Aspecte teoretice si practice privind participarea obligatorie a procurorului in procesul penal

Silviu Gabriel BARBU

conf. univ. dr., judecător detaşat la Ministerul Afacerilor Externe

Vasile COMAN

asis. univ., judecător în cadrul Judecătoriei Pucioasa

REZUMAT: Lucrarea priveşte rolul şi participarea procurorului în cadrul procesului penal, ca efect al intervenţiei Curţii Constituţionale pe calea excepţiei de necontituţionalitate, în verificarea conformităţii cu dispoziţiile Constituţiei a unor proceduri penale astfel cum au fost reglementate în Legea nr. 135/2010 privind Noul Cod de procedură penală al României. Ca efect al deciziilor pronunţate recent de instanţa constituţională, analizate în conţinutul articolului, procurorul devine un participant obligatoriu la activitatea judecătorului de înfăptuire a actului de justiţie în materie penală, şi trebuie să facă parte din alcătuirea instanţei, sub sancţiunea nulităţii absolute a hotărârii.

CUVINTE CHEIE: procuror, Curte Constituţională, instanţă, principii, proces echitabil

I. Aspecte introductive. Importanta şi locul Ministerului Public în sistemul organelor statului a fost legiferată, mai întâi, la nivel constituţional în art. 131 din Constituţia României, republicată ca urmare a modificărilor aduse, ultima dată cu ocazia revizuirii prin Legea nr. 429/2003, care prevede că acesta reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.

De origine franceză, instituţia Ministerului Public este o magistratură componentă a autorităţii judecătoreşti, alcătuită din magistraţi-procurori constituiţi în parchete arondate pe lângă fiecare instanţă judecătorească însă, din punct de vedere al naturii juridice, s-a apreciat că face parte din puterea executivă a statului², fapt admis şi în jurisprudenţa Curţii Europene de la Strasbourg, care a statuat că procurorii români, acţionând în calitate de magistraţi în cadrul Ministerului Public, nu îndeplinesc condiţia de independenţă faţă de executiv³.

Potrivit art. 132 alin. (1) din Constituţie, preluat în art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Ministerul Public îşi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi al controlului ierarhic.

În activitatea judiciară procesual penală procurorul are calitatea de participant la proces, iar rolul deosebit pe care îl are în aflarea adevărului şi asigurarea respectării legii este justificat de faptul că legea penală apără împotriva celor mai grave atingeri aduse valorilor sociale fundamentale, cum ar fi viaţa, integritatea fizică sau psihică, libertatea, patrimoniul, autoritatea şi siguranţa statului, şi altele.

Odată cu intrarea în vigoare în data de 01 februarie 2014 a Legii nr. 135/2010 privind Noul Cod de procedură penală⁴ al României (în continuare C.proc.pen.), legiuitorul a consacrat expres în art. 3 un principiu nou al procesului penal, care nu îşi are corespondent în vechiul Cod, respectiv principiul separării funcţiilor judiciare. Exista totuşi o abordare la nivel doctrinar a acestui principiu, deoarece se făcea distincţie generică între funcţiile procesuale de acuzare, de apărare şi de judecată, însă acesta nu făcea o delimitare clară sub acest aspect, păstrând o oarecare confuzie prin faptul că reglementa doar activitatea organelor de urmărire penală şi a instanţei de judecată⁵.

Principala noutate adusă de principiul separării funcţiilor judiciare în noul Cod de procedură penală constă în aceea că are în vedere doar organele judiciare, categorie în care art. 30 lit. b) din Cod include şi procurorul, ca fiind unul dintre organele specializate ale statului care realizează activitatea judiciară, alături de organele de cercetare penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară şi instanţele judecătoreşti.

În noul Cod de procedură penală procesul penal este structurat în patru faze procesuale – urmărirea penală, camera preliminară, judecata propriu zisă şi executarea hotărârilor penale definitive. Procesul penal cunoaşte întodeauna faza urmării penale, deoarece potrivit noul Cod instanţa nu mai poate proceda la extinderea procesului penal cu privire la alte fapte sau persoane, situaţie în care se vorbea de un proces penal atipic.

II. Participarea obligatorie a procurorului la procesul penal. În prima fază a procesului penal – urmărirea penală, în principal organele de cercetare penală (generale şi speciale) şi procurorul îşi desfăşoară în mod obligatoriu activitatea, acesta din urmă fiind organul care coordonează întreaga urmărire penală şi are competenţa exclusivă de a dispune soluţiile după epuizarea acestei faze a procesului penal.

Urmare a necesităţii respectării principiilor dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, judecătorului i-au fost însă conferite însemnate atribuţii în legătură cu desfăşurarea urmăririi penale. În acest scop, art. 53 din C.proc.pen. reglementează în premieră instituţia judecătorului de drepturi şi libertăţi, ca fiind judecătorul care, în cadrul instanţei, potrivit competenţei acesteia, soluţionează, în cursul urmăririi penale, cererile, propunerile, plângerile, contestaţiile sau orice alte sesizări privind: a) măsurile preventive; b) măsurile asigurătorii; c) măsurile de siguranţă cu caracter provizoriu; d) actele procurorului, în cazurile expres prevăzute de lege; e) încuviinţarea percheziţiilor, a folosirii metodelor şi tehnicilor speciale de supraveghere sau cercetare ori a altor procedee probatorii potrivit legii; f) procedura audierii anticipate; g) alte situaţii expres prevăzute de lege.

Una dintre cele mai importante atribuţii ale procurorului este reglementată în art. 63 lit. e) şi art. 67 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară⁶, respectiv faptul că acesta participă la şedinţele de judecată, în condiţiile legii, şi are rol activ în aflarea adevărului. Acest lucru s-a considerat că este firesc având în vedere semnificaţia deosebită a judecăţii ca fază a procesului penal, ce rezultă, printre altele, din caracterul indispensabil al acestei faze procesuale în derularea procedurii judiciare în ce priveşte aplicarea sancţiunilor penale, deci atingerea scopului procesului penal. Pe de altă parte, judecătorul este singurul organ care are atribuţii de înfăptuire a justiţiei⁷, – aspect reglementat în art. 126 alin. (1) din Constituţie, iar faza de judecată îşi merită importanţa acordată şi prin aceea că instanţa verifică întreaga activitate procesuală desfăşurată, atât anterior judecării cauzei, cât şi pe parcursul cercetării judecătoreşti⁸.

În jurisprudenţa Curţii Constituţionale, s-a arătat în mod constant că, în procesul penal din România procurorul acţionează, în spiritul legalităţii⁹ ca reprezentant al intereselor generale ale societăţii, dar şi ca apărător al ordinii de drept, al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, părţi din proces.

Articolul 315 alin. (2) din Cod de procedură penală anterior – Legea nr. 29/1968 republicată¹⁰, în vigoare până la data de 31 ianuarie 2014, menţiona participarea obligatorie a procurorului la toate şedinţele de judecată în primă instanţă, cu excepţia celor care aveau loc la Judecătorie, unde procurorul trebuia să participe numai în 5 situaţii: a) în cauzele în care instanţa era sesizată prin rechizitoriu, b) în cauzele în care legea prevedea pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii de 3 ani sau mai mare (se avea în vedere maximul special din norma de incriminare), c) în cauzele în care inculpatul se afla în stare de detenţie, d) în cauzele în care asistenţa juridică a inculpatului era obligatorie, d) în cauzele în care se dispunea înlocuirea amenzii cu închisoarea. La şedinţele de judecată privind alte infracţiuni, judecătorul participa când considera necesar.

Spre deosebire de vechea reglementare, art. 353 alin. (9) C.proc.pen. prevede că „Participarea procurorului la judecata cauzei este obligatorie”, iar norma procesual penală cuprinsă în art. 363 alin. (1) C.proc.pen. – având denumirea marginală Participarea procurorului la judecată instituie, într-o formulare aproape identică, acelaşi principiu „Participarea procurorului la judecată este obligatorie”. Prin Decizia nr. 3 din 19 ianuarie 2015 pronunţată într-un recurs în interesul legii¹¹, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că norma art. 363 alin. (1) C.proc.pen., care consacră obligativitatea prezenţei procurorului la judecată, instituie o regulă cu caracter general, incidentă ori de câte ori este vorba despre o activitate procesuală de judecată, inclusiv în materia căilor extraordinare de atac¹².

În literatura de specialitate, s-a arătat că noţiunea de „judecată” semnifică, în sens restrâns, operaţiunea de logică practică şi juridică prin care un organ cu competenţă jurisdicţională soluţionează un conflict de drept cu care a fost învestit. Prin „judecată” ca fază a procesului penal se înţelege acea fază procesuală care se desfăşoară în faţa instanţelor penale din momentul sesizării iniţiale şi până la soluţionarea definitivă a cauzei penale¹³, şi care implică obligatoriu prezenţa judecătorului.

În această fază a procesului penal este esenţial să se asigure preeminenţa dreptului¹⁴, scop care poate fi atins doar dacă sunt garantate principiile procesului echitabil în materie, obiectiv la care o contribuţie esenţială are indiscutabil şi procurorul, alături de judecător.

Prin urmare, în absenţa unei prevederi legale care să prevadă că judecata se desfăşoară fără participarea procurorului, devine automat incident principiul general stabilit de art. 363 alin. (1) C.proc.pen. Principiul este aplicabil inclusiv în situaţia în care textul nu prevede nimic în acest sens, deşi astfel de situaţii sunt rar întâlnite în legislaţie (spre exemplu, în cazul etapei admiterii în principiu a contestaţiei în anulare – art. 431 alin. (1) C.proc.pen., sau a admiterii în principiu a revizuirii – art. 459 alin. (2) C.proc.pen.¹⁵).

Deşi acesta este principiul, legiuitorul a reglementat în cuprinsul noului Cod de procedură penală, separat, mai multe proceduri în care judecătorul putea judeca fără participarea procurorului şi, după caz, a părţilor sau a subiecţilor procesuali principali. Aceste situaţii însă au fost supuse analizei compatibilităţii cu dispoziţiile Constituţiei prin intermediul excepţiei de neconstituţionalitate ridicate de părţi în procese pendente, iar până în prezent o mare parte din acestea au fost invalidate de Curtea Constituţională.

III. Proceduri penale în care participarea procurorului a devenit din nou obligatorie, ca efect al deciziilor Curţii Constituţionale.

Excepţiile de la regula participării obligatorie a procurorului prevăzută de art. 363 alin. 1 C.proc. pen., existente la momentul intrării sale în vigoare, în care se prevedea că judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa judecau fără participarea procurorului, au fost rând pe rând declarate ca fiind contrare în principal dreptului la un proces echitabil stipulat în art. 21 alin. (3) din Constituţie, fiind expuse în continuare, împreună cu considerentele esenţiale avute în vedere de instanţa constituţională în fiecare caz.

a) procedura camerei preliminare – art. 345 alin. (1) C.proc.pen., prevede că „Dacă s-au formulat cereri şi excepţii ori a ridicat din oficiu excepţii, judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra acestora, prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea procurorului şi a inculpatului, la expirarea termenului prevăzut la art. 344 alin. (4)”, iar art. 346 alin. (1) C.proc.pen., prevede că „Judecătorul de cameră preliminară hotărăşte prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea procurorului şi a inculpatului”.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 887 din 05 decembrie 2014, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. 345 alin. (1) şi art. 346 alin. (1) C.proc.pen. constatându-se că, soluţia legislativă potrivit căreia, judecătorul de cameră preliminară se pronunţă „fără participarea procurorului şi a inculpatului”, este neconstituţională.

Prin aceeaşi Decizie, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 347 alin. (3) C.proc.pen. raportat la cele ale art. 344 alin. (4), art. 345 alin. (1) şi art. 346 alin. (1) din acelaşi Cod, sunt neconstituţionale.

Instituţie nouă şi inovatoare introdusă în Codul de procedură penală cu rolul de a înlătura durata excesivă a proceselor penale în faza de judecată, camera preliminară este, în esenţă, un filtru de legalitate ce nu antamează fondul cauzei, deoarece judecătorul de cameră preliminară nu dispune în sens pozitiv sau negativ cu privire la elementele esenţiale ale raportului de conflict – faptă, persoană, vinovăţie. Distinctă de faza urmăririi penale şi a judecăţii propriu zise, această fază¹⁶ a procesului este deosebit de importantă deoarece rezultatul acesteia are o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procedurii ulterioare, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului.

Prin decizia menţionată, Curtea a arătat că lipsa participării efective a procurorului în această fază procesuală, conduce la încălcarea unor principii esenţiale ale procesului echitabil, precum contradictorialitatea, oralitatea, egalitatea de arme, garanţii care se aplică în egală măsură şi în fazele premergătoare judecăţii, chiar dacă nu ţin de fondul cauzei¹⁷.

Plecând de la obiectul procedurii camerei preliminare, de la importanţa probelor în procesul penal, precum şi de la rolul pe care procurorul în ocupă în procesul penal, Curtea a statuat că procurorul trebuie să se bucure în egală măsură de o procedură orală, iar acest lucru nu este posibil din punct de vedere practic, în condiţiile în care procedura este eminamente scrisă. Norma legală trebuie să permită tuturor participanţilor – procuror, părţi şi subiecţi procesuali principali, să aibă acces la toate documentele dosarului care pot influenţa opinia judecătorului şi să prevadă posibilitatea tuturor părţilor de a discuta efectiv observaţiile depuse în faţa acestuia.

Prin faptul că nu este prezent la procedură în faţa judecătorului, procurorul – ca de altfel şi inculpatul, are o participare limitată în această fază, fiind plasat într-o zonă inferioară de acţiune celei enunţate de art. 131 din Constituţie. Curtea a statuat prin Decizia nr. 190 din 26 februarie 2008¹⁸, că dispoziţia art. 131 alin. (1) din Constituţie privind rolul Ministerului Public, se poate concretiza prin legi organice sau ordinare, dar această concretizare nu poate să ducă la restrângerea conţinutului dispoziţiei constituţionale.

b) procedura soluţionării plângerii împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală – art. 341 alin. (5) şi (10) C.proc.pen., prevede că „Judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor”.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 886 din 05 decembrie 2014, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. 341 alin. (5) C.proc.pen., constatându-se că, soluţia legislativă potrivit căreia, judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii „fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor”, este neconstituţională.

Totodată, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 663 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 52 din 22 ianuarie 2015, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. 341 alin. (10) C.proc.pen., constatându-se că, soluţia legislativă potrivit căreia, judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra contestaţiei împotriva încheierii pronunţate în cazul prev. de art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) C.proc.pen., „fără participarea procurorului şi a inculpatului”, este neconstituţională.

Soluţiile de neurmărire sau de netrimitere în judecată, dispuse de procuror prin ordonanţă sau prin rechizitoriu, prin care se pune capăt conflictului de drept penal, pot fi confirmate sau infirmate în urma analizei judecătorului de cameră preliminară. Acest lucru a fost consfinţit tot de instanţa constituţională prin Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997¹⁹, în care Curtea a statuat că „fiind vorba de acte şi măsuri luate de procuror în cursul procesului penal, acestea trebuie să fie supuse nu numai controlului ierarhic, în cadrul Ministerului Public, dar şi controlului din partea instanţelor judecătoreşti”.

De aceea, legiuitorul, pe lângă obligaţia de a oferi oricărei persoane posibilitatea efectivă de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi intereselor sale legitime, trebuie să imprime acestei posibilităţi un caracter echitabil care să confere plenitudine de exerciţiu prin atingerea finalităţii urmărite. Acest lucru se poate realiza prin instituirea unei proceduri care să respecte cerinţele de echitate instituite de art. 21 alin. (3) din Constituţie, în absenţa cărora este golită de conţinut orice cenzură a soluţiilor de clasare sau renunţare la urmărire penală²⁰ dispuse de procuror prin ordonanţă. Întrucât acest act pune capăt conflictului de drept penal, intră în categoria actelor prin care se înfăptuieşte justiţia, a căror verificare de către judecătorul de cameră preliminară trebuie să fie efectivă.

Această exigenţă este şi mai evidentă în cazul plângerilor finalizate cu începerea judecăţii, când în baza art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) C.proc.pen., judecătorul de cameră preliminară desfiinţează soluţia de neurmărire prin încheiere, act care dobândeşte valenţele unui rechizitoriu, deci a unei modalităţi de aducere a unei acuzaţii în materie penală²¹ inculpatului, iar pentru a exista un standard de protecţie ridicat, garanţiile procesului echitabil trebuie să fie aplicabile şi în acest caz.

Verificând legalitatea procesului de administrare a probelor şi a actelor efectuate de către organele de urmărire penală, şi ţinând cont de faptul că potrivit art. 341 alin. (11) C.proc.pen. probele excluse în această fază nu mai sunt avute în vedere la judecata în fond a cauzei, este evident că, în activitatea judiciară în calitate de apărător al ordinii de drept, se impune citarea şi participarea obligatorie şi efectivă a procurorului, pentru dezbateri orale şi contradictorii, alături de ceilalţi participanţi.

Curtea subliniază din nou că procedura scrisă este insuficientă²² şi nu conferă plenitudine de exerciţiu procesului echitabil, deoarece plângerea petentului, cât şi notele scrise ale procurorului şi ale intimaţilor sunt susceptibile de a influenţa soluţia privind litigiul ce face obiectul acelei proceduri, determinantă cu privire la confirmarea-infirmarea stingerii acţiunii penale.

Totodată, procedura eminamente scrisă nu acoperă posibilitatea participanţilor la proces – mai ales a subiecţilor procesuali principali (suspectul şi persoana vătămată) cărora nu li se comunică aceste note, de a cunoaşte reciproc conţinutul notelor scrise, de a produce contraargumente, şi de a dezbate efectiv observaţiile depuse judecătorului de cameră preliminară, cu toate că aceşti participanţi justifică şi ei un interes legitim pentru aflarea adevărului.

c) în materia administrării probelor – art. 374 alin. (7) teza a doua C.proc.pen., prevede că „Probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi nu se readministrează în cursul cercetării judecătoreşti. Acestea sunt puse în dezbaterea contradictorie a părţilor şi sunt avute în vedere de instanţă la deliberare”.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 76 din 26 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 174 din 13 martie 2015, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (7) teza a doua C.proc.pen., constatându-se că soluţia legislativă de excludere a procurorului de la dezbaterea contradictorie a probelor cuprinsă în art. 374 alin. (7) teza a doua C.proc.pen., este neconstituţională.

În considerentele acestei decizii, Curtea a reamintit mai întâi că rolul esenţial al procurorului în activitatea judiciară în materie penală conferit de art. 131 din Constituţie, în calitatea sa de reprezentant al intereselor generale ale societăţii, expres reglementat chiar în Codul de procedură penală în art. 353 alin. (9) C.proc. pen. şi art. 363 alin. (1) C.proc.pen., care consfinţesc că participarea procurorului la judecată este obligatorie, respectiv în art. 63 şi art. 67 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, care prevăd că procurorul participă la proces şi are rol activ în aflarea adevărului.

Or, prin excluderea procurorului de la discutarea şi comentarea în contradictoriu a probelor administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi în cursul cercetării judecătoreşti, este restrânsă nejustificat posibilitatea procurorului de a participa şi a avea rol activ la una dintre cele mai importante activităţi procesuale – analiza temeiniciei probelor²³, ce reprezintă chintesenţa oricărui proces penal²⁴.

Totodată, Curtea a constatat că este încălcat principiul contradictorialităţii şedinţei de judecată consacrat în art. 351 C.proc.pen., principiu care este aplicabil şi reprezentantului Ministerului Public astfel cum s-a hotărât şi în jurisprudenţa Curţii E.D.O. – cauza Nideröst-Hubber c. Elveţiei, Hotărârea din 18 februarie 1997, în care s-a statuat că principiul contradictorialităţii nu priveşte numai părţile între ele, ci şi Ministerul Public sau chiar o altă jurisdicţie independentă, participantă, potrivit normelor naţionale, la o fază superioară a procesului, cum este cazul instanţei de fond.

Curtea mai arată că, în calitatea sa de apărător al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, procurorul nu se transformă într-un avocat al vreunei părţi, el având numai rolul de a veghea la respectarea legii în procesele care pun în discuţie astfel de drepturi şi libertăţi. Fiind vorba de un proces penal, este de necontestat că în acest domeniu există interese generale care trebuie apărate, iar în activitatea judiciară Constituţia a stabilit acest rol de apărător pentru procuror a cărui participare nu poate avea caracter formal, în condiţiile în care este titularul acţiunii penale. De aceea, este fără îndoială că dezbaterea contradictorie a probelor, în condiţiile textului legal criticat, afectează ordinea de drept instituită de Constituţie care consacră rolul Ministerului Public.

d) procedura redeschiderii urmării penale – art. 335 alin. (4) C.proc.pen., prevede că „Redeschiderea urmăririi penale este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, în termen de cel mult 3 zile, sub sancţiunea nulităţii. Judecătorul de cameră preliminară hotărăşte prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea procurorului şi a suspectului sau, după caz, a inculpatului, asupra legalităţii şi temeiniciei ordonanţei prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale”.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 496 din 23 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 708 din 22 septembrie 2015, adoptată în opinie majoritară, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală, constatându-se că, soluţia legislativă potrivit căreia, legalitatea şi temeinicia ordonanţei prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale se soluţionează „fără participarea părţilor şi a procurorului”, este neconstituţională.

Curtea a subliniat mai întâi că, spre deosebire de art. 273 alin. (2) din vechiul Cod, unde se prevedea că reluarea urmăririi penale în caz de redeschidere a acesteia era de competenţa exclusivă a procurorului care dispunea prin ordonanţă, art. 334 alin. (4) C.proc.pen. prevede că redeschiderea urmăririi penale este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, în termen de cel mult 3 zile, sub sancţiunea nulităţii.

În acest fel, legiuitorul a înţeles să pună de acord dispoziţiile Codului de procedură penală cu prevederile art. 6 § 1 din Convenţia E.D.O., ca urmare a considerentelor reţinute de Curtea de la Strasbourg în cauza Stoianova şi Nedelcu c. României, Hotărârea din 04 august 2005²⁵, prin care instanţa europeană a constatat necesitatea ca posibilitatea acordată parchetului de a redeschide urmărirea penală să fie supusă autorizării unei instanţe naţionale care să fie obligată să examineze temeinicia unei astfel de cereri, în sensul de a aprecia dacă redeschiderea cazului nu este inechitabilă sau perioada scursă de la încetarea anchetei nu este excesivă.

Procedura de confirmare de către judecătorul de cameră preliminară a redeschiderii urmăririi penale constituie, prin urmare, o garanţie procesuală a caracterului echitabil a actului de redeschidere a urmăririi penale acordată participanţilor la procesul penal, în condiţiile în care în toate cazurile de redeschidere a urmăririi penale, împotriva persoanei referitor la care este confirmată soluţia de redeschidere a urmăririi penale, va fi formulată o acuzaţie în materie penală.

În aceste condiţii, procedura scrisă necontradictorie nu conferă plenitudine de jurisdicţie şi anulează implicit două dintre garanţiile esenţiale ale procesului echitabil – oralitatea şi contradictorialitatea, care presupun posibilitatea procurorului şi a suspectului sau, după caz, inculpatului de a fi prezenţi efectiv şi activ la verificarea legalităţii şi temeiniciei ordonanţei prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale²⁶.

Stabilirea şi verificarea situaţiilor de fapt care justifică redeschiderea urmăririi penale nu poate fi realizată de judecătorul de cameră preliminară în mod unilateral şi formal într-o procedură necontradictorie, ci doar în prezenţa procurorului şi a suspectului/ inculpatului, acesta din urmă având interesul major de a dovedi neîntrunirea condiţiilor privind redeschiderea urmăririi penale în privinţa sa.

e) procedura contestaţiei privind durata procesului penal – art. 488^4 alin. (5) C.proc.pen., prevede: „Contestaţia se soluţionează prin încheiere, în camera de consiliu, fără participarea părţilor şi a procurorului”.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 423 din 9 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 538 din 20 iulie 2015, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. 488^4 alin. (5) din Codul de procedură penală, constatându-se că, soluţia legislativă potrivit căreia, contestaţia privind durata procesului penal se soluţionează „fără participarea părţilor şi a procurorului”, este neconstituţională.

Tot ca efect al unor hotărâri pronunţate de Curtea de la Strasbourg în verificarea garanţiei termenului rezonabil al procedurilor²⁷, legiuitorul a introdus în noul Cod de procedură penală contestaţia privind durata procesului penal, ca remediu accelerator care să aibă ca efect soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

Deşi nu este o procedură de fond şi nu reprezintă o acuzaţie în materie penală adusă inculpatului, instanţa constituţională a stabilit că procurorul şi ceilalţi participanţi la proces trebuie să beneficieze de posibilitatea de a participa la şedinţa de judecată pentru a-şi susţine direct şi nemijlocit, în faţa judecătorului argumentele referitoare la caracterul excesiv sau nerezonabil al duratei procesului, într-o procedură contradictorie şi orală.

Formularea unui punct de vedere cu privire la contestaţia formulată, de către procuror când cauza se află în cursul urmăririi penale, respectiv de instanţa pe rolul căreia se află cauza, sau ceilalţi participanţi prevăzuţi de art. 488 ^2 alin. (1) şi (2) C.proc.pen., nu oferă participanţilor la proces posibilitatea de a-şi exercita pe deplin dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare, de vreme ce dreptul de a nu fi prezenţi cu prilejul soluţionării contestaţiei îi împiedică de la a cunoaşte susţinerile părţilor adverse, de a formula contraargumente în apărarea propriilor interese procesuale, dar şi a exprima opinii cu privire la eventualele întrebări ale judecătorului.

Curtea de la Strasbourg consideră procedurile penale ca pe un întreg, caracterul echitabil al procesului fiind apreciat în ansamblul cauzei. Pe de altă parte, anumite garanţii impuse de art. 6 din Convenţie, precum termenul rezonabil sau dreptul la apărare, pot de asemenea relevante în acest stadiu al procedurii, în măsura în care echitatea procesului poate fi grav încălcată prin nerespectarea iniţială a condiţiilor impuse²⁸.

f) procedura de confiscare sau desfiinţare a unui înscris în cazul clasării – art. 549^1 alin. (2), (3) şi (5) din C.proc.pen., prevăd că „(2) Judecătorul de cameră preliminară comunică persoanelor, ale căror drepturi şi interese legitime pot fi afectate, o copie a ordonanţei, punându-le în vedere că în termen de 10 zile de la primirea comunicării pot depune note scrise”, „(3) După expirarea termenului prevăzut de alin. (2), judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra cererii prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea procurorului şi a persoanelor prevăzute la alin. (2) putând dispune una dintre următoarele soluţii …”, „(5) Contestaţia se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei sesizate ori, când instanţa sesizată este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de către completul competent potrivit legii, care se pronunţă prin încheiere motivată, fără participarea procurorului şi a persoanelor prevăzute la alin. (2), putând dispune una dintre următoarele soluţii … ”.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 166 din 23 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 264 din 21 aprilie 2015, în opinie majoritară, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. 549^1 alin. (2) din Codul de procedură penală, sunt neconstituţionale.

Prin aceeaşi Decizie, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi cu privire la dispoziţiile art. 549^1 alin. (3) şi (5) din Codul de procedură penală, constatându-se că, soluţia legislativă potrivit căreia, judecătorul de cameră preliminară, respectiv instanţa ierarhic superioară ori completul competent se pronunţă „în camera de consiliu, fără participarea procurorului ori a persoanelor prevăzute la alin. (2)”, este neconstituţională.

Articolul 249 alin. (2) cu raportare la art. 245 alin. (1) lit. c) ^1 C.proc.pen. 1968, stabilea că prin ordonanţele de încetare a urmăririi penale sau scoatere de sub urmărire penală procurorul dispune şi asupra sesizării instanţei civile competente cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2011 dată într-un recurs în interesul legii, a stabilit că această reglementare este un „un caz expres prevăzut de lege” în sensul art. 45 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă anterior, în care procurorului i se recunoştea legitimarea procesuală pentru a formula acţiunea civilă. Întrucât în aceste situaţii, acţiunea penală se stingea în faza urmăririi penale, nefiind deci sesizată instanţa penală cu soluţionarea acţiunii penale, prin Decizia nr. XV din 21 noiembrie 2005 dată într-un alt recurs în interesul legii, instanţa supremă a stabilit că revine instanţei civile competenţa desfiinţării totale sau parţiale a unui înscris.

Odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, procedura desfiinţării unui înscris devine o procedură specială, reglementată în art. 549 ind. 1 C.proc.pen, şi este atribuită instanţei penale, respectiv în competenţa derivată a judecătorului de cameră preliminară.

Curtea a arătat că procedura specială vizează o atribuţie a judecătorului de cameră preliminară în care acesta decide asupra fondului cauzei, respectiv dispune cu privire la desfiinţarea unui înscris sau cu privire la confiscarea unor bunuri. Aceasta, în condiţiile în care nici ordonanţa procurorului de clasare sau renunţare la urmărire penală şi nici încheierea judecătorului de cameră preliminară prin care se soluţionează plângerea împotriva acestor soluţii ale procurorului, în baza art. 341 C.proc.pen., nu au autoritate de lucru judecat în faţa judecătorului de cameră preliminară care urmează a se pronunţa în conformitate cu prevederile art. 549 ind. 1 C.proc.pen.

Fiind vorba de o procedură ce vizează rezolvarea unor probleme de fond, procedura sumară prin intermediul notelor scrise nu este suficientă, ci trebuie aplicate garanţiile procesului echitabil evocate anterior – principiul oralităţii şi al contradictorialităţii. Acesta implică însă prezenţa obligatorie a procurorului în faţa judecătorului, respectiv acordarea acestei posibilităţii de a participa şi celorlalte persoane interesate, pentru ca acestea să poată solicita administrarea unor mijloace de probă, de a folosi şi discuta aceste mijloace de probă, precum şi de a invoca excepţii pentru a-şi argumenta poziţia procesuală.

În plus, în şi decizia analizată Curtea constată înfrângerea unei alte garanţii explicite a procesului echitabil – principiul publicităţii procesului, întrucât atât fondul cauzei, cât şi contestaţia împotriva soluţiei pronunţate conform art. 549 ind. 1 alin. (3) şi (5) C.proc.pen., se soluţionează în şedinţă nepublică, fără să existe o raţiune excepţională care să justifice absenţa publicităţii şedinţei de judecată în această procedură, garanţie prevăzută expres în art. 127 din Constituţie şi preluată în art. 352 alin. (1) C.proc.pen.

IV. Concluzie. Sub aspectul aplicării regulii „pentru viitor”, în cazul excepţiilor de neconstituţionalitate, Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale²⁹ prevede că dosarul în care a fost ridicată şi, ulterior, admisă excepţia de neconstituţionalitate, se soluţionează fără să se mai ţină cont de norma juridică declarată neconstituţională, în acest caz aşadar cu participarea obligatorie a procurorului, sub sancţiunea expresă a nulităţii absolute instituite de art. 281 alin. (1) lit. d) C.proc.pen.

În egală măsură, art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 11 alin. 4 teza a-2-a din Legea nr. 47/1992 prevăd că de la data publicării în Monitorul Oficial al României deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, impunându-se deci tuturor subiecților de drept (efect erga omnes), nu numai inter partes litigantes, rezultând concluzia logică potrivit căreia acestea se aplică tuturor cauzelor similare aflate pe rolul instanţelor şi în care excepţia de neconstituţionalitate este incidentă, ca urmare a aplicării principiului tempus regit actum, precum şi o nuanţă a principiului egalităţii în faţa legii consacrat în art. 16 alin. (1) din Constituţie.

Bibliografie:

Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituţia României, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008.

Silviu Gabriel Barbu, Dimensiunea constituţională a libertăţii individuale, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2011.

Corneliu Bârsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, Vol I. Drepturi şi libertăţi, Editura All Beck, Bucureşti, 2005.

Cosmin Flavius Costaş, Dreptul la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014.

Gheorghiţă Mateuţ, Tratat de procedură penală. Partea Generală, Vol II., Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2012.

Grigore Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Ediţia a 2-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008.

Nicolae Volociu ş.a., Noul Cod de procedură penală, Ediţia a-2-a, revăzută şi adăugită, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2015.

G. Antoniu, Adina Vlăşceanu, Alina Barbu, Codul de procedură penală. Texte. Jurisprudenţă. Hotărâri C.E.D.O., Ediţia a 2-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008.

Magdalena Iordache, Judecata în primă instanţă în noul Cod de procedură penală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014.

Ion Neagu, Tratat de procedură penală. Partea Specială, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009.

Mihail Udroiu, Procedură penală. Partea specială. Noul Cod de procedură penală, Ediţia a 2-a, -revăzută şi adăugită-, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2015.

Hotărârile CEDO în cauzele împotriva României 1994-2009, Vol. IV, Editura Universitară, Bucureşti, 2010.

www.echr.coe.int. (Curtea Europeană a Drepturilor Omului).