Analiza deciziilor 457 și 458 ale C.C.R. privind neconstituționalitatea instaurării carantinei și a stării de alertă

          Decizia admiterii excepțiilor de neconstituționalitate ridicate de către Avocatul Poporului cu privire la Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19 și Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 11/2020 privind stocurile de urgență medicală, precum și unele măsuri aferente instituirii carantinei, comunicată de către C.C.R. la data de 25 iunie 2020 printr-un comunicat de presă, a primit argumentare prin Decizia 457, publicată în Monitorul Oficial nr.578 din data de 1 iulie 2020, precum și prin Decizia 458, publicată în Monitorul Oficial nr.581 din data de 2 iulie 2020.

          Decizia nr.457 din data de 25 iunie 2020 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.4 alin.(3) și (4), precum și ale art.65 lit.s) și ș), ale art.66 lit.a), b) și c) în ceea ce privește trimiterile la art.65 lit.s), ș) și t) și ale art.67 alin.(2) lit.b) în ceea ce privește trimiterile la art.65 lit.s), ș) și t) din Legea nr.55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, soluționează excepțiile de neconstituționalitate ale dispozițiilor amintite mai sus, excepții care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr.668D/2020. În esență, excepțiile de neconstituționalitate semnalate de Avocatul Poporului privesc încălcări ale principiului separației puterilor în stat, accesului liber la justitiție, reglementarea regimul constituțional al actelor Guvernului, raporturile Parlamentului cu Guvernul, controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice, pe calea contenciosului administrativ, conform art.1 alin.(4), art.21, art.108, art.111-art.115 și art.126 alin.(6) din Constituția României. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate ridicată în domeniul art.65 lit.s) și ș), art.66 lit.a), b) și c) și art.67 alin.(2) lit.b) din Legea nr.55/2020, în sesizarea sa, Avocatul Poporului a susținut încălcarea cerințelor de calitate a legii impuse de art.1 alin.(5) din Constituție.

În decizia sa, C.C.R. a delimitat, în primul rând, cadrul constituțional care configurează rolul și raporturile dintre Parlament și Guvern. Curtea amintește că, potrivit art.61 alin.(1) din Constituție, ”Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării” iar, potrvit art.102 alin.(1) din Constituție, ”Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice.” Raporturile dintre Parlament și Guvern sunt guvernate de principiul separației și echilibrului puterilor în stat, consacrat expres de prevederile art.1 alin.(4) din Constituție, potrivit căruia ,,statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale”. Preemțiunea dreptului presupune ca cele trei puteri, puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească să își exercite prerogativele independent una față de alta, întrucât acțiunile lor trebuie sa fie distincte.

Conform Legii nr.55/2020, Guvernul este autorizat să adopte o hotărâre prin care instituie starea de alertă în vederea stabilirii unor măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19. Potrivit art.4 alin.(3) din Legea nr.55/2020, în situația în care starea de alertă are în vedere cel puțin jumătate din unitățile administrativ-teritoriale ale țării, hotărârea Guvernului este supusă încuviințării Parlamentului. Concomitent, potrivit art.4 alin.(4) din Legea nr.55/2020, Parlamentul poate încuviința, integral sau cu modificări, măsura adoptată de Guvern.  Această intervenție a Parlamentului asupra unui act exclusiv al Guvernului, emis tocmai în aplicarea unui act normativ primar, crează o imixtiune neconstituțională a puterii legiuitoare în puterea de reglementare secundară pentru executarea normelor, aparținând în mod exclusiv Guvernului și este de natură să înfrângă principiul separației și echilibrului puterilor în stat, garantat de art. 1 alin. (4) din Constituție.

În ceea ce privește modul în care legiuitorul primar a decis să reglementeze instituirea stării de alertă, Curtea Constituțională observă similitudinea dintre procesul instituirii stării de alertă și procesul instituirii stării de urgență. În reglementarea sa, potrivit Curții, legiuitorul nu a ținut cont de faptul că starea de urgență are o reglementare constituțională, fapt care conduce la o diferență de regim juridic între decretul Președintelui și hotărârea Guvernului. În lipsa unui regim constituțional derogator pentru hotărârile Guvernului în ceea ce privește statea de alertă, această hotărâre poate văzută doar ca un act administrativ normativ.

Instituția stării de alertă este o creație exclusivă a legiuitorului, conform prerogativelor sale de legiferare, instituție care trebuie să își exercite atribuțiile în conformitate și în limitele art.1 alin.(5) din Constituție care consacră respectarea Constituției și a supremației acesteia. Acest aspect a fost stipulat de C.C.R. în jurisprudența sa, menționând că ”prin nicio lege nu se poate stabili ori înlătura, prin extindere sau restrângere, o competenţă a unei autorităţi, dacă o asemenea acţiune este contrară dispoziţiilor ori principiilor Constituţiei. ” (Decizia nr.127 din 27 martie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.275 din 18 aprilie 2003).

De asemenea, câtă vreme un control parlamentar al hotărârilor Guvernului în sensul aprobării, respingerii sau modificării acestora nu apare între mecanismele de rang constituțional instituite pentru a regla interacțiunile dintre autoritățile publice în cadrul regimului de separație al puterilor în stat, iar hotărârile Guvernului constituie expresia competenței originare a Guvernului, prin excelență de natură executivă, prin aprobarea sau modificarea măsurilor adoptate prin hotărâri ale Guvernului, Parlamentul ajunge să cumuleze funcțiile legislativă și executivă, situație, asa cum s-a menționat anterior, incompatibilă cu principiul separației puterilor în stat, consacrat de art.1 alin.(4) din Constituție.

Curtea Constituțională subliniează faptul că, conform normelor în vigoare, legiuitorul constituant stabilește în mod expres situațiile în care actele normative ale Guvernului pot fi supuse încuviințării Parlamentului, prin introducerea instituției delegării legislative, reglementată de art.115 din Constituție, în temeiul căreia Guvernul poate adopta ordonanțe simple în baza unei legi de abilitare, precum și ordonanțe de urgență. Curtea stipulează că, deși ordonanțele și ordonanțele de urgență ale Guvernului conțin norme de reglementare primară având o forță juridică similară cu a legii față de care Parlamentul poate decide aprobarea, respingerea sau modificarea lor, în situația hotărârilor Guvernului care se emit doar pentru ,,organizarea executării legilor”, conform art. 108 alin. (2) din Constituție, forma de control exercitată de Parlament nu se poate realiza, fiind lipstită de temei constituțional. C.C.R. exemplifică aceasta situație prin referirea la Hotărârea Parlamentului nr.5/2020 pentru încuviințarea stării de alertă și a măsurilor instituite prin Hotărârea Guvernului nr.394/2020 privind declararea stării de alertă și măsurile care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr.421 din 20 mai 2020, document care, în viziunea Curții Constituționale, este lipsit de bază constituțională și a fost creat pe baza unei confuzii de atribuții în privința Parlamentului și a Guvernului și ignorarea principiilor care guvernează raporturile dintre aceste autorități publice, și cu un regim juridic incert din perspectiva incidenței art.126 alin.(6) din Constituție.

Un alt aspect important prevăzut de Curtea Constituțională este încălcarea dreptului liberului acces la justiție, prin adoptarea dispozițiilor prezentate anterior. Prin analogie cu Deciziile C.C.R. nr.637 din 3 octombrie 2006 și nr.152 din 6 mai 2020, se poate observa că normele legale introduse prin Legea nr.55/2020 anulează, practic, orice posibilitate pe care o persoană o are de a se adresa instanței de judecată. Această îngrădire temporară a exercitării unor drepturi este permisă în cadrul unui decret emis de Președintele României în situația stării de urgență, dar încălcă dreptul liberului acces la justiție garantat de art. 21 din Constituție în situația în care acestă restricție are ca și bază normativă o hotărâre de Guvern.

Conform celor stipulate mai sus, în ceea ce privește excepțiile de neconstituționalitate ridicate de Avocatul Poporului privind art.4 alin.(3) și (4) din Legea nr.55/2020 în raport cu prevederile art.1 alin.(4), art.21, art.52, art.108 și art.126 alin.(6) din Constituție, Curtea Constituțională admite aceste dispoziții ca fiind neconstituționale, întrucât, conform acestor norme, Parlamentul cumulează funcțiile legislativă și executivă, situație incompatibilă cu principiul separației puterilor în stat, se denaturează regimul juridic al hotărârilor Guvernului, ca acte de executare a legii, consacrat de art.108 din Constituție, se creează un regim juridic confuz al hotărârilor Guvernului, de natură să ridice problema exceptării acestora de la controlul judecătoresc în condițiile art.126 alin.(6) din Constituție, cu consecința încălcării prevederilor art.21 și art.52 din Constituție, care consacră accesul liber la justiție și dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică.

În lumina celor analizate, Curtea evidențiază realitatea că, conform prevederilor legale în viagoare, în România, derogările specifice stării de urgență sunt reglementate la nivel constituțional, sub aspectul puterilor sporite oferite executivului, adică Președintelui României, iar nu Guvernului, ori întemeierea de către legiuitorul constituent a unei instituții noi, ca cea a stării de alertă, cu sancțiuni mai permisive decât starea de urgentă, dar care să arogă o deviere de la condițiile restrângerii exercițiului unor drepturi și al unor libertăți, contravine cerințelor statului de drept, astfel cum sunt garantate de Constituția României.

În raport cu criticile aduse art.65 lit.s), ș) și t) și ale art.67 alin.(2) lit.b) în ceea ce privește trimiterile la art.65 lit.s), ș) și t) din Legea nr.55/2020 referitoare la lipsa de precizie, claritate și previzibilitate ale acestora, Curtea Constituțională stabilește că aceste critici sunt întemeiate. Jurisprudența Curții Constituționale stipulează importanța art.1 alin.(5) din Constituţie, menționând că, în vederea respectării acesteia de către cetățeni, legea trebuie să îndeplinească anumite cerinţe de precizie, claritate şi previzibilitate, astfel încât cetățenii să îşi poată adapta în mod corespunzător conduita, pretinderea adoptării unui comportament în raport cu legea nu este posibilă dacă această lege nu este clară, precisă, previzibilă și nu instituie norme accesibile a căror aplicare nu permite abuzul.

Conform acestor considerente, Curtea Constituțională apreciază dispozițiile menționate anterior ca fiind neconstituționale deoarece fac trimitere la alineate inexistente, ceea ce duce la imposibilitatea aplicării acestor norme, întrucât fie sancționează contravenții al căror conținut constitutiv nu este clar, fie nu stabilesc cu claritate personalul desemnat pentru constatarea contravenției, încălcând astfel dispozițiile art.1 alin.(5) din Constituție, în privința clarității și previzibilității legii.

Decizia nr. 458 din data de 25 iunie 2020 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.25 alin.(2) din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătății și ale art.8 alin.(1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.11/2020 privind stocurile de urgență medicală, precum şi unele măsuri aferente instituirii carantinei, a soluționat excepțiile de neconstituționalitate ridicate de către Avocatul Poporului cu privire la încălcarea art.1 alin.(5) prin care se consacră obligația respectării Constituției, a supremației sale și a legilor, art.23 alin.(1) prin care se consacră caracterul inviolabil al libertății individuale și al siguranței persoanei, art.25 privind libera circulație, art.26 referitor la viața intimă, familială şi privată, art.53 referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale și art.115 alin.(6) prin care se stabilește interdicția afectării prin ordonanțe de urgență a drepturilor și libertăților prevăzute de Constituție, precum și a art.5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, de către dispozițiile art.25 alin.(2) din Legea nr.95/2006 și ale art.8 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.11/2020, în măsura în care aceste dispoziții conferă autorităților administrative, posibilitatea restrângerii libertății individuale și a dreptului la viață intimă, familială și privată, fără a stabili limitele restrângerii, gradualitatea măsurilor instituite și încetarea acestora, pe baza unor criterii apreciate de către Avocatul Poporului ca fiind arbitrare și subiective.

În ceea ce privește dispozițiile art.25 alin.(2) din Legea nr.95/2006, Curtea Constituțională, în analiza sa, divizează compentența decizională a ministrului sănătății în două teze, prima vizând compentența ministerului sănătății de a enunța sau emite ordine sau acte cu caracter administrativ într-o materie specifică și o a doua teză care vizează competența ministrului sănătății cu privire la stabilirea bolilor transmisibile pentru care declararea, tratamentul sau internarea sunt obligatorii.

Prin prisma competenței ministrului sănătății de a emite ordine sau acte administrative normative într-un domeniu specific, în baza și în executarea legilor, a hotărârilor și a ordonanțelor Guvernului, asa cum este stipulat în art.77-79 din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.260 din 21 aprilie 2010, Curtea Constituțională, apreciază că art.25 alin.(2) teza întâi din Legea nr.95/2006, care consacră competența ministrului sănătății de a emite ordine în vederea instituirii unor măsuri pentru prevenirea şi gestionarea situațiilor de urgență generate de epidemii, nu este contrar prevederilor Constituției, constituind o manifestare a rolului administrației publice în ocrotirea sănătății publice. C.C.R. sublinează însă aspectul legislativ conform căruia un ordin cu caracter administrativ emis de ministrul sănătății  nu este suficient pentru a constitui un temei legal în vederea adoptării unor măsuri care stabilesc restrângerea exercițiului unor drepturi sau liberăți fundamentale umane, fiind necesar ca aceastea să fie reglementate la un nivel primar, printr-un act normativ care se subordonează condițiilor constituționale care încuvințează îngrădirea exercițiului drepturilor sau libertăților fundamentale.

În raport cu dispozițiile art.25 alin.(2) teza întâi din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, C.C.R. decide că acestea sunt constituționale în raport cu criticile formulate de către Avocatul Poporului.

            În ceea ce privește teza a doua a art.25 alin.(2) din Legea nr.95/2006 vizând competența ministrului sănătății de a stabili bolile transmisibile pentru care declararea, tratamentul sau internarea sunt obligatorii, C.C.R. constată că, întrucât dispozițiile menționate anterior nu stabilesc limite și condiții clare pe care ministrul sănătății poate să le urmeze în vederea luării unei decizii în sensul art.25 alin.(2), acesta are, în realitate, libertatea de a stabilii condițiile în care, în cazul anumitor boli de natură transmisibilă, sunt indispensabile declararea, tratamentul și internarea. Așa cum a statuat și în jurisprundența sa, Curtea Constituțională, subliniază importanța îndeplinirii, de către orice act normativ, a cerințelor calitative care vizează, printre altele, previzibilitatea legii, ceea ce presupune ca fiecare normă juridică să fie clară și precisă pentru a putea fi aplicată, permițând subiectului de drept interestat să deducă consecințele care pot rezulta dintr-un act determinat. Prin împuternicirea ministrului sănății cu libertatea de a decide asupra cerințelor în baza cărora o persoană suferind de o boală transmisibilă este obligată să declare, să urmeze tratament sau să fie internată, art.25 alin.(2) din Legea nr.95/2006 dobândește un caracter imprevizibil, îndoielnic și dificil de anticipat.

            Prin analogie cu raționamentul expus în cadrul Deciziei nr. 152 din data de 6 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.387 din 13 mai 2020, Curtea apreciază că o normă care se referă la o situație excepțională, așa cum este cea generată de pandemie, trebuie să se bucure de un grad mai sporit de generalitate, dată fiind evoluția imprevizibilă a situației. Cu toate acestea, Curtea Constituțională stipulează că elaborarea unei norme cu un grad sporit de generalitate nu poate să confere o bază pentru adoptatea unor acte infralegale prin care să se completeze cadrul normativ existent, de aceea, este important ca ordinul ministrului sănătății să cuprindă doar măsurile care organizează executarea dispozițiilor legale prin adaptarea la situația actuală, fară a modifica sau completa cadrul legal constituit prin normele cu caracter de lege. Conform celor prevăzute mai sus, C.C.R. stipulează că dispozițiile art.25 alin.(2) teza a doua din Legea nr.95/2006 sunt contrare prevederilor art.1 alin.(5) din Constituție.

            Curtea Constituțională amintește că dispozițiile art.25 alin.(2) teza a doua din Legea nr.95/2006 aduc atingere drepturilor și libertăților fundamentale și subliniază dispozițiile constituționale care reglementează această materie. În acest sens, art. 23 alin. (1) din Constituție garantează inviolabilitatea libertății individuale și a siguranței persoanei, conferind un ansamblu de  garanții care protejează persoana față de care autoritățile statului au dispus măsuri privative de libertate, astfel încât limitarea acestei libertăți să se facă numai atunci când este necesar, cu respectarea strictă a condițiilor prevăzute de lege. C.C.R. menționează, de asemenea,existența măsurii internării nevoluntare în legislația română, aceasta fiind reglementată atât în materia penală, cât și în Legea sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice nr.487/2002, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.652 din 13 septembrie 2012.

Astfel, art.108 lit.b), art.109 alin.(2) și art.110 din Codul penal reglementează măsura de siguranță a internării, mai precis, internarea nevoluntară necesară în scop probatoriu, respectiv pentru efectuarea unei examinări complete pentru stabilirea stării de sănătate psihică a suspectului sau a inculpatului, în timp ce dispozițiile art.247 și art.248 din Codul de procedură penală vizează internarea medicală provizorie care poate fi dispusă cu privire la suspectul sau inculpatul care este bolnav mintal ori consumator de substanțe psihoactive și prezintă pericol concret și actual pentru siguranța publică. În ambele cazuri, reglementările procedurale sunt detaliate în a stabili condițiile în care internarea se poate dispune, dovezile, procedura exactă, garanții pentru respectarea dreptului la apărare și contradictorialitate, inclusiv măsuri de ocrotire pentru persoanele care se află în grija sau întreținerea persoanei internate nevoluntar. Aceste măsuri se aplică numai după ce toate încercările de internare voluntară au fost epuizate și sunt supuse în mod obligatoriu cenzurii instanței de judecată, împreună cu dovezile pe care se întemeiază.

Pe plan international, libertatea individuală a cetățeanului, precum și cazurile în care acesta poate fi restrânsă, sunt consacrate de art. 3 și art. 5 din CEDO. Cazurile de restrângere a exercițiului drepturilor fundamentale denumite de art. 5 din CEDO cuprind, printre altele, și detenția legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă [art.5 paragraful 1 lit.e)]. În această situație, privarea de libertate poate fi acceptată în cadrul unei societăți în vederea asigurării sănătății și securității publice, dar aplicarea acesteia să fie conformă cu procedura stabilită de lege. CEDO subliniază în elaborarea art. 5 dreptul persoanei față de care s-a dispus privarea de libertate de a contesta din punct de vedere juridic măsura care s-a luat, iar, în cazul constatării nelegalității măsurii dispuse, aceasta să poată fi eliberată într-un termen cât mai scurt. Jurisprudența Curții de la Strasbourg a menționat standardele care trebuie respectate când se dispune o măsură privativă de libertate în vederea protejării sănătății publice, astfel, în Hotărârea din 25 ianuarie 2005, pronunțată în Cauza Enhorn împotriva Suediei, Curtea de la Strasbourg a reținut că este necesar să se demonstreze că răspândirea unei boli infecțioase este periculoasă pentru siguranța și sănătatea publică și că detenția persoanei infectate este ultima soluție la care se putea recurge pentru a preveni răspândirea bolii, întrucât alte măsuri mai puțin severe nu au fost suficiente pentru a proteja interesul public. Mai mult, în această cauză, Curtea a precizat că atunci când aceste criterii nu mai sunt întrunite, temeiurile detenției încetează să mai existe.

În lumina celor prezentate, Curtea Constituțională apreciază că, în elaborarea legii, legiuitorul trebuie să aibă în vedere că dispozițiile referitoare la internarea obligatorie reprezintă ultima opțiune la care autoritățile pot recurge pentru a realiza obiectivul de prevenire a răspândirii unei boli transmisibile, astfel că este necesar să fie reglementate și alte măsuri de o severitate mai scăzută. Curtea sublinează de asemenea și importanța efectelor pe care internarea obligatorie le poate avea asupra persoanelor aflate în ocrotirea sau în îngrijirea persoanei internate, acesta fiind un aspect important de considerat în elaborarea legislativă.

De asemenea, în relație cu dispozițiile criticate, C.C.R. menționează că internarea obligatorie restrânge exercițiului și a altor drepturi fundamentale, așa cum este dreptul la liberă circulație și, în anumite situații, dreptul la viață intimă, familială și privată, consacrate de art.25 și art.26 din Constituție. În acest sens, Curtea amintește că libertatea persoanei se referă la libertatea fizică a persoanei și, așa cum a precizat și CEDO în Hotărârea din 15 decembrie 2016, pronunțată în Cauza Khlaifia și alții împotriva Italiei, paragraful 64, diferența dintre privarea de libertate și restrângerea libertății de circulație este doar una de grad sau intensitate, și nu una de natură sau substanță. Prin urmare, Curtea subliniază necesitatea respectării cerințelor constituționale ale art.53 referitoare la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți.

În ceea ce privește aspectele criticate ale dispozițiile art.8 alin.(1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.11/2020, Curtea constată că acestea reglementează competența ministrului sănătății de a institui carantina pentru persoanele care intră pe teritoriul României din zonele afectate în cazul pandemiilor sau situațiilor de urgență de sănătate publică internaționale declarate de Organizația Mondială a Sănătății, dacă există un risc iminent pentru sănătatea publică, cu respectarea Regulamentului sanitar internațional (2005), la propunerea Grupului tehnic de experți ai Ministerului Sănătății. Prin urmare, reglementarea privește, în esență, instituirea carantinei și competența ministrului sănătății cu privire la această măsură.

Curtea observă că dispozițiile art.8 alin.(1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.11/2020 reprezintă unica reglementare la nivelul legislației primare referitoare la măsura instituirii carantinei, legiuitorul lasând în sarcina acestei autorități administrative stabilirea tipurilor de carantină, a condițiilor de instituire și de încetare a măsurii, ignorând necesitatea reglementării unor garanții pentru respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor cărora li s-a aplicat această măsură. Reglementarea este, prin urmare, lipsită de claritate și previzibilitate, astfel că, în mod rezonabil, o persoană nu poate anticipa modalitatea concretă și gradul de extindere a măsurilor restrictive de drepturi. Prin urmare, Curtea constată că dispozițiile art.8 alin.(1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.11/2020 nu întrunesc condițiile referitoare la calitatea actelor normative ce derivă din prevederile constituționale ale art.1 alin.(5).

În lumina celor prezentate anterior, în raport excepțiile de neconstituționalitate ridicate de către Avocatul Poporului cu privire la Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19 și Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 11/2020 privind stocurile de urgență medicală, precum și unele măsuri aferente instituirii carantinei, prin Deciziile 457 și 458 din data de 25 iunie 2020, Curtea Constituțională Română a admis excepțiile de neconstituționalitate și a declarat neconstituționalitatea dispozițiilor criticate de către Avocatul Poporului.

Surse bibliografice:

• Constituția României, disponibilă la adresa https://www.constitutia.ro/ și accesată la data de 04.07.2020;
• Convenția Europeană a Drepturilor Omului, disponibilă la adresa https://www.echr.coe.int/Documents/Convention_RON.pdf și accesată la data de 04.07.2020;
• Decizia nr. 458 din data de 25 iunie 2020 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.25 alin.(2) din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătății și ale art.8 alin.(1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.11/2020 privind stocurile de urgență medicală, precum şi unele măsuri aferente instituirii carantinei, disponibilă online la adresa: https://www.ccr.ro/download/decizii_de_admitere/Decizie_458_2020.pdf și accesată la data de 03.07.2020;
• Decizia nr.457 din data de 25 iunie 2020 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.4 alin.(3) și (4), precum și ale art.65 lit.s) și ș), ale art.66 lit.a), b) și c) în ceea ce privește trimiterile la art.65 lit.s), ș) și t) și ale art.67 alin.(2) lit.b) în ceea ce privește trimiterile la art.65 lit.s), ș) și t) din Legea nr.55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, disponibilă online la adresa: https://www.ccr.ro/download/decizii_de_admitere/Decizie_457_2020.pdf și accesată la data de 03.07.2020;
• Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, disponibilă online la adresa http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/21698 și accesată la data de 07.04.2020.

Articol realizat de către Oana Făgăraș, masterand în cadrul Facultății de Drept Brașov.