Autoritatea părintească. Cine răspunde pentru prejudiciile cauzate de minor?

Pentru început, voi face o scurtă prezentare a obligaţiilor pe care părinţii le au faţă de un copil minor, dar, aşa cum vom vedea, există obligaţii pe care părinţii le au şi faţă de un copil major. În încheierea articolului voi face referire la o speţă care ar putea provoca uimire, însă pe măsură ce vom cunoaşte dispoziţiile din Noul Cod civil referitoare la obligaţiile părinţilor, lucrurile vor părea cât se poate de normale.

Autoritatea părintească se referă la acele drepturi şi îndatoriri ce revin în mod egal părinţilor şi care privesc persoana şi bunurile copilului, ceea ce înseamnă că părinţii răspund pentru creşterea copiilor minori pe care îi au. Autoritatea părintească nu este un concept cu o activitate neîntreruptă în timp, acest lucru se poate desprinde din faptul că ea încetează în 3 situaţii:

– când copilul capătă capacitate deplină de exerciţiu (vârsta majoratului);
– atunci când minorul se căsătoreşte înainte de a împlini 18 ani;
– prin recunoaşterea pe care juridică a capacităţii depline de exerciţiu a minorului care a împlinit 16 ani;
Conţinutul autorităţii părinteşti este format din ansamblul drepturilor şi îndatoririlor pe care aceştia le au faţă de copil. Art. 487 Cod civil prevede că “părinţii au dreptul şi îndatorirea de a creşte copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală, de educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însuşirilor şi nevoilor copilului; ei sunt datori să dea copilului orientarea şi sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaşte acestuia.” Putem observa că se desprind de aici principalele arii de acţiune ale autorităţii părinteşti:

• obligația de a oferi copilului un cămin;
• responsabilitatea de a proteja și îngriji copilul;
• responsabilitatea de a disciplina copilul;
• responsabilitatea față de bunurile și proprietățile copilului;
• dreptul de a avea legături personale cu copilul și de a locui împreună cu copilul;
• dreptul de a alege educația pe care o va urma copilul (decizia cu privire la înscrierea copilului la școală sau grădiniță sau la anumite cluburi sau cercuri școlare sau extra-școlare);
• dreptul de a alege religia copilului;
• dreptul de a decide cu privire la internarea copilului într-o unitate spitalicească;
• dreptul de decizie cu privire la tratamentul de urmat de către copil;
• dreptul de acces la istoricul medical și școlar al copilului;
• dreptul de a da numele unui copil;
• dreptul de a încheia acte legale în numele copilului;
• dreptul de a aproba transmiterea de informații personale sau confidențiale despre copil;

Autoritatea părintească nu exclude luarea unor măsuri disciplinare împotriva copilului, însă acestea nu pot fi luate decât cu respectarea demnităţii acestuia. Atât Noul Cod civil prin art. 489, cât şi Legea nr. 217/2013 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, interzic luarea unor măsuri disciplinare drastice de natură a aduce atingere dezvoltării fizice, psihice sau stării emoţionale a copilului. Sancţiunile în acest caz pot merge din sfera dreptului civil (decăderea din drepturile părinteşti) către zona dreptului penal (infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului). Trebuie precizat că decăderea operează numai în legătură cu drepturile părinteşti, iar nu şi în legătură cu obligaţiile. Prin urmare, decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti nu scuteşte părintele de obligaţia de a da întreţinere copilului (art. 510 din Noul Cod civil).
În cazul unui părinte minor ce nu a împlinit încă vârsta de 14 ani, se poate observa faptul că legiuitorul a acţionat foarte prudent atunci când a prevăzut ca acesta să nu poată dispune nici în legătură cu drepturile copilului său, nici în legătură cu bunurile acestuia. Copilul urmează să beneficieze de protecţia unui tutore până în momentul în care părintele împlineşte vârsta de 14 ani şi de atunci poate exercita asupra copilului său drepturi şi îndatoriri părinteşti, dar numai cu privire la persoana copilului.

Articolul 493 din Noul Cod civil face vorbire despre dreptul şi îndatorirea părinţilor de a-şi supraveghea copilul. Se observă, astfel, că majoritatea atribuţiilor părinţilor ce decurg din autoritatea părintească apar atât ca drept, cât şi ca datorie, iar paza copilului suplineşte lipsa de discernământ a acestuia. [1]
O altă obligaţie foarte complexă ce apare între părinţi şi copii este cea de întreţinere, obligaţie ce operează pe două planuri: unul material şi celălalt moral.
Pe plan material, conform art. 499 alin. (1), părinţii sunt obligaţi, în solidar, să asigure minorului cele necesare traiului, educaţia, învăţătura, pregătirea profesională.
Pe plan moral, părinţii au îndatorirea de susţinere, ceea ce se concretizează fie prin încurajarea accesului la sistemul de învăţământ, fie prin încurajarea deprinderii unei meserii. La întreţinere are însă dreptul şi copilul major, dar cu condiţia să fie în continuarea studiilor şi să nu aibă mai mult de 26 de ani. Noul Cod civil prevede încetarea obligaţiei de întreţinere în cazul în care cel îndreptăţit la aceasta s-a făcut vinovat faţă de cel obligat să-l întreţină de fapte grave, contrare legii şi bunelor moravuri. Codul nu oferă o definiţie a acestor infracţiuni, însă doctrina a ajuns la concluzia că sunt acelea care atrag nedemnitatea succesorală.

În încheierea articolului voi face vorbire despre speţa la care m-am referit în introducere, însă cu următoarea precizare: un copil minor nu poate încheia singur acte juridice. Aici trebuie să distingem între minorul lipsit de capacitate de exerciţiu şi minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă:
– poate încheia acte de conservare minorul fără capacitate de exerciţiu;
– actele de administrare, în măsura în care nu provoacă prejudicii, pot fi încheiate de minorul cu capacitate restrânsă de exerciţiu fără a fi nevoie de încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal (art. 41 alin. (1). NCc), iar pentru cel lipsit de capacitate de exerciţiu, actele de administrare se încheie de către reprezentantul legal;
– actele de dispoziţie pot fi încheiate de minorul cu capacitate restrânsă , dar numai cu încuviinţarea ocrotitorului legal;
Vom lua exemplul în care un elev de liceu de clasa a 10-a încheie un contract cu o persoană majoră, iar aceasta din urmă iese prejudiciată. În cazul de faţă, având în vedere faptul că părinţii au obligaţia de supraveghere asupra copilului, partea vătămată din contract poate cere despăgubiri acestora. Lucrul care ar putea să surprindă este acela că regula de mai devreme nu operează în momentul când copilul se află la şcoală. În acest caz, profesorul preia obligaţia de supraveghere, prin urmare tot el va răspunde pentru prejudiciile pe care minorul le provoacă altei persoane.

[1] I.P. Filipescu, Dreptul familiei, p.640