Căsătoria- partea a III-a

Revenind la regimul bunurilor pe care soţii trebuie să-l precizeze în declaraţia de căsătorie, vom începe discuţia cu regimul comunităţii legale. Astfel, art. 339 prevede că bunurile dobândite de fiecare soţ de la data încheierii căsătoriei sunt bunuri comune în devălmăşie. Proprietatea comună a soţilor fiind una în devălmăşie acest lucru sugerează că dreptul nu este divizat pe cote-părţi şi nici bunul nu este împărţit în materialitatea sa. De la această regulă există şi o excepţie instituită de art. 340 care face precizarea că nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii bunurile: care au fost dobândite prin moştenire legală, legat sau donaţie, bunurile de uz personal, bunuri destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, drepturi patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creaţiilor intelectuale (aici trebuie făcută precizarea că, deşi aceste drepturi patrimoniale sunt bunuri proprii, veniturile încasate de pe urma acestora sunt bunuri comune), bunuri dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, fructele bunurilor proprii.

Pentru dovedirea că un anumit bun mobil dobândit înaintea căsătoriei este bun propriu, se întocmeşte un inventar de către notarul public sau sub semnătură privată, dacă părţile convin astfel. În lipsa acestor lucruri, se consideră că bunul mobil constituie proprietate comună. Comunitatea legală dă dreptul soţilor să încheie acte de conservare, administrare şi folosinţă. În acest caz, nu este nevoie de consimţământului celuilalt soţ, dar dacă interesele acestuia din urmă au fost prejudiciate prin actele încheiate de primul soţ, celălalt poate cere daune-interese. În cazul în care căsătoria se desface, regimul matrimonial încetează, dar cei doi soţi rămân coproprietari în devălmăşie asupra bunurilor comune până se stabileşte ce cotă-parte revine fiecăruia. În ceea ce priveşte partajul, deci stabilirea unei părţi din bunurile comune ce revine fiecăruia, se ia în considerare că fiecare soţ rămâne cu bunurile sale proprii, se lichidează datoriile pe care le au şi se împart bunurile comune. Criteriul în baza căruia se face împărţirea bunurilor comune este cel aportului pe care fiecare soţ l-a avut atât la dobândirea bunurilor comune, cât şi la îndeplinirea obligaţiilor comune. Art. 357 alin. 2 instituie prezumţia conform căreia, până la proba contrară, soţii au avut o contribuţie egală.

Acestea fiind spuse despre regimul comunităţii legale, vom începe discuţia şi vom încerca să subliniem cele mai importante aspecte ale regimului separaţiei de bunuri. Art. 360 din Noul Cod civil prevede proprietatea exclusivă a soţului asupra bunurilor dobândite înaintea căsătoriei, dar şi asupra acelora dobândite în timpul ei. Un lucru foarte important ce trebuie să fie menţionat este acela că regimul separaţiei de bunuri nu exclude coproprietatea soţilor asupra unor bunuri. Aceştia pot, de exemplu, să achiziţioneze o locuinţă prin contribuţie financiară comună sau pot primi o donaţie prin care donatorul doreşte includerea ambilor soţi.
La adoptarea acestui regim, pentru a se delimita patrimoniile soţilor, se impune realizarea de către notarul public a unui inventar care să conţină bunurile mobile şi imobile ale fiecărui soţ, inventar ce se anexează la convenţia matrimonială pentru a avea opozabilitate faţă de terţi. Cu toate acestea, realizarea inventarului nu este obligatorie, ci este un lucru lăsat la latitudinea soţilor. Independenţa financiară a celor doi soţi din cadrul regimului separaţiei de bunuri se manifestă şi în privinţa pasivului, adică a datoriilor, aceştia având, în principiu, numai datorii personale. Aşadar, un soţ nu poate fi ţinut să plătească datoriile celuilalt soţ. De la această regulă există şi o excepţie, soţii putând răspunde în mod solidar pentru obligaţiile asumate când este vorba despre cheltuielile făcute pentru căsătorie sau pentru creşterea şi educarea copiilor. În aceste două situaţii, soţii plătesc împreuna, nu separat. Cu toate acestea, este posibil ca unul dintre soţi să contracteze datorii în ceea ce priveşte cheltuielile pentru căsătorie, iar dacă celălalt soţ dovedeşte că datoriile au fost excesive şi au avut caracter inutil, atunci ei nu vor plăti în mod solidar. Uneori, caracterul solidar mai poate fi impus părţilor din exterior, în situaţia în care unul dintre soţi vrea să obţină un credit, iar veniturile acestuia nu sunt suficiente şi banca solicită ca obligaţia de plată să fie suportată şi de celălalt soţ.
În cazul în care cei doi soţi pun capăt căsătoriei sau decid să schimbe regimul separaţiei de bunuri cu un regim de comunitate, în acest caz, legiuitorul a prevăzut ca fiecare dintre soţi să aibă un drept de retenţie asupra bunurilor celuilalt soţ până la acoperirea datoriilor pe care le au unul faţă de celălalt. Dreptul de retenţie constă în posibilitatea deţinătorului unui lucru mobil sau imobil al altuia de a refuza remiterea sau restituirea acelui lucru până când cealaltă persoană nu îşi execută obligaţiile faţă de deţinător. O aplicaţie a acestui drept de retenţie o constituie art. 352 alin. (2) C. civil: „soţul care a plătit datoria comună( din bunuri proprii) are un drept de retenţie asupra bunurilor celuilalt soţ până la acoperirea integrală a creanţelor pe care acesta i le datorează.”

În măsura în care regimul comunităţii legale nu satisface aşteptările soţilor în privinţa patrimoniului, aceştia pot încheia o convenţie matrimonială prin care să aleagă regimul comunităţii convenţionale. Trebuie precizat că atunci când soţii derogă prin convenţie matrimonială de la regimul comunităţii legale şi aleg comunitatea convenţională, ei nu pot reglementa decât anumite aspecte prevăzute limitativ în art. 367:
– includerea în comunitate, în tot sau în parte, a bunurilor dobândite sau a datoriilor proprii născute înainte ori după încheierea căsătoriei, cu excepţia bunurilor prevăzute la art. 340 lit. b) şi c) (bunuri de uz personal, bunuri destinate profesiei unuia dintre soţi)
– restrângerea comunităţii la bunurile sau datoriile anume determinate în convenţia matrimonială, indiferent dacă sunt dobândite ori, după caz, născute înainte sau în timpul căsătoriei, cu excepţia obligaţiilor prevăzute la art. 351 lit. c) (obligaţii asumate de oricare dintre soţi pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei)
– obligativitatea acordului ambilor soţi pentru încheierea anumitor acte de administrare; în acest caz, dacă unul dintre soţi se află în imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau se opune în mod abuziv, celălalt soţ poate să încheie singur actul, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a instanţei de tutelă;
– includerea clauzei de preciput; executarea clauzei de preciput se face în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin echivalent, din valoarea activului net al comunităţii;
– modalităţi privind lichidarea comunităţii convenţionale

Legat de schimbarea regimului matrimonial, se cuvine să facem câteva precizări:
– acesta se poate schimba după cel puţin un an de la încheierea căsătoriei
– soţii pot schimba regimul matrimonial sau îl pot modifica pe cel deja ales
– dacă regimul matrimonial ales de soţi este comunitatea legală sau convenţională, instanţa poate pronunţa separaţia de bunuri în cazul în care unul dintre soţi încheie acte juridice care afectează interesele patrimoniale ale familiei.