ.1865, care nu asigura tuturor justițiabililor accesul la judecata recursului de către ÎCCJ sunt constituționale prin raportare la art. 21 din legea supremă, întrucât Constituţia nu cuprinde prevederi care să oblige la posibilitatea exercitării recursului la instanța supremă ca ultimă cale de atac. Totodată, în sensul considerentelor expuse în Decizia nr. 1/1994, CCR a stabilit că sunt constituționale dispozițiile legale care reglementează recursul ca o cale de reformare a hotărârii judecătoreşti numai pentru motive de nelegalitate, fiind de competența legiuitorului să stabileasca situațiile și ipotezele de recurs.
Cu privire la numărul căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva unei hotărâri judecătoreşti, CCR a apreciat, în Decizia nr. 80 din 3 iulie 1996 că legiuitorul poate, fără să încalce o prevedere constituţională, să stabilească o procedură în care există numai două grade de jurisdicţie, având în vedere că principiul constituirii instanţelor judecătoreşti pe grade de jurisdicţie este un principiu legal, iar nu de ordin constituţional. Cu privire la același aspect, CCR a reținut, referitor la critica privind limitarea accesului liber la justiţie prin îngrădirea căii de atac a recursului, că principiul triplului grad de jurisdicţie nu este un principiu constituţional care să impună legiuitorului garantarea accesului persoanelor la trei grade de jurisdicţie.
În acest sens, trebuie subliniat şi faptul că nici art. 6 din CEDO şi nici art. 13 din CEDO nu impun exigenţe cu privire la numărul căilor de atac ce trebuie asigurate de statele membre prin legislaţia internă, nici în procesele civile şi nici în cele penale. Art. 6 instituie doar accesul la justiţie, iar art.13 accesul la un recurs efectiv, fără ca să impună un anumit număr al gradelor de jurisdicţie sau un anumit număr al căilor de atac.
Implementarea principiului legalităţii căii de atac la nivelul reglementărilor legale infraconstituţionale este evidentă începând cu normele procesuale civile şi penale. În acest sens, legiuitorul a adoptat fie o reglementare generală, aplicabilă ca normă de drept comun în procesul civil, cum este art 457 C.proc.civ. care instituie legalitatea căilor de atac în procesul civil, fie reglementări particulare, pentru fiecare cale de atac în parte, cum este ipoteza procesului penal (de pildă art. 408 C.proc.pen reglementează apelul în condiţiile legii).
În materie penală, atât legea internă, cât şi CEDO instituie regula dublului grad de jurisidicţie, scopul fiind aflarea adevărului, dar şi asigurarea de garanţii necesare pentru a evita tragerea la răspundere penală a unor persoane nevinovate. Necesitatea respectării exigenţei dublului grad de jurisidcţie a fost subliniată de către CEDO nu doar în jurisprudenţa dezvoltată în temeiul art. 6 referitoare la noţiunea de proces echitabil, ci şi la nivel legislativ, prin adoptarea Protocolului nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care în cuprinsul art. 2 instituie Dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală.
În acelaşi sens, instanţa constituţională a subliniat constant în jurisprudenţa sa aplicarea principiului dublului grad de jurisdicţie în materie penală, în temeiul art. 2 din Protocolul nr. 7 la CEDO, a cărui aplicabilitate nu poate fi extins şi la cauze extra-penale.
În procesul civil, însă, exigenţa dublului grad de jurisdicţie nu a fost instituită nici în jurisprudenţa CEDO, nici în legislaţia europeană şi nici în jurisprudenţa constituţională, în acest din urmă caz argumentul fiind competenţa exclusivă a legiutorului de a adopta norme interne. În doctrină se reţine că dublul grad de jurisdicţie nu constituie un principiu fundamental şi un proces echitabil nu implică, în mod necesar, existenţa mai multor grade de jurisdicţie, ci accesul egal la toate gradele de jurisdicţie reglementate de legiuitor.
Cu toate acestea, începând cu anul 2012, optica instanţei constituţionale s-a schimbat, în cuprinsul unor decizii care constituie revirimente jurisprudenţiale sub acest aspect fiind subliniate limite ale principiului legalităţii căilor de atac, mai exact obligaţia legiuitorului ca în exercitarea regulilor de procedură să ţină cont şi de celelalte exigenţe şi principii constituţonale. În acest sens este şi Decizia nr. 500 din 15 mai 2012, în care CCR a statuat, în materia contravenţiilor la regimul circulaţiei pe drumurile publice, că eliminarea controlului judiciar al hotărârilor pronunţate de judecătorie duce la încălcarea principiului accesului liber la justiţie, a dreptului la un proces echitabil, a dreptului la apărare, a unicităţii, imparţialităţii şi egalităţii justiţiei, precum și la golirea de conținut a dispozițiilor art. 129 din Constituție. În acest sens, s-a reţinut că, deşi în mod incontestabil, legiuitorul poate limita numărul căilor de atac, prin norma legală criticată se elimină, de fapt, singura cale de atac și anume recursul. Or, a reținut CCR, lipsa căii de atac împotriva hotărârii pronunţate de judecătorie ca primă instanţă în materia circulaţiei pe drumurile publice echivalează cu imposibilitatea exercitării unui control judecătoresc efectiv asupra sancţiunilor principale şi complementare, precum şi a măsurilor tehnico-administrative, reglementate de OUG nr. 195/2002, accesul la justiţie fiind teoretic. Precizăm că, de lege lata, calea de atac reglementată este apelul.
Practic, prin Decizia nr. 500 din 15 mai 2012, CCR și-a reconsiderat jurisprudența, în sensul, că a admis, implicit, că art. 129 din Constituție, atât timp cât vorbește de dreptul părților și al Ministerului Public de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești, garantează dreptul de a formula o cale de atac împotriva unei hotărâri judecătorești care soluționează fondul cauzei, asigurând astfel dublul grad de jurisdicție și în materie civilă, nu doar în materie penală.
Ulterior, prin modificările aduse asupra legii procesuale civile în anul 2013, art. 456 C.proc.civ. a reglementat expres regula principiului dublului grad de jusrisdicţie în procesul civil, ca o regulă infraconstituţională şi care comportă excepţii, în cazurile prevăzute expres de legiuitor. Ca atare, regula dublului grad de jurisdicţie este relativă, acolo unde legiuitorul a stabilit exercitarea căii de atac doar pentru motive de legalitate.
Reglementarea accesului la dublul grad de jurisdicţie nu a fost considerată în doctrină neapărat un avantaj, ci mai degrabă o accentuare a caracterului formalist al procesului civil, care nu îşi poate atinge finalitatea decât prin parcurgerea a două etape procesuale. În acest sens, s-a reţinut că o justiţie democrată nu poate fi concepută fără reglementarea unei căi de atac de reformare şi devolutive, dar şi că dreptul la apel este un drept fundamental.
Opinăm, însă, că instituirea dublului grad de jurisdicţie în procesul civil nu poate fi privită sub nicio formă ca un dezavantaj, în contextul unui proces civil guvernat de principiul disponibilităţii şi al dreptului la apărare, care pot fi manifestate în cadrul unor reguli procesuale civile destul de permisive şi în calea de atac. Ca atare, calea de atac reduce erorile judiciare, iar prelungirea termenului procesului prin exercitarea căii de atac poate fi prevenită prin reglementarea unor termene mai scurte şi a unor proceduri accelerate.
Principiul legalității căii de atac stabileşte expres că legea este cea care recunoaște sau nu dreptul la exercitarea unei căi de atac, iar nu judecătorul sau părțile dintr-un proces. Astfel, în ipotezele în care părţile exercită drepturi procesuale conform celor menţionate eronat în hotărârile judecătoreşti, în baza aparenţei de legalitate a acestora, iar nu conform principiului legalităţii căilor de atac, instanţele de judecată sunt competente să restabilească situaţia generată de eroare, întrucât căile de atac şi modalitatea de exercitare a acestora este atributul exclusiv al legiuitorului.
În contextul existenţei unei reglementări care consacră dreptul la o cale de atac, se impune a asigura şi garanţii pentru accesul efectiv la acea cale de atac. În acest sens, un rol important îl are garanţia previzibilităţii căii de atac, reglementată în materie civilă în cuprinsul art. 27 C.proc.civ., care stabileşte că hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.
Aplicarea legii de la momentul demarării litigiului, inclusiv în ceea ce priveşte calea de atac şi regimul juridic aplicabil acesteia, este o soluţie normativă care atestă viziunea legiuitorului Noului Cod de procedură civilă referitoare la înlocuirea principiului aplicării imediate a noii norme procesuale cu principiul conform căruia normele procesuale civile noi se aplică numai proceselor civile începute după intrarea în vigoare a acesteia (art. 24 C.proc.civ.). Previzibilitatea căii de atac este o garanţie a accesului efectiv la justiţie, având în vedere că titularul dreptului cunoaşte de la data demarării litigiului ce căi de atac are la îndemână pentru protecţia dreptului supus analizei judecăţii, în ce termene pot fi exercitate şi de către cine, astfel evitând arbitrariul, confuzia şi, în cele din urmă, un eventual caracter teoretic şi iluzoriu al dreptului la o cale de atac.
Se impune a sublinia, în final, că pentru garantarea accesului la o cale de atac, nu este suficientă instituirea, la nivel teoretic, a unei căi de atac, fiind esenţială reglementarea unor condiţii de exercitare care să asigure efectivitatea accesului la o cale de atac. Avem în vedere în acest sens, de pildă, ipoteza în care este reglementată o singură cale de atac împotriva hotărârii pronunţate de un organ administrativ în etapa prealabilă accesului la instanţă. În această situaţie, dacă nu ar fi instituită o cale de atac devolutivă, care să permită analiza hotărârii contestate atât din punct de vedere al legalităţii, cât şi al temeiniciei, într-o procedură care să asigure toate garanţiile dreptului de acces la instanță și al unui proces echitabil, atunci accesul la calea de atac ar fi iluzoriu. Cu titlu de exemplu, avem în vedere dispozițiile art.75 alin. (11) teza a treia din Legea nr.36/1995, care au fost considerate constituționale doar în măsura în care se interpretează în sensul că „recursul” prevăzut de acestea este o cale devolutivă de atac împotriva hotărârilor Consiliul Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România prin care se soluționează contestația pronunțată în materie disciplinară.
Jud. drd. Olivia – Adriana Argintaru
No Comments Yet!
You can be first to comment this post!