Articolul 2 – Dreptul la viață. Jurisprudență.

Dreptul la viață este un drept inerent oricărei ființe umane reprezentând de asemenea condiția sine qua non pentru garantarea tuturor celorlalte drepturi prevăzute de Convenție.

Nașterea reprezintă momentul în care începe protecția internațională a acesui drept iar, corelativ, momentul în care protecția dreptului la viață încetează este moartea în forma sa cerebrală.

În cauza Pretty v. Regatul Unit, Curtea a fost pusă în postura de a determina dacă recunoașterea dreptului la viață implică prin sine și recunoașterea dreptului de a muri hotărând în cele din urmă că interzicerea eutanasiei nu încalcă dreptul la viață și refuzând astfel să recunoască un drept la moarte.

Sinuciderea ca act al titularului dreptului la viață, în măsura în care acesta nu afectează drepturile și libertățile celorlalți, nu încalcă dreptul la viață în modul înțeles de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Singura excepție o reprezintă sinuciderea persoanelor aflate sub autoritatea statului, în acest caz, statul are obligația de a preîntâmpina o eventuală manifestare de voință în acest sens.

Cu toate că prin intermediul celui de-al doilea articol al Convenției se consacră una dintre cele mai importante garanții, acesta nu este unul lipsit de exceptii. Astfel, moartea unei persoane “nu poate fi cauzată cuiva în mod intenționat, decât în executarea unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal când infracțiunea este sancționată cu această pedeapsă”.

La nivel european prin Protocolul Adițional nr. 6 pedeapsa cu moartea este abolită pe timp de pace, iar Protocolul nr. 11 o abolește definitiv, indiferent de împrejurări.

Moartea mai poate fi cauzată ca urmare a unei recurgeri la forță, apreciată ca fiind necesară și proporțională cu scopul urmărit, în 3 cazuri expres prevăzute de Convenție:

  1. pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale – se are în vedere legitima apărare, putând privi atât apărarea propriei vieți cât și pe cea a altei persoane;
  2. pentru a efectua o arestare legală sau a împiedica evadarea unei persoane legal deținute – în acest caz, moartea, în măsura în care intervine, trebuie să reprezinte o consecință involuntară. Ea nu trebuie să fie precedată de intenția de a ucide;
  3. pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecție.

În relație cu dreptul fiecărei persoane la viață, statul are o serie de obligații. Aceste obligații sunt pozitive și negative.

Obligația negativă se referă la abținerea de a provoca moartea în mod intenționat.

Obligațiile pozitive presupun luarea unor măsuri în vederea protejării eficace si efective a vieții unei persoane. În categoria obligațiilor pozitive se regăsesc obligațiile preventive și cele procedurale.

Obligațiile preventive cuprind obligația statului de a crea un sistem legislativ și un aparat de aplicare a acestui sistem care să sancționeze atingerile aduse vieții și să protejeze orice persoană în măsura în care există indicii temeinice pentru a crede că o atingere va fi adusă vieții sale.

Obligația procedurală a statului va interveni după ce s-a produs o atingere a dreptului la viață, indiferent de persoana care o provoacă și constă în necesitatea de a iniția o anchetă care să stabilească circumstanțele în care a avut loc atingerea dreptului la viață și identificarea și tragerea la răspundere a făptuitorului.

 

JURISPRUDENȚĂ RELEVANTĂ.

Există dreptul la moarte?

PRETTY contra REGATULUI UNIT – interzicerea ajutorului la sinucidere.

Diane Pretty este resortisantă britanică, născută în 1958, cu domiciliul în Luton. Ea este paralizată, fiind într-un stadiu avansat al unei boli neurologice incurabile care însă nu îi afectează nici facultățile mintale și nici capacitatea sa de decizie. Dat fiind faptul că faza terminală a bolii implică suferință și pierderea demnității petiționara dorește să își poată alege momentul și modalitățile morții.

Dreptul englez nu consideră sinuciderea drept infracțiune, însă circumstanțele în care se află Diane Pretty o impiedică pe aceasta să comită acest act fară ajutor, iar faptul de a ajuta pe altcineva să se sinucidă este catalogat drept infracțiune în dreptul englez.

Dna. Pretty dorește să obțină ajutorul soțului său pentru a-și pune capăt zilelor, însă Directorul Procuraturii Publice (DPP), în ciuda solicitărilor ei, refuză să își ia angajamentul de a nu îl urmări pe acesta din urmă.

În petiția sa din 21.12.2001 doamna Pretty invocă încălcarea articolului 2 din Convenție pledând în sensul că este dreptul fiecărui individ să decidă dacă vrea să traiască deci și dreptul corolar al dreptului la viață, dreptul la moarte, este în egală măsură garantat și astfel statul ar fi avut obligația de a amenda dreptul intern pentru a-i permite să-și exercite această facultate. Mai mult, bazându-se pe articolul 3 (interzicerea torturii) s-a afirmat că statul britanic nu numai că trebuie să se abțină de la a aplica tratamentele inumane și degradante, ci trebuie să ia măsuri pentru a proteja persoanele care se află în jurisdicția sa de astfel de tratamente. Singura măsură care să o poată proteja pe petiționară ar fi fost, în opinia ei, luarea unui angajament din partea DPP de a nu-l urmări pe dl. Pretty în eventualitatea cazului în care își ajută soția să se sinucidă.

Petiționara afirmă în continuare că articolul 8 îi recunoaște dreptul la autodeterminare, iar în refuzul DPP de a-și lua angajamentul solicitat de ea, alături de lipsa unei dispoziții legale care să autorizeze sinuciderea asistată suntem în prezența unei atingeri a dreptului de a-și exprima convingerile, în sensul garantat de articolul 9.

În sfârșit, invocând articolul 14, petiționara susține că interdicția sinuciderii asistate reprezintă o discriminare față de indivizii care nu se pot sinucide fără ajutor.

Hotărârea din 29.04.2002

În jurisprudența sa în materie, Curtea a pus constant accentul pe obligația statului de a proteja viața și deci nu este convinsă că “dreptul la viață”, în sensul garantat de articolul 2 ar putea fi interpretat, fără distorsiuni de limbaj, ca garantând și un drept diametral opus și cu atât mai mult nu se poate crea un drept la autodeterminare, în sensul de a oferi fiecărui individ dreptul de a alege mai degrabă moartea decât viața.

În consecință nu se poate deduce din articolul 2 un drept de a muri, fie cu ajutorul unui terț, fie cu asistența unei autorități publice și prin urmare nu a avut loc o violare a acestor dispoziții (unanimitate).

În privința articolului 3, Curtea relevă că, în speță, se recunoaște că guvernul însuși nu i-a aplicat petiționarei nici cel mai minor rău tratament.

Articolul 3 trebuie interpretat în armonie cu articolul 2, acesta din urmă consacrând în primul rând o interzicere a recurgerii la forță la fel ca și interzicerea oricărui comportament care ar putea provoca decesul unei ființe umane și nu conferă individului un drept de a-i pretinde statului să-i permită sau să-i faciliteze decesul.

A admite obligația pozitivă care, potrivit petiționarei, apasă asupra statului, ar însemna  obligarea acestuia să-și dea girul pentru niște acte care urmăresc să întrerupă viața, obligație care nu poate fi dedusă din articolul 3. Acesta din urmă nu face să apese asupra statului nici un fel de obligație pozitivă în materie, și nu a fost deci violat (unanimitate).

Petiționara este împiedicată prin lege să-și exercite alegerea de a evita ceea ce, în ochii săi, va constitui un sfârșit de viață nedemn si penibil. Curtea nu poate exclude faptul că aceasta reprezintă o atingere adusă dreptului celei interesate la respectarea vieții sale private în sensul garantat de articolul 8 (1).

Curtea reamintește că, pentru a se concilia cu paragraful 2 al articolului 8 o ingerință în exercitarea unui drept garantat de acesta trebuie să fie prevăzută de lege, inspirata de scopuri legitime și necesară într-o societate democratică.

Problema care se desprinde din argumentarea părților este cea a necesității ingerinței, dezbaterea purtând preponderent asupra proporționalității acesteia.

Curtea consideră că statele au dreptul de a controla, prin intermediul dreptului, acticitățile care prejudiciază viața și securitatea celorlalți.

De asemenea, Curtea estimează că natura generală a interzicerii sinuciderii asistate nu este disproporționată, și că nu este arbitrar ca dreptul sa reflecte importanța dreptului la viață interzicând sinuciderea asistată.

În egală măsură nu este nimic disproporționat nici în refuzul DPP de a-și lua anticipat angajamentul de a-l exonera, pe dl. Pretty, de orice urmărire.

Datorită faptului că ingerița in discuție poate trece drept justificată și necesară într-o societate democratică pentru protecția drepturilor celorlalți, Curtea decide că nu a avut o violare a articolului 8 (unanimitate).

Învinuirile aduse de petiționară nu se raportează la o formă de manifestare a unei religii sau a unei convingeri legate de un cult, de învățământ, de practici ori de îndeplinire a unor rituri în sensul celei de-a doua fraze a paragrafului 1 din articolul 9. Termenul de “practici” utilizat în articolul 9 paragraful 1 nu acoperă orice act motivat sau influențat de religie sau de o convingere. În ciuda faptului că argumentele petiționarei reflectă aderarea sa la principiul autonomiei personale, ele nu constituie decât o reformulare a acuzației formulate în baza articolului 8.

Curtea a ajuns la concluzia că articolul 9 nu a fost încălcat (unanimitate).

În privința articolului 14, există pentru Curte o justificare obiectivă și rezonabilă privind lipsa unei distincții juridice între persoanele care sunt fizic capabile să se sinucidă și cele care nu o pot face fără ajutor. Delimitarea celor două categorii este, adesea, foarte îngustă, iar a încerca să înscrii in lege o excepție referitoare la persoanele considerate a nu fi capabile să se sinucidă ar zgudui serios protecția vieții. Prin urmare nu s-a petrecut o violare a articolului 14 (unanimitate).

 

Principiul necesităţii: McCann şi alţii împotriva Marii Britanii.

Utilizarea forţei letale a fost examinată pentru prima dată în detaliu în hotărârea McCann şi alţii împotriva Marii Britanii: art. 2 nu admite excepţii de la dreptul la viaţă decât dacă folosirea forţei este „absolut necesară”, aceşti termeni indicând faptul că trebuie aplicat un criteriu al necesităţii mai strict şi imperios decât cel utilizat în mod normal pentru a stabili dacă intervenţia statului este „necesară într-o societate democratică” în sensul art. 8–11 §§ 2 din Convenţie (pct. 149). Cererea se referea la decesul a trei membri IRA suspectaţi că transportau asupra lor un detonator pentru a declanşa o bombă la distanţă. Ei au fost împuşcaţi în stradă de soldaţii din Special Air Service (SAS), în Gibraltar. Curtea a constatat încălcarea art. 2, pe motiv că operaţiunea ar fi putut fi organizată şi controlată astfel încât să nu fie necesară uciderea suspecților.

 

Obligaţii pozitive: Osman împotriva Marii Britanii.

Cazul se referea la uciderea tatălui unui elev – domnul Osman a fost împuşcat şi fiul său a fost grav rănit în cursul incidentului – de către un profesor care fusese implicat într-o serie de evenimente din ce în ce mai grave şi care fusese suspendat din funcţie în urma unui examen psihiatric.

Neîncălcarea art. 2: reclamanţii nu au demonstrat că autorităţile ştiau sau ar fi trebuit să ştie că vieţile elevului şi a tatălui său erau puse într-un pericol real şi imediat de către profesor, sau că ar fi existat probe suficiente fie pentru a condamna persoana în cauză, fie pentru a dispune internarea sa într-un spital de psihiatrie.

 

Aspectul procedural al obligaţiilor pozitive: Giuliani şi Gaggio împotriva Italiei.

Cererea se referea la decesul unui tânăr în timp ce lua parte la o manifestaţie împotriva globalizării, în cursul summit-ului G8 desfăşurat la Genova în 2001.

Neîncălcarea art. 2 în ceea ce priveşte recurgerea la forţă letală: aceasta nu a fost nici excesivă, nici disproporţionată în raport cu ceea ce era absolut necesar pentru a asigura protecţia oricărei persoane împotriva violenţei ilegale.

Neîncălcarea art. 2 în ceea ce priveşte cadrul legislativ intern care reglementează utilizarea forţei letale sau privind armele cu care forţele de ordine erau dotate în cursul summit-ului G8 de la Genova.

Neîncălcarea art. 2 în ceea ce priveşte organizarea şi planificarea operaţiunilor poliţiei în cursul summit-ului G8 de la Genova. Deşi statele contractante au obligaţia să asigure desfăşurarea paşnică a manifestaţiilor legale şi siguranţa tuturor cetăţenilor, „[acestea] nu pot totuşi să garanteze aceste lucruri în mod absolut şi beneficiază de o putere largă de apreciere în alegerea metodei folosite în acest scop”.

Neîncălcarea art. 2 în ceea ce priveşte pretinsa absenţă a unei anchete efective asupra decesului. Curtea a statuat că o examinare detaliată a glonţului letal, care reprezenta obiectul litigiului dintre părţi, nu ar fi constituit un element esenţial, deoarece a ajuns la concluzia că recurgerea la forţa letală a fost justificată.

 

Dreptul la viaţă în timpul detenţiei: Carabulea împotriva României.

Cererea se referea la fratele reclamantului, persoană de etnie romă suspectată de furt calificat, care a fost torturat în timpul reţinerii, lipsit de contactul cu familia şi care a decedat la terapie intensivă.

Încălcarea art. 2 (deces şi absenţa unei anchete efective): autorităţile nu numai că nu au asigurat asistenţă medicală în timp util fratelui reclamantului, ci nici au oferit nicio explicaţie satisfăcătoare privind decesul unui tânăr de 27 de ani, în stare de perfectă sănătate la momentul reţinerii sale.

_____________________________________________________________

Referințe și link-uri utile:

C. Brumar, Protecția internațională a drepturilor omului, ed. Pro Universitaria, București, 2011.

V. Berger, Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, ed. a 5-a, 2005.

http://www.echr.coe.int/Documents/FS_Life_RON.pdf

Related articles