Clauzele abuzive. Legea 193/2000
Prezentul articol își asumă rolul de a facilita înțelegerea noțiunii de clauză abuzivă, raportată atât la Legea 193/2000, cât și la Legea 72/2013. Având în vedere obiectul de reglementare diferit al acestor acte normative, o definiție cuprinzătoare ce ar putea sa acopere viziunea, perspectiva fiecărei legi nu poate fi formulată. În schimb, ca linie de ghidare se poate afirma faptul că o clauză abuzivă este acea dispoziție contractuală prin care una dintre părți suferă un dezavantaj (adesea economic) injust, în vreme ce cealaltă parte dobândește sau are posibilitatea de a dobândi un avantaj. De aici se naște și obligația părților de a nu insera asemenea clauze în contractele încheiate. Desigur că această scurtă prezentare nu este suficientă pentru a putea atinge esența acestei noțiuni, întrucât în practică pot fi întâlnite situații în care unele părți contractante își asumă voit anumite dezavantaje din anumite rațiuni (de exemplu un vânzător este de acord sa îi fie achitat prețul după predarea bunului deoarece se află în imposibilitate de a mai depozita bunul până când ar fi găsit un nou cumpărător). De aceea este nevoie de o analiză detaliată în cheia fiecăruia dintre actele normative menționate.
Obiectul de reglementare al actului normativ în discuție vizează raporturile juridice dintre profesioniști și consumatori ce se stabilesc prin încheierea între aceste două părți a unui contract de vânzare-cumpărare sau de prestare de servicii. Astfel, clauza contractuală inserată într-un asemenea act poate fi calificată drept abuzivă în măsura în care sunt întrunite cumulativ următoarele trei condiții: să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și să fi fost inserată în contract cu nerespectarea cerințelor bunei-credințe. Prin urmare, în sarcina profesionistului este stabilită obligația de a nu insera clauze abuzive[1] în contractele de vânzare-cumpărare sau de prestare de servicii încheiate cu consumatorii, în caz contrar fapta sa urmând a constitui o contravenție[2], iar clauza a fi sancționată cu nulitatea absolută[3].
Din cuprinsul acestei noțiuni se remarcă o serie de aspecte ce comportă definiții, înțelesuri specifice actului normativ analizat, astfel, atenția se va apleca înspre a oferi explicațiile necesare pentru o cât mai bună înțelegere a clauzelor abuzive în cheia L. 193/2000.
Părțile și obiectul contractului
Condițiile privind contractul sunt în legătură atât cu obiectul său, cât și cu părțile care participă la încheierea sa. Totuși, în privința obiectului, legiuitorul facilitează explicațiile, întrucât lămurește în mod direct și lipsit de echivoc această situație: art. 1 alin (1) specifica exhaustiv operațiunile juridice de vânzare-cumpărare și contractul de prestare de servicii[4]. De asemenea, părțile contractante sunt definite legal: profesionistul este orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, precum şi orice persoană care acţionează în acelaşi scop în numele sau pe seama acesteia[5], iar consumatorul este orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale[6]. Conform modificărilor aduse de OUG 34/2014, definiția din art. 2 alin. (2) din L. 193/2000 include în noțiunea de profesionist și persoanele publice care desfășoară activități economice și încheie contracte cu consumatorii[7].
Din definiția legală dată profesionistului se remarcă faptul că această noțiune capătă un sens distinct în contextul L. 193/2000, un sens mai larg decât cel consacrat în Noul Cod Civil prin includerea acelor persoane care desfășoară activități liberale (profesia de avocat, notar, executor judecătoresc). De asemenea, între Noul Cod Civil si L. 193/2000 se produce o delimitare în privința activității pe care persoana în cauză trebuie să o îndeplinească, în concret, în concepția Codului Civil, profesionistul este acela care ”exploatează o întreprindere”, iar în viziunea L.193/2000 profesionistul este acela care desfășoară activități economice. ”A exploata o întreprindere” înseamnă ”exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu scop lucrativ” (art. 3 alin. (3) Cod Civ). Prin urmare, se poate afirma că toți profesioniștii care exploatează o întreprindere pot intra sub incidența normelor L. 193/2000, fără însă a exista o limitare cu privire la această categorie.
În ceea ce privește definiția consumatorului, aceasta cuprinde următoarele categorii: persoanele fizice și grupul de persoane fizice constituite în asociații.
Raportat la persoanele fizice, L. 193/2000 se aplică și acelora care desfășoară o activitate economică într-o formă de organizare fără personalitate juridică, atâta timp cât raporturile instituite cu profesionistul prin încheierea respectivului contract nu sunt stabilite în legătură cu obiectul de activitate. Astfel, persoana fizică autorizată, întreprinzătorul titular al unei întreprinderi individuale etc. nu pierd calitatea de consumator, câtă vreme respectă condiția de a nu acționa în legătură cu activitatea economică desfășurată.
Noțiunea de ”grup de persoane fizice constituite în asociații” a fost interpretată în modalități diferite în doctrină, disputa fiind purtată în jurul ideii că legiuitorul a dorit să acorde calitatea de consumator și asociațiilor, adică persoanelor juridice. La o analiză mai riguroasă se poate observa intenția legiuitorului de a oferi această calitate de consumator doar grupului de persoane fizice ce a participat la constituirea asociației, nu și asociației în sine (persoana juridică). În sprijinul acestei teze vine atât exprimarea lipsită de echivoc a legiuitorului prin care exclude persoana juridică din definiția consumatorului, cât și OUG 34/2014, un act normativ modificator care păstrează în mod integral definiția stabilită prin legea inițială. Astfel, persoana juridică va acționa întotdeauna ca profesionist. De asemenea, condiția esențială de a încheia contractul cu profesionistul fără legătură cu activitatea economică pe care o desfășoară (obiectul de activitate al asociației) se aplică pe deplin.
Condițiile ca o clauză să fie abuzivă
Conform art. 4 alin. (1) din L. 193/2000, o clauză pentru a fi calificată drept abuzivă trebuie să îndeplinească trei condiții în mod cumulativ: aceasta să fie inserată în contract fără a fi negociată direct cu consumatorul, să creeze un dezechilibru masiv între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului, să fie stipulată de profesionist în actul încheiat de părți contrar bunei-credințe.
În această materie, regula este reprezentată de clauze al căror caracter abuziv trebuie dovedit de consumator. Prin excepție, caracterul abuziv e prezumat în mod relativ, deci profesionistul îl poate înlătura prin dovedirea neîndeplinirii uneia dintre cele trei trăsături menționate anterior.
O listă exemplificativă cu anume clauze prezumate abuzive a fost întocmită de legiuitor și se regăsește în Anexa atașată la L. 193/2000. În practică, cel mai adesea sunt întâlnite dispoziții contractuale ce se circumscriu: alin. (1) lit. a – dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract; alin. (1) lit. b – obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului; alin. (1) lit. d – dau dreptul profesionistului să prelungească automat un contract încheiat pentru o perioadă determinată, prin acordul tacit al consumatorului, dacă perioada-limită la care acesta putea să îşi exprime opţiunea a fost insuficientă.
Cu privire la dovedirea condițiilor, sarcina probei revine consumatorului. Totuși, în scopul de a-l ajuta pe acesta, legiuitorul a prevăzut o serie de prezumții relative cu privire la îndeplinirea unora dintre trăsăturile clauzelor abuzive.
Referitor la caracterul nenegociat, legea definește acest aspect prin intermediul art. 4 alin. (2) și stabilește că o clauză poate fi considerată negociată doar dacă, în mod real, consumatorul putea sa influențeze dispozițiile contractuale. Prin urmare, simpla semnare a contractului[8], luarea la cunoștință a acestuia sau chiar discutarea în prealabil a conținutului clauzelor nu este suficientă pentru a acoperi caracterul negociabil al acestora din urmă. Consumatorul trebuie să beneficieze de dreptul virtual de a putea modifica, stabili, influența conținutul oricărei clauze contractuale pentru că această condiție să fie neîndeplinită, fără a fi nevoie ca acesta să și-l exercite în mod efectiv[9]. Prin excepție, caracterul nenegociat al unei clauze poate fi prezumat în situațiile în care respectivele dispoziții contractuale ar face parte dintr-un contract standard preformulat sau în condiții generale de vânzare practicate de comercianți[10]. Prezumția este una relativă, putând fi înlăturată de către profesionist prin dovada contrară. Totuși, în practica instanței supreme, art. 4 alin. (3) a fost interpretat în sensul că ar institui o prezumție relativă chiar a caracterului abuziv al clauzei în discuție[11]. Din modul de formulare a normei s-au creat premisele formulării și a unei opinii contrare – majoritare – ce afirmă aspectele enunțate anterior, anume că prezumția ar viza doar lipsa negocierii directe, nu întregul caracter abuziv.
Cu privire la condiția creării unui dezechilibru semnificativ, L. 193/2000 nu oferă detalii, art. 4 alin. (1) enunțând doar faptul că nu e obligatoriu ca o clauză privită ut singuli să producă acest dezechilibru, ci e posibil ca și prin corelarea mai multor clauze să se ajungă la același rezultat. Prin contrast cu legislația internă, CJUE s-a pronunțat în legătură cu interpretarea acestei noțiuni și a stabilit un criteriu de apreciere a existenței dezechilibrului semnificativ: ”consumatorul trebuie să se găsească, urmare a contractului încheiat, într-o situație juridică mai puțin favorabilă decât aceea în care s-ar fi aflat potrivit dreptului național ce s-ar fi aplicat în absența contractului”[12]. Atât din interpretarea CJUE, cât și din legislația națională reiese faptul ca nu există o condiționare legată de suferirea unui prejudiciu, dar trebuie să fie constatată vocația respectivei clauze de a crea o asemenea situație pentru consumator.
În privința nerespectării cerințelor de bună-credință, CJUE, prin interpretarea normelor din materie, a stabilit un criteriu de apreciere a existenței sau absenței bunei-credințe la momentul inserării în contract a unei clauze anume: ”Buna-credință se consideră că există dacă cocontractantul consumatorului se putea aștepta, în mod rezonabil, ca acesta din urmă să accepte clauza suspectată abuzivă în măsura în care ar fi avut loc negocieri corecte și echitabile”[13]. Practic, CJUE consideră că va exista buna-credință la momentul stipulării unei dispoziții contractuale ori de câte ori profesionistul ar fi putut introduce respectiva clauză și în contextul unei negocieri echitabile, directe, ”cu arme egale”. În cazul în care consumatorul ar fi refuzat respectiva dispoziție dacă avea posibilitatea, atunci, fără excepție, condiția va fi îndeplinită. Momentul la care se apreciază buna-credință este cel al inserării clauzei în contract, dar și o conduită ulterioară contrară acestor reguli ar putea avea relevanță juridică în măsura în care ar conduce către descoperirea unei clauze abuzive, nesuspectate anterior.
Sancțiunile incidente în cazul includerii de clauze abuzive
Inserarea de clauze abuzive atrage aplicarea anumitor sancțiuni, întrucât reprezintă o încălcare a obligației impuse profesioniștilor de a nu proceda într-o asemenea manieră, astfel cum este menționat în chiar primul articol al Legii nr. 193/2000, alin. (3). Sancțiunile vizează 3 planuri distincte și se vor aplica profesionistului care încalcă obligația, clauzei abuzive și contractului încheiat.
În privința profesionistului, art. 16 din L. 193/2000 califică încălcarea acestei obligații drept o contravenție. În completare, dispozițiile menționate nu sunt aplicabile dacă fapta profesionistului poate atrage chiar răspunderea penală, care exclude răspunderea contravențională.
În legătura cu regimul sancționator aplicabil clauzei abuzive, aceasta va fi lovită de nulitate absolută. Soluția se impune prin coroborarea art. 6 din L. 193/2000 în care e menționat faptul că o asemenea clauză nu va produce efecte împotriva consumatorilor, cu dispozițiile care prevăd în mod expres aplicarea sancțiunii nulității. Legea nu face însă referire la natura nulității, dar se poate deduce că interesele ocrotite de către legiuitor sunt de ordine publică[14], prin urmare singura interpretare ce poate fi primită este sancționarea clauzei abuzive cu nulitate absolută.
În privința contractului în care au fost incluse clauzele, L. 193/2000 prin art. 6 si art. 7 stabilește că acesta fie este desființat, fie poate continua. Derularea în continuare a contractului intervine atunci când, în mod cumulativ, acesta are vocație de a se desfășura chiar cu excluderea clauzelor abuzive și există acordul consumatorului în acest sens. Prin urmare, contractul va fi desființat ori de câte ori continuarea sa nu ar fi posibilă fără clauzele abuzive excluse sau consumatorul nu își dă acordul pentru a fi continuate raporturile juridice contractuale, chiar dacă acestea ar fi posibile.
Art. 1 alin. (3) Se interzice profesioniştilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
[2] Idem; Art. 16 alin. (1)
[3] Idem; Art. 12 alin. (4) teza finala
[4] Idem; Art. 1 alin. (1) Orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate
[5] L. 193/2000; Art. 2 alin. (2)
[6] Idem; Art. 2 alin. (1)
[7] OUG 34/2014; Art. 2 pct. 2 profesionist – orice persoană fizică sau juridică, publică sau privată, care acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale în legătură cu contractele care intră sub incidenţa prezentei ordonanţe de urgenţă, precum şi orice persoană care acţionează în acelaşi scop, în numele sau pe seama acesteia
[9] Astfel, un consumator poate avea de ansamblu un drept de a influența contractul, dar punctual, cu privire la o anumita clauză să îi fie negat. Conform analizei, acea clauză va fi considerată nenegociată.
[10] Spre pildă, clauzele din contractele de adeziune pot fi prezumate a fi nenegociate.
[12] C-415/11 – cauza Mohamed Aziz împotriva Caixa d’Estalvis de Catalunya, Tarragona I Manresa
[13] C-415/11 – cauza Mohamed Aziz împotriva Caixa d’Estalvis de Catalunya, Tarragona I Manresa
[14] Motivele care impun calificarea interesului drept unul de ordine publică includ: sancționarea contraventională a faptei profesionistului, obligația instanțelor de a verifica din oficiu caracterul abuziv al clauzelor contractuale – obligația reiese din jurisprudența CJUE (ex. C-240/98)
Bibliografie:
- Andreea-Teodora Stănescu, Drept comercial. Contracte profesionale. Ediția a 5-a, Ed. Hamangiu, 2022
- Codul civil. Comentariu pe articole, ediţia 3, Editura C. H. Beck, 2021
- https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/175630
Felicitari pentru articolul tau, foarte informativ si captivant! Oferi tuturor instrumentele necesare intelegerii clauzelor contractuale abuzive in cadrul legii, prezentand cele mai importante definitii si exemple pertinente. Unele persoane pot avea dificultati in a intelege conceptul, insa prezentarea ta simplifica enorm aceasta tematica dificila, oferindu-ne tuturor o cale de a ne informa in privinta acesteia. Felicitari!