Beneficiarii procedurii insolvenței persoanelor fizice

1. Aspecte generale

Criza economică recentă a adus în centrul preocupărilor organelor legiuitoare, dar și ale societății în general, problema prevenirii și „tratării” insolvenței. Modul în care este privită situația financiară dificilă a unei persoane fizice sau juridice a evoluat de-a lungul timpului de la concepția falimentului sancțiune la o concepție diferită care pune accent pe încercarea de reabilitare economică a persoanei aflate în incapacitate de plată [1].

Parlamentul României a adoptat în cursul anului 2014 un veritabil cod al insolvenței [2], un act normativ ce s-a dorit a restabili echilibrul în procedura insolvenței, a crea premisele normative pentru o procedură mai eficientă, derulată într-un termen rezonabil, care să promoveze o atitudine şi o conduită onestă în relațiile de afaceri. Se impunea și corelarea, inclusiv terminologică, cu noile coduri, civil și de procedură civilă.

Legea nr. 85/2014 [3] privind procedurile de prevenirea insolvenței și de insolvență se aplică profesioniștilor, astfel cum sunt definiți la art. 3 alin. (2) din Codul civil, cu excepția celor care exercită profesii liberale, precum și a celor cu privire la care se prevăd dispoziții speciale în ceea ce privește regimul insolvenței lor (art. 3 din lege). În acest domeniu exista o reglementare amplă anterioară care a fost îmbunătățită substanțial.

În legislația română actuală nu se statuează cu privire la starea de insolvență a persoanelor fizice (a particularilor sau consumatorilor). S-a afirmat că legiuitorul „se dezinteresează de tratamentul judiciar al situației de supraîndatorare a simplilor particulari”[4]. Înscrierea persoanelor fizice care nu pot face față datoriilor curente, în sensul că nu-și mai pot plăti la zi ratele aferente împrumuturilor contractate, în Centrala Incidentelor de Plăți, ”CIP” nu poate fi apreciată ca fiind un echivalent al declarării stării de insolvență și/sau ca remediu procedural al situației de supraîndatorare a particularilor.

2. Insolvența consumatorului – situația actuală

De lege lata nu există un cadru normativ pentru o procedură care să se adreseze persoanelor fizice care nu desfășoară activități economice, aflate în dificultate financiară. Încă din 2009 s-au propus mai multe proiecte de lege de reglementare a unei proceduri pentru insolvența consumatorului care nu au obținut susținerea necesară. Am menționat ca și modalitate de evidență a situațiilor de supraîndatorare a particularilor Centrala Incidentelor de Plăți [5].

Aceasta este un centru de intermediere care gestionează informația specifică incidentelor de plăți. Datele specifice incidentelor de plăți sunt transmise, difuzate și valorificate pe baza informațiilor, chiar anterioare plății, conținute în evidențe și care sunt ocazionate de acte și fapte având potențial fraudulos, litigios și/sau producând riscuri de neplată, inclusiv dintre cele care pot afecta finalitatea decontării. Incidentul de plată este neîndeplinirea întocmai și la timp a obligațiilor participanților, înaintea sau în timpul procesului de decontare a instrumentului, obligații rezultate prin efectul legii și/sau a contractului care le reglementează, a căror neîndeplinire este adus la cunoștința CIP de către persoanele declarante, pentru apărarea interesului public. Este o evidență care ajută în special instituțiile de credit, dar nu oferă o soluție pentru redresarea persoanei fizice aflate într-o situație economică dificilă.

A existat și o reglementare desuetă în Codul civil [6] referitoare la starea de deconfitură, starea constatată de insolvabilitate a unui simplu particular, care nu organiza însă o procedură colectivă și concursuală pentru toți creditorii debitorului, fiind în consecință ineficientă.

Se impunea în consecință o lege care să reglementeze în domeniu, dar exista o clauză de abținere în Acordul cu Fondul Monetar Internațional în acest sens. În prezent dispoziția, deși s-a menținut, este mai puțin restrictivă. Astfel la pct. 37 din Scrisoarea de intenție semnată de autoritățile române la București la 5 martie 2014 [7] se arată că: “Având în vedere că menținerea disciplinei de plată în rândul debitorilor contribuie în mod semnificativ la consolidarea stabilității financiare, vom depune toate eforturile pentru a evita adoptarea unor inițiative legislative referitoare la insolvența persoanelor fizice care ar crea hazard moral și care ar putea genera abuzuri frecvente din partea debitorilor, deoarece ar submina disciplina de plată.” Scrisoarea a fost ratificată prin lege, deci are forța juridică conferită de Constituția României acestui tip de act normativ.

În aproape aceiași perioadă [8] în care se semna Scrisoarea de intenție de către autoritățile române la București, Comisia Europeană a adoptat Recomandarea privind o nouă abordare a eșecului în afaceri și a insolvenței [9] (în 12.03.2014), care are în vedere și insolvența persoanelor fizice consumatori.

Procedura privind insolvența simplilor particulari este o preocupare a majorității statelor dezvoltate din punct de vedere economic. [10]

În majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene există o procedură care se deschide împotriva persoanelor fizice (particularilor, consumatorilor) când se constată supraîndatorarea acestora. Regulamentul CE nr. 1346/2000 [11] se referă şi la falimentul particularilor.

În acest context, Camera Deputaților a adoptat în 20 mai 2015 o Lege privind procedura insolvenței persoanelor fizice cu termen de intrare în vigoare 6 luni de la data publicării în Monitorul Oficial al României [12].

3. Legea privind procedura insolvenței persoanelor fizice

În contextul socio-economic actual, prin adoptarea unei legi în domeniul procedurii insolvenței persoanelor fizice, simplii particulari, România intră în normalitate. Actul normativ votat în Camera Deputaților în 20 mai 2015 este complex și necesită o analiză aprofundată. Nu mi-am propus să comentez legea ci doar să punctez câteva aspecte din aceasta.

Scopul legii este, conform art. 1, „instituirea unei proceduri colective pentru redresarea situației financiare a debitorului persoană fizică, de bună-credință, acoperirea într-o măsură cât mai mare a pasivului acestuia și descărcarea de datorii…” În art. 2 sunt prezentate principiile pe care se bazează legea. Acestea au fost avute în vedere în reglementarea formelor procedurii de insolvență, cerințelor de acces la procedură, regulilor procedurale pe parcursul derulării acesteia, drepturilor și obligațiilor instituite în sarcina debitorului, condițiile închiderii procedurii și ale eliberării de datorii. De asemenea, sunt definite anumite noțiuni utilizate în cadrul legii.

Sunt reglementate 3 proceduri: procedura de insolvență pe bază de plan de rambursare a datoriilor, procedura prin lichidare de active și procedura simplificată de insolvență.

Toate aceste proceduri se aplică debitorului persoană fizică ale cărei obligații nu rezultă din exploatarea de către acesta a unei întreprinderi, în sensul art. 3 din Codul civil, deci simplilor particulari/consumatori.

3.1. Condițiile introducerii cererii de către debitor

Debitorul, de bună credință, care dorește să deschidă o astfel de procedură trebuie să îndeplinească anumite cerințe instituite de lege în art. 4:

a) să aibă domiciliul, reședința sau reședința obișnuită de cel puțin 6 luni anterior depunerii cererii în România;

b) să fie în stare de insolvență, și să nu existe o probabilitate rezonabilă de a redeveni, într-o perioadă de maxim 12 luni, capabil să-și execute obligațiile astfel cum au fost contractate, cu menținerea unui nivel de trai rezonabil pentru sine și pentru persoanele pe care le are în întreținere.

c) cuantumul total al obligațiilor sale scadente este cel puțin egal cu valoarea-prag, care este stabilită la 15 salarii minime pe economie.

Condiția reședinței obișnuite de minimum 6 luni în țară se impunea și ca urmare a modificărilor preconizate în Regulamentul UE [13] privind insolvența. Se consideră că debitorul are reședința obișnuită în România dacă locuiește în mod statornic în țară, are bunuri și/sau realizează venituri aici, chiar dacă nu a îndeplinit formalitățile legale de înregistrare.

Insolvența este potrivit definiției de la art. 3 pct. 12 „acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor, pe măsură ce acestea devin scadente. Insolvența debitorului se prezumă atunci când acesta, după trecerea unui termen de 90 de zile de la data scadenței, nu a plătit datoria sa față de unul sau mai mulți creditori. Prezumția este relativă.” S-a avut în vedere un test al lichidității ca și în situația profesioniștilor [14].

Actul normativ stabilește și modalitatea de apreciere a probabilității rezonabile, respectiv „prin considerarea cuantumului total al obligațiilor raportat la veniturile realizate sau prognozat a fi realizate față de nivelul de pregătire profesională și expertiză ale debitorului, precum și la bunurile urmăribile deținute de acesta”

Legea prevede că nu poate beneficia de o procedură a insolvenței pe bază de plan de rambursare a datoriilor, de o procedură judiciară de insolvență prin lichidare de active sau de o procedură simplificată de insolvență debitorul care a mai fost subiect al unei astfel de proceduri, finalizate cu eliberarea de datoriile reziduale, cu mai puțin de 5 ani anterior formulării unei noi cereri de deschidere a procedurii insolvenței. Această cerință nu este de actualitate, față de lipsa unei astfel de proceduri în prezent, dar pe viitor va atenționa consumatorii care au trecut printr-o astfel de procedură să fie mai diligenți cu cheltuirea resurselor lor financiare, cu contractarea de împrumuturi etc.

Nu poate beneficia de o astfel de procedură nici debitorul care a săvârșit anumite fapte incompatibile cu buna credință. Art. 4 în alin. 3 reglementează șapte situații de acest fel:

1. în cazul căruia a fost închisă, din motive ce îi sunt imputabile, o procedură de insolvență pe bază de plan de rambursare a datoriilor, o procedură judiciară de insolvență prin lichidare de active sau o procedură simplificată de insolvență cu mai puțin de 7 ani anterior formulării unei noi cereri de deschidere a procedurii insolvenței;

2. care a fost condamnat definitiv pentru săvârșirea unei infracțiuni de evaziune fiscală, a unei infracțiuni de fals sau a unei infracțiuni intenționate contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii;

3. care a fost concediat în ultimii 2 ani din motive ce îi sunt imputabile;

4. care, deși apt de muncă și fără un loc de muncă sau alte surse de venit, nu a depus diligența rezonabilă necesară pentru a-și găsi un loc de muncă sau care a refuzat, în mod nejustificat, un loc de muncă propus sau o altă activitate aducătoare de venit;

5. care a acumulat datorii noi, prin cheltuieli voluptuare în timp ce știa sau ar fi trebuit să știe că este în stare de insolvență.

6. care a determinat sau a înlesnit ajungerea în stare de insolvență, cu intenție sau din culpă gravă. Se prezumă (dar prezumțiile sunt relative), a fi avut acest efect:

1. contractarea, în ultimele 6 luni anterior formulării cererii de deschidere a procedurii insolvenței, a unor datorii care reprezintă cel puțin 25% din valoarea totală a obligațiilor, cu excepția obligațiilor excluse

2. asumarea, în ultimii 3 ani anterior formulării cererii, a unor obligații excesive prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obține din contract ori la ansamblul circumstanțelor care au contribuit semnificativ la incapacitatea debitorului de a-și plăti datoriile, altele decât cele datorate de către acesta persoanelor cu care a contractat astfel;

3. efectuarea, în ultimii 3 ani anterior formulării cererii, a unor plăți preferențiale, care au contribuit în mod semnificativ la reducerea sumei disponibile pentru plata celorlalte datorii;

4. transferarea, în ultimii 3 ani anterior formulării cererii, de bunuri sau valori din patrimoniul său în patrimoniul altei persoane fizice sau juridice în timp ce știa sau ar fi trebuit să știe că prin aceste transferuri va ajunge în stare de insolvență;

5. încetarea unui contract de muncă prin acordul părților sau prin demisie în ultimele 6 luni anterior formulării cererii de deschidere a procedurii.

g) care la data formulării cererii de deschidere a unei proceduri de insolvență, potrivit prezentei legi, are deja deschisă o altă procedură de insolvență;

Se constată că legiuitorul român a urmărit să dea o șansă de redresare doar persoanelor fizice care au ajuns într-o situație dificilă din motive neimputabile lor, care au făcut eforturi să-și plătească datoriile și sunt dispuse în continuare să înțeleagă că trebuie să se supună la anumite restricții pentru a depăși momentul nefavorabil lor. Dacă persoana fizică debitor conștientizează că va beneficia de procedură și ulterior de eliberarea de datoriile rămase dacă și numai dacă este de bună credință și va coopera cu organele care aplică procedura, legea își va atinge scopul. O abordare incorectă a fenomenului, abuzul de acest drept de acces la procedură nu va conduce la efectele dorite. Fiecare din situațiile prezentate poate fi pe larg comentată.

Debitorul face cererea la Comisia de insolvență pentru o procedură a insolvenței pe bază de plan de rambursare a datoriilor sau pentru a beneficia de o procedură simplificată de insolvență. El se poate adresa și direct instanței de judecată pentru o procedură judiciară de insolvență prin lichidare de active. Cerințele menționate anterior trebuie îndeplinite în orice tip de cerere. În funcție de specificitatea procedurii se impun și condiții suplimentare. Pe parcursul derulării procedurii debitorul are anumite drepturi, dar și obligații pe care trebuie să le respecte sub sancțiunea excluderii din procedură și pierderea beneficiilor acesteia.

4. În loc de concluzii

Debitorul care formulează o cerere de deschidere a unei proceduri de insolvență, așa cum a fost concepută aceasta prin legea adoptată recent, va beneficia de toate drepturile conferite de aceasta, dar trebuie să respecte obligațiile impuse și să fie de bună credință atât la depunerea cererii cât și pe parcursul derulării procedurii. Persoana fizică în procedura insolvenței va avea unele limitări ale drepturilor sale în vederea atingerii scopului urmărit (redresarea situației lui financiare, plata sumelor datorate, eliberarea de datoriile reziduale), dar și pentru protejarea drepturilor creditorilor săi. Restrângerea anumitor drepturi ale debitorului nu duce însă la dispariția totală a acelor drepturi.

Se reține că debitorul are posibilitatea de a opta între formularea unei cereri de deschiderea procedurii insolvenței cu propunerea unui plan de rambursare a datoriilor sau a unei proceduri judiciare de insolvență prin lichidare de active sau contestarea unor eventuale executări silite pornite de creditori împotriva sa. Soluția de deschidere a procedurii insolvenței nu trebuie să tindă spre o simplă tergiversare a executărilor silite. Creditorii trebuie să fie și ei implicați în procedură și să sesizeze fiecare potențial abuz de drept.

Procedura insolvenței este o procedură colectivă (concursuală), ea limitează drepturile debitorului, dar restrânge și drepturile creditorilor acestuia. Acest caracter al procedurii conduce la consecința opririi urmăririlor individuale ale creditorilor împotriva debitorului, la eșalonarea obligațiilor pecuniare ale debitorului, la întreruperea cursului dobânzilor, dar creditorii trebuie să fie tratați echitabil și să se încerce acoperirea într-o măsură cât mai mare creanțele acestora. De aceea, reglementarea procedurii trebuie să fie clară, coerentă și să respecte principiile de drept recunoscute la nivel internațional. Legiuitorul român a urmărit respectarea acestui deziderat în acest act normativ atât de așteptat.

În sens larg, “beneficiari” ai procedurii de insolvență prevăzute de legea recent adoptată în Parlamentul României nu trebuie să fie doar debitorii persoane fizice consumatori de bună credință, ci și creditorii lor și societatea în general.

__________________________________________________________