Ce se întâmplă când un act juridic iniţial este anulat?
Anularea unui act juridic inițial (primar) ridică întrebarea dacă actul juridic subsecvent (încheiat în baza primului act) va fi, de asemenea, anulat datorită legăturii lor juridice. De obicei, răspunsul este „da”, conform principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis.
Art. 1254 alin. (2) din Noul Cod civil prevede că „desfiinţarea contractului atrage, în condiţiile legii, şi desfiinţarea actelor subsecvente încheiate în baza lui”, aceste dispoziţii aplicându-se şi în cazul actelor juridice unilaterale ce au fost lovite de nulitate, conform art. 1325 din Noul Cod civil.
Principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis apare, pe de o parte, ca o consecinţă a celorlalte două principii ale efectelor nulităţii (principiul retroactivităţii efectelor nulităţii şi principiul restitutio in integrum) şi, pe de altă parte, ca o consecinţă a principiului nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet („Nimeni nu poate să transfere mai multe drepturi decât are sau ceva ce nu are”).
În cazul în care vorbim despre desfiinţarea dreptului transmiţătorului din actul juridic subsecvent, dobânditor al unui drept în actul juridic iniţial, aducem în discuţie un drept care nu îi aparţinea. Ca urmare, subdobânditorul nu putea deveni titularul dreptului respectiv. În acest sens, principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis reprezintă o consecinţă a principiului nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet.
Nu trebuie concluzionat că este necesar ca actul subsecvent să reprezinte un act constitutiv ori translativ de drepturi reale (principiul anulării actului subsecvent se aplică şi în situaţia drepturilor de creanţă sau, în funcţie de împrejurări, chiar şi pentru un act iniţial declarativ.
Cu toate acestea, există anumite excepţii de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis. În aceste cazuri, anularea actului juridic primar nu atrage după sine anularea actului juridic subsecvent, care se menţine. Excepţiile sunt determinate de raţiuni care se dovedesc a fi mai puternice decât legătura strânsă dintre cele două acte juridice – iniţial şi subsecvent – şi au la bază necesitatea asigurării securităţii şi stabilităţii circuitului civil sau principiul ocrotirii bunei-credinţe, acolo unde legea prevede expres acest lucru. De reţinut sunt următoarele excepţii:
– cazul actelor de conservare sau de administrare a bunului (potrivit art. 1649 NCc)
– cazul locatarului de bună-credinţă (potrivit art. 1819 alin. (2) NCc)
– cazul altor contracte cu executare succesivă (potrivit art. 1649 NCc)
– cazul în care proprietarul unui bun mobil îl înstrăinează printr-un act juridic lovit de nulitate, după care dobânditorul din acest act juridic înstrăinează bunul unui terţ, terţul fiind de bună-credinţă (potrivit art. 937 alin. (1) NCc)
– cazul în care, deşi persoana declarată moartă pe cale judecătorească poate cere, ulterior anulării hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale, dobânditorul cu titlu oneros nu are obligaţia de a le înapoia decât în situaţia în care, sub rezerva dispoziţiilor în materie de carte funciară, se va dovedi că la data dobândirii ştia sau trebuia să ştie că persoana declarată moartă este în viaţă (potrivit art. 54 alin. (2) teza a II-a NCc)
– dacă cel care, întemeindu-se pe înscrierea din cartea funciară, a dobândit un drept real imobiliar cu bună-credinţă şi printr-un act juridic cu titlu oneros, ori în temeiul unui contract de ipotecă, doar după trecerea unui termen de 3 ani de la data înregistrării cererii sale de înscriere a dreptului real respectiv în cartea funciară (potrivit art. 909 alin. (3) NCc şi art. 908 alin. (1) pct. 1 NCc)
– cazul subdobânditorului de bună-credinţă şi cu titlu gratuit (prin donaţie sau legat cu titlu particular) al unui drept real, doar dacă au trecut 5 ani de la data înregistrării cererii de înscriere a dreptului respectiv în cartea funciară (potrivit art. 909 alin. (2) NCc)
– cazul terţului subdobânditor care ar putea invoca uzucapiunea (potrivit art. 1648 NCc)
– cazul în care soţul unei persoane declarate moartă s-a recăsătorit şi, ulterior, hotărârea declarativă de moarte e anulată, căsătoria cea nouă rămâne valabilă, dacă soţul celui declarat mort a fost de bună-credinţă, prima căsătorie fiind desfăcută pe data încheierii noii căsătorii (potrivit art. 293 alin. (2) NCc). Această excepţie prezintă, însă, o particularitate – actul primar nu reprezintă un act juridic, ci unul jurisdicţional.
Sursă bibliografică:
Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu – Curs de drept civil. Partea generală