Analiza jurisprudenței Curții Constituționale privind soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională dintre Legislativ și Autoritatea Judecătorească

Atribuția Curții Constituționale de soluționare a conflictelor juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice a fost introdusă ca urmare a revizuirii Constituției în anul 2003, iar sediul materiei este reprezentat de dispozițiile art. 146 lit. e) din Legea fundamentală și de art. 34-36 din Legea nr. 47/1992. Aceasta este definită ca reprezentând acte sau acțiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe își arogă puteri, atribuții sau competențe, care, potrivit Constituției, aparțin altor autorități publice, ori omisiunea unor autorități publice, constând în declinarea competenței sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligațiile lor.

Articol redactat de Marinoiu Alexandra, Grupa 408, Seria a II-a, studentă în anul 4 a Facultății de Drept a Universității București 

Cei care pot sesiza Curtea Constituțională în vederea soluționării unui astfel de conflict iscat între autoritățile publice sunt: președintele României, unul dintre președinții celor două camere ale Parlamentului, prim-ministrul și președintele Consiliului Superior al Magistraturii.

În ceea ce privește obiectul sesizării, acesta nu este definit în mod concret de legislația în materie. Constituția României și Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale utilizează sintagma „conflict juridic de natură constituțională” fără a preciza conținutul acestuia. Așadar, pentru stabilirea acestei sintagme, principalul reper îl constituie jurisprudența Curții Constituționale.

Sub aspectul procedurii de soluționare a conflictelor juridice de natură constituțională, președintele Curții Constituționale, primind cererea, trebuie să o comunice părților aflate în conflict, solicitându-le să își exprime, în scris, în termenul stabilit, punctul de vedere asupra conținutului conflictului și a eventualelor căi de soluționare a acestuia, și desemnează judecătorul-raportor.

La data primirii ultimului punct de vedere, dar nu mai târziu de 20 de zile de la primirea cererii, președintele Curții Constituționale stabilește termenul pentru ședința de judecată și citează părțile implicate în conflict, dezbaterea acestuia având loc în condiții de contradictorialitate.

Formularea punctelor de vedere de către părțile aflate în conflict nu este obligatorie, dezbaterea urmând să aibă loc la data stabilită de președintele Curții Constituționale, chiar dacă vreuna dintre autoritățile publice implicate nu respectă termenul stabilit pentru prezentarea punctului de vedere, sau nu se prezintă, legal citată fiind.

Dezbaterea are loc pe baza raportului prezentat de judecătorul-raportor, a cererii de sesizare, a punctelor de vedere prezentate, a probelor administrate şi a susţinerilor părţilor.

În cadrul acestei atribuţii, Curtea Constituţională pronunţă, în conformitate cu prevederile art. 11 alin. (1) lit. A. e) din Legea nr.47/1992, o decizie. Aceasta se ia cu votul majorităţii judecătorilor Curţii. Decizia prin care se soluționează conflictul juridic de natură constituțională este definitivă și se comunică autorului sesizării, precum şi părţilor aflate în conflict, înainte de publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I. Autoritățile publice implicate în conflict sunt obligate a se conforma deciziei.

Autoritatea Judecătorească

Înainte de a face o analiză a jurisprudenței Curții Constituționale privind soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională dintre Autoritatea judecătorească și Legislativ, va trebui să clarificăm ce înseamnă de fapt Autoritatea Judecătorească.

Autoritatea judecătorească este reglementată în cuprinsul Capitolului VI al Titlului III din Constituţie, dedicându-se acesteia 11 articole, mai mult sau mai puţin eterogene sub aspectul conţinutului lor normativ. Vom observa că, din punct de vedere instituţional, autoritatea judecătorească se compune din instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii. Iniţial, Curtea Constituţională a statuat că „puterea judecătorească, […] în sens larg, cuprinde toate organele de jurisdicţie, indiferent de natura lor”, însă, ulterior, având în vedere art. 126 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia „justiţia se înfăptuieşte prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”, Curtea a subliniat că „legea fundamentală recunoaşte numai judecătorului jurisdictio şi imperium, adică puterea de a <<spune>> dreptul şi de a impune executarea forţată a hotărârilor. Rezultă că Autoritatea Judecătorească este alcătuită doar din Înalta Curte de Casație și Justiție și instanțele de judecată stabilite de lege, Ministerul Public reprezentând o magistratură specială sau o magistratură componentă a autorităţii judecătoreşti, având rolul de a reprezenta în activitatea judiciară interesele generale ale societăţii şi de a apăra ordinea de drept în timp ce Consiliul Superior al Magistraturii este o autoritate publică care prin funcţiile sale intermediază şi mediază raporturile constituţionale dintre puterea judecătorească şi executiv.

Ținând cont de  rolul important al Ministerului Public precum și al Consiliului Superior al Magistraturii în ceea ce privește justiția, voi analiza si decizii ale Curții referitoare la aceste instituții. 

Legislativul

Parlamentul este forul reprezentativ suprem al României, reprezentând unica autoritate legiuitoare a ţării. Membrii Parlamentului sunt aleși prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, pentru un mandat de patru ani. Parlamentul are o structură bicamerală, fiind alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat.

Funcţia principală a Parlamentului este aceea de a dezbate şi adopta legi, hotărâri şi moțiuni, în urma obținerii unui vot de aprobare din partea majorității membrilor. Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau opiniile lor politice, exprimate în timpul mandatului, astfel beneficiind de imunitate politică.

Jurisprudența Curții Constituționale

O decizie relevantă subiectului este Decizia nr. 838/2009 referitoare la sesizarea formulată de fostul președinte al României, Traian Băsescu, privind existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte.

Autoritatea culpabilă este Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât „instanțele judecătorești nu au competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative”, altfel ajungându-se la încălcarea principiului separației puterilor în stat și la încălcarea competenței Parlamentului de unică autoritate legiuitoare, respectiv s-ar încălca atribuțiile Curții Constituționale în ce privește exercitarea controlului constituționalității legilor.

În mod constant, în ultimii ani, instanţele judecătoreşti au pronunţat hotărâri judecătoreşti prin care au dat câştig de cauză magistraţilor, personalului de specialitate juridică asimilat acestora, asistenţilor judiciari şi personalului auxiliar care au promovat acţiuni în pretenţii, fundamentate pe legislaţia salarizării din sistemul judiciar. Astfel de procese câştigate au avut ca obiect, cu titlu de exemplu: prima de concediu, sporul „anticorupţie”, sporul pentru vechime în muncă, coeficienţii de multiplicare diferiţi, sporul de „specializare”, sporul de „periculozitate”, sporul de „confidenţialitate”, sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică, tichetele de masă, sporul de „fidelitate”, stimulente, suplimentul „postului”, sporul de „permanenţă”.

Prin pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti (Decizia nr. 36/2007, Decizia nr. 21/2008, ambele privind soluționarea unui recurs în interesul legii), iar uneori în baza unor texte de lege abrogate, autoritatea judecătorească, prin instanţele judecătoreşti şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a acţionat ca o autoritate legiuitoare, fiind astfel afectat un principiu fundamental al statului de drept, respectiv principiul separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale, consacrat de art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală. Cu toate că principiile care guvernează regimul juridic al drepturilor salariale cuvenite personalului bugetar, inclusiv sporurile şi adaosurile, pot fi stabilite numai prin lege sau prin acte normative cu forţă juridică similară legii, respectiv ordonanţe ale Guvernului, simple sau de urgenţă, în mod repetat instanţele judecătoreşti au pronunţat hotărâri prin care au atribuit drepturi băneşti personalului din organele autorităţii judecătoreşti. Ca atare, reglementarea cuantumului indemnizaţiilor sau al salariilor personalului retribuit de la bugetul de stat, inclusiv al sporurilor şi al adaosurilor constituie un atribut exclusiv al legiuitorului. Prin aceste acte concrete, instanţele judecătoreşti şi-au arogat competenţe care ţin de sfera puterii legiuitoare, rezultând un conflict juridic de natură constituţională a cărui gravitate împiedică îndeplinirea normală a atribuţiilor constituţionale ale autorităţilor publice.

Curtea a statuat că în exercitarea atribuţiei prevăzute de art. 126 alin. (3) din Constituţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are obligaţia de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, cu respectarea principiului fundamental al separaţiei şi echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţia României. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţa constituţională să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituţionalitate al acestora.

O alta decizie în materie este Decizia nr. 972/2012 referitoare la sesizarea formulată de președintele Consiliului Superior al Magistraturii privind existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și autoritatea legiuitoare, reprezentată de Senatul României, pe de altă parte.

Autoritatea culpabilă este Senatul României, care a supus la dezbateri în plenul Senatului o hotărâre judecătorească prin care se constatase incompatibilitatea unui senator, apoi la vot, cu rezultatul votului negativ în ce privește respectarea hotărârii judecătorești, Senatul refuzând astfel să ia act de încetarea de drept a calității de senator a persoanei vizate de hotărârea judecătorească definitivă, conflictul fiind între Senatul României și Puterea Judecătorească reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin Decizia nr. 611/2017, Curtea s-a pronunțat asupra cererilor de soluţionare a conflictelor juridice de natură constituţională dintre Parlamentul României, pe de o parte, şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, cereri formulate de preşedinţii Senatului şi Camerei Deputaţilor.

În motivarea cererilor de soluționare a unor conflicte juridice de natură constituțională, președinții Senatului și Camerei Deputaților solicită Curții Constituționale ca prin decizia pe care o va pronunța să constate existența unui conflict juridic de natură constituțională între Parlamentul României, pe de o parte, și Ministerul Public, pe de altă parte, conflict generat de refuzul procurorului general de a înainta Comisiei parlamentare de anchetă copii de pe un dosar de urmărire penală clasat, precum și de refuzul procurorului șef al D.N.A. de a răspunde, personal sau în scris, la întrebarea formulată de Comisia parlamentară de anchetă.

Cu privire la refuzul procurorului-șef D.N.A de a se prezenta în fața comisiei de anchetă, Curtea a amintit de principiul cooperării loiale susținând că cooperarea loială nu presupune decât soluții în acord cu ordinea normativă constituțională, întrucât temeiul acestora poate fi extra legem, dar nicidecum contra legem. Noțiunea de colaborare loială nu poate avea un conținut stabil, concret, cuantificabil, ci, dimpotrivă acesta este unul dinamic, variabil de la un caz la altul, în funcție de actorii implicați, dar și de la o epocă la alta, în funcție de evoluția cadrului legislativ care reglementează relațiile interinstituționale sau de existența unor bune practici/cutume care guvernează aceste relații. Însă, ceea ce poate fi stabilit cu caracter peremptoriu este faptul că loialitatea instituțiilor/autorităților statului trebuie manifestată întotdeauna față de principii și valori constituționale, în vreme ce relațiile interinstituționale trebuie guvernate de dialog, de echilibru și de respect reciproc. Astfel, în calitate de șef al unei instituții publice, conducătorul D.N.A trebuia să adopte o conduită în acord cu principiul cooperării loiale și să meargă în fața comisiei de anchetă pentru a da declarațiile și informațiile utile cauzei, iar nu să refuze acest lucru. Curtea a constatat că, prin refuzul procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție de a se prezenta în fața comisiei speciale de anchetă a Senatului și Camerei Deputaților pentru verificarea aspectelor ce țin de organizarea alegerilor din 2009 și de rezultatul scrutinului prezidențial și de a furniza informațiile solicitate sau de a pune la dispoziție celelalte documente sau mijloace de probă deținute, utile activității comisiei, este încălcată autoritatea Parlamentului României, organ reprezentativ al poporului, și este împiedicată desfășurarea activității sale, sub aspectul îndeplinirii atribuțiilor de control prin intermediul comisiilor parlamentare. Prin urmare, Curtea a constatat obligația doamnei LCK de a se prezenta în fața Parlamentului României — Comisia specială de anchetă a Senatului și Camerei Deputaților pentru verificarea aspectelor ce țin de organizarea alegerilor din 2009 și de rezultatul scrutinului prezidențial și de a furniza informațiile solicitate sau de a pune la dispoziție celelalte documente sau mijloace de probă deținute, utile activității comisiei.

În ceea ce privește cererea privind soluționarea unui conflict juridic de natură constituțională dintre Parlamentul României și Ministerul Public — Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, generat de refuzul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de „a sancționa neprezentarea” procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție în fața Comisiei speciale de anchetă a Senatului și Camerei Deputaților pentru verificarea aspectelor ce țin de organizarea alegerilor din 2009 și de rezultatul scrutinului prezidențial, Curtea a reținut că, în realitate, ceea ce se impută procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este refuzul de a exercita acțiunea disciplinară împotriva procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție, aflat în subordinea sa. Posibilitatea sesizării conducătorului instituției în vederea aplicării prevederilor regulamentelor de organizare și funcționare a instituției respective pentru a aplica, dacă consideră justificat, prin propriile acte de autoritate, sancțiunile prevăzute de lege nu este incidentă decât în cazul persoanelor citate. Or, așa cum s-a reținut în prealabil, procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție face parte din categoria persoanelor invitate, iar nu citate, astfel că nu există un conflict juridic de natură constituțională generat de refuzul  procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de a exercita acțiunea disciplinară împotriva procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție pentru neprezentarea în fața Comisiei speciale de anchetă.

Cu privire la cererea privind soluționarea conflictului juridic de natură constituțională dintre Parlamentul României și Ministerul Public — Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, generat de refuzul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de a transmite comisiei de anchetă o copie după dosarul de urmărire penală aflat pe rolul acestui parchet, Curtea a reținut că, în lipsa unei reglementări exprese privind obligația de a transmite, la cerere, informații cu caracter nepublic referitoare la proceduri judiciare, persoanele și autoritățile publice care dețin astfel de informații sunt ținute să respecte cadrul legislativ în vigoare, care le impune măsuri de protecție a informațiilor aparținând categoriilor menționate. În acest context, răspunsul formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în data de 4 septembrie 2017 (prin care procurorul general arată că actele de urmărire penală își păstrează caracterul nepublic și după terminarea fazei de urmărire penală și adoptarea unei soluții în cauză și, aplicând dispozițiile legale, face o prezentare a activităților efectuate în cadrul urmăririi penale și a probelor administrate în cauza ce formează obiectul Dosarului de urmărire penală nr. 213/P/2017, prezentând și soluția dispusă în cauză) este în acord cu prevederile legale în vigoare.

În această lumină, Curtea a observat că împrejurarea care a generat starea conflictuală între cele două autorități publice implicate, Parlamentul României, pe de o parte, și Ministerul Public — Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de altă parte, este lipsa unei reglementări legale care să consacre dreptul comisiilor parlamentare de a solicita terților, persoane private sau autorități/instituții publice, actele, datele și informațiile necesare realizării obiectivelor în vederea cărora au fost constituite, precum și obligația corelativă a terților de a răspunde la asemenea solicitări. Mai mult, având în vedere natura informațiilor solicitate în cauza care face obiectul dosarelor deduse judecății instanței constituționale, legea ar trebui să prevadă garanțiile necesare și suficiente cu privire la accesul, păstrarea și utilizarea unor informații cu caracter nepublic la care comisiile parlamentare vor avea acces în virtutea atribuțiilor legale și constituționale. Aceasta cu atât mai mult cu cât comisia de anchetă nu îndeplinește rolul unui organ de jurisdicție, ci doar împrumută unele dintre instrumentele autorității judecătorești (citează, strânge și administrează probe pentru aflarea adevărului asupra unei situații care vizează interesul superior al comunității), fără a se identifica cu specificul activității jurisdicționale, întregul demers având relevanță exclusiv în plan politic.

Prin urmare, Curtea a reținut că revine Parlamentului României, în exercitarea funcției sale de legiferare, sarcina de a adopta reglementările legale prin care să consacre în mod expres instrumentele necesare îndeplinirii funcției sale de control, respectiv norme clare, previzibile prin care să asigure comisiilor parlamentare prerogativele inerente scopului pentru care sunt create, respectiv garanțiile/obligațiile de care acestea sunt ținute în activitatea pe care o desfășoară.

Pentru aceste motive, cu majoritate de voturi, Curtea a constatat că există un conflict juridic de natură constituțională între Parlamentul României, pe de o parte, și Ministerul Public — Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de altă parte, generat de refuzul procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție de a se prezenta în fața Comisiei speciale de anchetă a Senatului și Camerei Deputaților pentru verificarea aspectelor ce țin de organizarea alegerilor din 2009 și de rezultatul scrutinului prezidențial; Curtea a constatat obligația doamnei LCK de a se prezenta în fața Parlamentului României — Comisia specială de anchetă a Senatului și Camerei Deputaților pentru verificarea aspectelor ce țin de organizarea alegerilor din 2009 și de rezultatul scrutinului prezidențial și de a furniza  informațiile solicitate sau de a pune la dispoziție celelalte documente sau mijloace de probă deținute, utile activității comisiei.

Cu unanimitate de voturi, Curtea a constatat că nu există un conflict juridic de natură constituțională între Parlamentul României, pe de o parte, și Ministerul Public — Parchetul de  pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de altă parte, generat de refuzul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de a exercita acțiunea disciplinară împotriva procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție pentru neprezentarea în fața Comisiei speciale de anchetă a Senatului și Camerei Deputaților pentru verificarea aspectelor ce țin de organizarea alegerilor din 2009 și de rezultatul scrutinului prezidențial și de refuzul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție de a transmite comisiei speciale de anchetă o copie după dosarul de urmărire penală aflat pe rolul acestui parchet.

Bibliografie

1.I. Muraru, N.M. Vlădoiu, „Contencios Constituțional”, Ed. Hamangiu, București, 2019

2. https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/109257

3. https://www.ccr.ro/wp-content/uploads/2021/01/Studii_Puskas_Benke_ro.pdf

4. https://www.ccr.ro/wp-content/uploads/2020/05/sinteze2017_2.pdf