Au animalele personalitate juridică? Pot fi ele subiecte de drept?

Aşa cum am văzut într-un articol ce poate fi găsit aici, toate persoanele dobândesc la naştere capacitate de folosinţă ( art. 34 Cod civil) şi nu pot renunţa la ea, aceasta încetând odată cu moartea persoanei respective (art 35 Cod civil). Articolul 37 din Codul civil prezintă capacitatea de exerciţiu, aceasta semnifică aptitudinea unei persoane de a încheia singură acte juridice şi se dobândeşte pe parcursul vieţii. Sub acest aspect, se întâlnesc trei categorii de persoane:
– persoane cu capacitate de exerciţiu deplină ( capacitatea de exerciţiu deplină se dobândeşte la majorat).
– persoane cu capacitate de exerciţiu restrânsă( este cea pe care o au minorii între 14 şi 18 ani).
– persoane lipsite de capacitate de exerciţiu ( persoanele care nu au îndeplinit vârsta de 14 ani şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească).

Având în vedere aceste considerente legate de fiinţa umană, se pune problema dacă animalele au şi ele personalitate juridică sau dacă practică între ele un anumit drept. Există o diferenţă enormă între om şi animal, grecii considerau că persoana este superioară faţă de celelalte fiinţe prin demnitatea pe care o are, prin reflecţie şi raţiune ( pe verticală). Iar demnitatea pe orizontală arată că nu toţi oamenii sunt egali în demnitate. Animalul nu are personalitate juridică şi nu este subiect de drept, dar, cu toate acestea, s-a observat un comportament cultural al animalelor, acestea folosind numeroase mijloace pentru a-şi procura hrana. Cazul macacilor care spală cartofii înainte să-i mănânce sau faptul că aruncă grâul cu nisip în apă ca să le separeu.

O carte a Legii perşilor, Codul câinelui ciobănesc, recunoaşte patrupedului dreptul de a omorî o oaie şi de a se hrăni din ea dacă stăpânul nu l-a hrănit timp de patru zile. O altă lege precizează că în situaţia în care patrupedul omoară o oaie i se taie prima dată urechea stângă, a doua oară cea dreaptă, a treia oară piciorul stâng, a patra oară piciorul drept, a cincea oară coada. Din aceste practici se poate observa un veritabil drept penal al animalelor. Un rege al Scoţiei care a trăit în secolul al II-lea î. Hr. edicta că scroafa care îşi mănâncă unul dintre micuţi era pedepsită prin lapidare şi îngropare. În Evul mediu au existat procese împotriva unor insecte distrugătoare, putându-se observa că erau tratate ca adevărate subiecte de drept, fiind citate prin portărei, numindu-li-se apărători din oficiu.
S-a pus întrebarea dacă nu cumva edictarea unor legi privind protecţia animalelor ar acorda acestora o deplină capacitate juridică, transformându-le în subiecte de drept. Răspunsul este evident negativ, elaborarea unor astfel de legi are ca început caracterul compasional al omului şi îndatorirea pe care omul o are faţă de natură şi implicit faţă de animale. De asemenea, potrivit O.U.G nr. 55/2002 privind regimul de deţinere a câinilor periculoşi sau agresivi, neluarea măsurilor de prevenire a atacului canin sau organizarea de lupte între câini se pedepseşte cu închisoarea.

În concluzie, în dreptul modern doar oamenii sunt subiecte de drept prin faptul că dobândesc capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu. În Roma antică, existau însă persoane cărora nu le era recunoscut statutul de subiect de drept ( sclavii), aceştia fiind obiecte care se aflau în circuitul civil şi puteau fi vânduţi.