Competențe ale serviciilor și structurilor departamentale de informații din România. Succinte considerații asupra fenomenului „mission creep”

Articol de Cristian Căpăstraru, avocat specializat în legislația securității naționale.

Competențele serviciilor de informații, respectiv ale structurilor departamentale de informații din cadrul ministerelor, au fost definite inițial în Legea nr. 51 din 1991 privind securitatea națională și ulterior în cuprinsul legilor de organizare și funcționare proprii.

Definiții

Competența desemnează arealul de desfășurare al puterii unei instituții într-un domeniu și determină limitele juridice în care aceasta poate acționa de o manieră validă. Competența instituției răspunde la întrebarea: În ce domeniu și în ce etapă are dreptul instituția X să intervină?

Atribuțiile sunt instrumente de exercitare a competenței. Ele reprezintă ansamblul măsurilor, sarcinilor, îndatoririlor și operațiunilor concrete pe care instituția în cauză trebuie și poate să le îndeplinească. Atribuțiile furnizează o oglindă logică asupra modului de operare. Nu vom discuta în cele ce urmează despre atribuții, ci doar despre competențe, respectiv despre competențele materiale – cele care relevă delimitarea sferei de putere a unei instituții pentru domeniul activității de informații în realizarea securității naționale.

În acest domeniu sensibil, obiectivele și sarcinile serviciilor/structurilor implicate trebuie să fie clare, să evite suprapunerile instituționale și să se desfășoare în condiții de eficiență instituțională, cu oferirea unui mecanism de control democratic, real, viabil.

Disclaimer

Articolul de față nu își propune să ia partea vreunui serviciu de informații/structuri departamentale, după cum, deopotrivă, nu își propune să dezavantajeze vreunul dintre actori.

Scop

Scopul prezentului articol este de a pune în lumină competențele instituțiilor responsabile pentru realizarea uneia dintre cele mai importante misiuni pentru statul român: menținerea securității naționale prin activități de informații. Cu acest prilej, vom enunța și posibilitatea existenței unor suprapuneri, redundațe și situații potențial arbitrare. Plecăm de la premisa că cele trei – suprapunerile, redundanțele și formulările ce lasă loc arbitrariului, reprezintă semințele abuzului instituțional, ale ineficienței și ale cheltuirii nejustificate a banului public și, într-un final, al expunerii societății și cetățeanului la mecanisme intruzive nejustificate și disproporționate.1

Aceste semințe, în absența unor mecanisme reale de control democratic și corecție (inclusiv din partea societății, prin inițiative de cercetare și dezbatere precum cel de față), pot prolifera într-o structură arborescentă care să înăbușe, ab initio, critica ori inițiativele de corecție.

Apreciez că o enunțare, sine ira et studio a competențelor instituțiilor de informații, cu evidențierea complementarității și, în câteva situații punctuale, a unor posibile suprapuneri, respectiv extinderi nejustificate de competențe, poate genera, inclusiv pentru practicieni, măsuri pentru prevenirea sau corectarea fenomenului mission creep (n.a.: concept pe care îl vom explica mai jos). Această posibilitate a existenței și manifestării fenomenului este una teoretică, prezumptivă, întemeiată pe ideea că permisivitatea și confuzia legislativă vor genera, invariabil, acțiuni de extindere nejustificată a competențelor la nivelul structurilor de intelligence.

Niciuna dintre aserțiunile de față nu se bazează pe cazuri concrete din România, ci, exclusiv, pe observarea și analizarea legislației existente, cu exemplificări ulterioare, în viitorul articol, a mai multor cazuri de situații mission creep, din alte state europene.

Cred cu tărie că serviciile și structurile departamentale de informații sunt esențiale pentru existența și dezvoltarea statului român și cred, în egală măsură, că legitimitatea și credibilitatea lor la nivelul societății pot fi mai eficient manifestate dacă misiunile, rolul și competențele acestora vor fi mai bine explicate publicului larg din perspectivă juridică.

Cu scopul de a evita concentrarea puterii în mâinile unei singure instituții, legiuitorul din 1991 a împărțit responsabilitățile pentru realizarea activității de informații către nu mai puțin de șase instituții diferite (art. 8 și art. 9, Legea nr. 51):

  • Serviciul Român de Informații, pentru informațiile din interiorul țării (cu alte cuvinte, fără depășirea granițelor naționale).
  • Serviciul de Informații Externe, pentru obținerea din străinătate a informațiilor referitoare la securitatea națională a României.
  • Serviciul de Protecție și Pază, pentru asigurarea protecției demnitarilor români și străini pe timpul prezenței în România, precum și pentru asigurarea pazei sediilor de lucru și reședințelor acestora. În mod previzibil, sintagma „sedii de lucru și reședințe” poate fi extinsă ca interpretare și pentru reprezentările externe, participările demnitarilor gardați la evenimente în afara teritoriului național.

SRI, SIE și SPP formează dimensiunea serviciilor naționale, înțelegând prin acest concept instituții autonome, independente și echidistante, fără asociere politică, aflate în afara organigramei instituționale ce aparține celor trei puteri (executiv, legislativ, judecătoresc), dar în simbioză de funcționare cu acestea.

  • Direcția Generală de Informații a Apărării, structură departamentală în cadrul Ministerului Apărării Naționale (MApN), cu două entități distincte: Direcția de Contrainformații și Securitate Militară, respectiv Direcția de Informații Militare. Potrivit art. 7 din cuprinsul Legii nr. 346 din 2006 privind organizarea și funcționarea MApN, DGIA se subordonează nemijlocit ministrului aflat în funcție (unui membru al puterii executive);
  • Direcția Generală de Protecție Internă, structură departamentală în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, plasată de asemenea în subordinea directă a ministrului;
  • Cea de-a șasea structură – Serviciul Independent pentru Protecție și Anticorupție din cadrul Ministerului Justiției, redenumită în anul 2004 Direcția Generală Protecție și Anticorupție, nu mai există în prezent, ea fiind desființată complet prin ordinul ministrului de la acea vreme, în 2006.

Înainte de a expune într-o manieră detaliată competențele și atribuțiile acestor servicii de informații și securitate (SRI, SIE, SPP) respectiv structuri departamentale (DGIA și DGPI) este utilă înțelegerea conceptului cunoscut la nivel internațional sub titulatura de „mission creep” pentru contextul domeniului securitate națională.

Prin mission creep vom înțelege fenomenul nejustificat, contraproductiv și, în multe situații abuziv, prin care instituții cu competențe diferite, dar complementare, își extind mandatul de acțiune, ajungând să dubleze, implicit să concureze celelalte instituții abilitate.

Astfel, serviciile de informații își pot extinde progresiv, adesea în mod opac sau chiar clandestin – în lipsa unui control democratic și jurisdicțional strict -, mandatele, competențele și arsenalul tehnologic, mult dincolo de scopul lor constituțional, acela de a proteja securitatea națională, riscând astfel să devieze de la menirea lor, respectiv o problemă pentru valorile și drepturile fundamentale democratice. Sunt grăitoare pentru acest fenomen cazurile Abu Omar și Pio Pompa (Italia); NSU (Germania) și „La guerre des polices”, respectiv Mohamed Merah (Franța). Cazurile vor fi prezentate într-un articol viitor.

Acest fenomen se concretizează într-o serie de practici care pot afecta sau distorsiona statul de drept, precum:

  • Estomparea granițelor instituționale și dublarea resurselor;
  • Devierea funcției publice și rolului de gardian al securității naționale pentru un anumit areal, către ingerințe nejustificate în zona de competență alocată altor servicii/structuri de intelligence legitime;
  • Eludarea garanțiilor procesuale, în sensul utilizării mijloacelor și metodelor activității de informații pentru realizarea securității naționale pentru alte scopuri neconforme, printre care, spre exemplu, pentru investigarea unor infracțiuni de drept comun ce afectează ordinea publică.

Competențele Serviciului Român de Informații (Legea nr. 14 din 1992)

SRI organizează și execută activități pentru culegerea, verificarea și valorificarea informațiilor necesare cunoașterii, prevenirii și contracarării oricăror acțiuni care constituie amenințări la adresa securității naționale (vezi art. 3 din Lg 51).

Acest serviciu asigură apărarea secretului de stat și prevenirea compromiterii informațiilor care, potrivit legii, nu pot fi divulgate. SRI are competență generală atât pentru informații clasificate secret de stat ori de serviciu, cât și asupra altor categorii de informații nepublice (spre exemplu, negocieri sau discuții confidențiale purtate la nivelul ministerelor sau Guvernului României pentru diferite subiecte cu relevanță pentru securitatea națională).

Organizează și execută transportul corespondenței oficiale cu caracter secret de stat sau cu caracter nepublic.

Verifică și oferă (la cererea conducătorilor de instituții publice) date cu privire la persoanele care urmează să ocupe funcții ce implică accesul la informații clasificate secret de stat sau nepublice, în cadrul respectivelor instituții. Spre exemplificare, în cadrul Administrației Prezidențiale, Guvernului, ministerelor (mai puțin MApN, MAI și MJ). De la această atribuție sunt exceptați judecătorii, procurorii, funcționarii publici din MApN, MJ, MAI, SIE și SPP care își stabilesc măsuri proprii de apărare a secretului de stat.

La cererea entităților din sectorul privat, cu suportarea costurilor de către entitatea interesată, SRI acordă asistență de specialitate pentru apărarea secretelor aflate în posesia acestora și prevenirea scurgerii de date sau informații nepublice.

SRI execută activități de informații și tehnice pentru prevenirea și combaterea terorismului; intervenția antiteroristă asupra obiectivelor atacate sau ocupate de teroriști, în scopul capturării sau anihilării acestora, eliberării ostaticilor și restabilirii ordinii legale; asigură protecția antiteroristă a demnitarilor români și străini, precum și a altor oficialități conform normelor stabilite de CSAT; sprijină realizarea protecției antiteroriste pentru demnitarii gardați de SPP, dacă există amenințări credibile cu privire la aceștia.

Serviciul acționează pentru descoperirea și contracararea acțiunilor de inițiere, organizare sau constituire pe teritoriul României a unor structuri informative care pot aduce atingere securității naționale, a activităților de aderare la acestea sau de sprijinire a lor în orice mod ori de confecționare, deținere sau folosire ilegală de mijloace de interceptare a comunicațiilor, precum și de culegere și transmitere de informații cu caracter secret sau confidențial.

Prin intermediul Centrului Național de Interceptare a Comunicațiilor din cadrul SRI, instituția obține, prelucrează și stochează informații pentru domeniul securitate națională. Totodată, Centrul Național de Interceptare asigură la cererea organelor de urmărire penală (OUP), accesul nemijlocit și independent al acestora la sistemele tehnice în scopul executării supravegherii tehnice în condițiile Codului de Procedură Penală.

Prin Legea nr. 535 din 2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, SRI i s-a atribuit statutul de autoritate națională în materie, cu rol de coordonare tehnică asupra Sistemului Național de Prevenire și Combatere a Terorismului (SNPCT).

Prin Legea nr. 58 din 2023 privind securitatea și apărarea cibernetică a României, Serviciului Român de Informații i s-a atribuit rolul de coordonator la nivel operațional (n.a.: colocvial, cel care face, care intervine) al Consiliului Operațional de Securitate Cibernetică din cadrul Sistemului Național de Securitate Cibernetică (SNSC). Această entitate – SNSC – este coordonată din punct de vedere strategic de către Consiliul Suprem de Apărare a Țării (CSAT).

Competențele Serviciului de Informații Externe (Legea nr. 1 din 1998)

Potrivit articolului 1, SIE este organul de stat specializat în domeniul informațiilor externe privind securitatea națională și apărarea României. Aceasta este singura competență trecută în legea de organizare și funcționare. Ce înseamnă „informații externe”? Ar trebui să acționeze SIE doar în exterior, așa cum solicita anterior Legea 51? De ce a fost adăugat conceptul „apărarea României”, peste conceptul de „securitate națională”, în condițiile în care „apărarea” ar reprezenta sarcina primordială, raison d’etre a DGIA?

Nu găsim răspunsuri în legea organică, iar absența unor reglementări clare, fără echivoc, generează spațiul legal necesar pentru ca SIE să acționeze pe teritoriul României (deși ar trebui să acționeze doar în afara granițelor), cu privire la toate amenințările la adresa securității naționale aflate în aria de responsabilitate a SRI, respectiv cu privire la „apărarea României”, deși domeniul informațiilor ce țin de apărare, prin definiție domeniu militar, ar cădea în sarcina DGIA din cadrul MApN.

Competențele Serviciului de Protecție și Pază (Legea nr. 191 din 1998)

SPP este instituția specializată a statului român în asigurarea protecției demnitarilor români, a demnitarilor străini pe timpul șederii lor în România, a familiilor acestora, precum și în asigurarea pazei sediilor de lucru și a reședințelor acestora, conform hotărârilor CSAT.

Remarcăm termenul „specializat” care nu este egal sau sinonim cu sintagma „autoritate națională în materie”. Specializat înseamnă că instituția dispune de personal, pregătire și echipamente necesare pentru executarea misiunilor de pază și protecție demnitari/clădiri, dar nu este singura instituție responsabilă pentru coordonarea ori executarea acestor activități.

Hotărârile CSAT subsecvente și care au, cel mai probabil, caracter clasificat, stabilesc norme și proceduri aplicabile competenței acordate SPP. Aceste hotărâri ale CSAT sunt acte administrative cu caracter normativ, dar ele nu pot adăuga la lege.

Pentru demnitarii români aflați în străinătate, SPP poate asigura protecția specifică, în cooperare cu serviciile speciale (de regulă instituții omoloage sau care au în responsabilitate domeniul „pază și protecție”) din țările gazdă.

SPP organizează și execută activități pentru prevenirea și anihilarea oricăror acțiuni prin care s-ar atenta la viața, integritatea fizică, libertatea de acțiune și sănătatea persoanelor a căror protecție o asigură, precum și pentru realizarea pazei și a apărării sediilor de lucru și reședințelor acestora.

Organizează și desfășoară, deschis sau acoperit, activități de culegere, verificare și valorificare a informațiilor necesare, dar exclusiv pentru îndeplinirea misiunii anterior enunțată.

Tot pentru îndeplinirea acestui obiectiv primordial, SPP poate realiza schimburi de informații și cooperări cu alte entități similare sau servicii de informații din țară sau străinătate.

Similar celorlalte servicii și în condițiile Legii nr. 51/1991, efectuează măsuri specifice culegerii de informații, inclusiv din categoria celor care necesită autorizare din partea ÎCCJ, exclusiv subsumat scopului de prevenire a unei amenințări la adresa persoanelor/obiectivelor protejate.

Cu aprobarea CSAT, SPP poate să pregătească personalul unor instituții similare din străinătate.

Observăm că legiuitorul a fixat competența materială a SPP în jurul demnitarilor pentru care este necesară protecția, precum și a obiectivelor/clădirilor utilizate de aceștia. Per a contrario, SPP nu își poate extinde arealul de culegere de informații cu privire la persoane (fizice sau juridice) care nu au legătură cu demnitarul protejat și, mai mult, care nu generează un pericol (fie el și potențial) la adresa acestuia.

Concluzionând, SRI, SIE și SPP sunt cele trei servicii naționale îndrituite să realizeze activitatea de informații pentru securitatea României, fiecare dintre ele într-un areal de competență bine stabilit. SRI cu responsabilitate generală pentru toate categoriile de amenințări și competențe de autoritate națională în materia contraterorismului, contraspionajului, apărării secretului de stat și contracarării amenințării cyber. SIE cu competențe exclusive de culegere de informații din exterior, dar și de protecție contrainformativă în exterior a intereselor statului român. Rămâne neclară posibila competență ori motivația efectivă pentru care SIE ar acționa, cu aceleași mijloace și metode, pe teritoriul României, pentru că aceste demersuri s-ar suprapune cu competențele SRI, respectiv s-ar intersecta cu mijloacele și metodele acestui serviciu. SPP cu rol exclusiv de protecție și pază demnitari, dar cu capabilități și prerogative de culegere de informații, ca activitate complementară și adiacentă misiunii principale de protecție. Potrivit principiului de drept accessorium sequitur principale, SPP nu poate transforma sarcina secundară de culegere de informații pentru protecția unei anumite persoane/obiectiv, în sarcină principală. Ne putem întreba ce s-ar întâmpla dacă SPP ar avea ca sarcină de protecție Palatul Parlamentului, obiectiv de importanță strategică unde se află zilnic câteva mii de oameni? Ce efort de culegere de informații ar trebui să fie alocat pentru parcurgerea cu succes a unei astfel de sarcini?2

Cu excepția SIE unde misiunea principală nu este enunțată în clar, ci „camuflată” în spatele sintagmei „informații externe” (n.a.: aspect lesne de înțeles de altfel pentru că activitatea de culegere de informații sub acoperire pe teritoriul altor state, fără să fi declarat în prealabil acest lucru, intră în definiția extinsă a spionajului, situație incriminată în legislația penală a statului respectiv), competențele funcționale ale celor două servicii SRI și SPP sunt clare.

Ne vom referi în cele ce urmează la competențele funcționale ale celor două structuri departamentale, DGIA din cadrul MApN și DGPI din cadrul MAI.

Competența Direcției Generale de Informații a Apărării (DGIA – MApN)

Ministerul Apărării Naționale și toate structurile din subordinea sa însumează un efectiv total pentru timp de pace de aproximativ 85000-90000 cadre din care 70000-75000 personal militar activ: Forțele Terestre (peste 60%), Forțele Navale și cele Aeriene, Forțele pentru Operații Speciale, Comandamentul Apărării Cibernetice, DGIA, Poliția Militară și Comandamentul Logistic Întrunit.3

Cu o astfel de dimensiune și probleme specifice cu caracter militar, orice minister are nevoie de o structură care să realizeze protecția contrainformativă a forțelor față de infiltrări, acțiuni de spionaj, compromiteri ori scurgeri neautorizate de informații clasificate, prevenirea actelor de corupție, fraudarea procedurilor de achiziție (în special cele din domeniul înzestrării militare care se realizează potrivit legii prin negocieri și încredințare directă) și obținerea unor produse neconforme, ineficiente sau de-a dreptul inutilizabile în condiții reale de luptă etc. În egală măsură, un minister cu o asemenea dimensiune necesită informații cu caracter militar despre forțele inamice sau potențial inamice, evoluțiile tehnologice în materie de tehnică militară, vulnerabilitățile ori deficiențele altor state nealiate sau ostile intereselor statului român, respectiv intențiile acestora.

Pentru aceste considerente, la nivelul DGIA au fost înființate doua structuri distincte: Direcția Contrainformații și Securitate Militară (DCiSM) cu responsabilități în interiorul granițelor naționale și DIM (Direcția Informații Militare) cu responsabilități pentru culegerea informațiilor din exteriorul României.

În cazul DGIA, sunt absente competențe și reguli clare, transparente.

Deși DGIA este o structură departamentală de informații care realizează activități de informații pentru securitatea națională, ea nu are o lege propriu-zisă de organizare și funcționare, așa cum au toate celelalte servicii/structuri de informații.4

În corpul Legii nr. 346 din 2006 privind organizarea și funcționarea MApN există un singur articol care reglementează activitatea DGIA. Ca primă observație, strict din perspectiva normelor de tehnică legislativă, este imposibil să stabilești competențele, atribuțiile, modul de funcționare și regulile de angajare în diferite acțiuni ale unei structuri de informații într-un singur articol.

Din perspectiva competenței funcționale, articolul 15 alineatul 1 din Legea nr. 346/2006 prevede că DGIA asigură obținerea, prelucrarea, verificarea, stocarea și valorificarea informațiilor și datelor referitoare la factorii de risc și amenințările interne și externe, militare și non-militare, care pot afecta securitatea națională în domeniul militar; acționează pentru prevenirea, descurajarea și contracararea oricăror riscuri sau amenințări care pot afecta securitatea națională a României în domeniul militar; coordonează aplicarea măsurilor contrainformative și cooperarea atât cu serviciile/structurile departamentale naționale și de informații, cât și cu cele ale statelor membre ale alianțelor, coalițiilor și organizațiilor internaționale la care România este parte; elaborează politicile, coordonează și controlează la nivelul MApN activitățile referitoare la protecția informațiilor clasificate naționale, NATO, UE și a informațiilor clasificate care fac obiectul tratatelor, înțelegerilor și acordurilor bilaterale sau multilaterale în domeniul apărării la care România este parte.

DGIA desfășoară acțiuni specifice în spațiul cibernetic, în scopul cunoașterii, monitorizării și contracarării agresiunilor cibernetice care vizează infrastructurile cibernetice critice ale MApN.

Desfășoară misiuni de protecție și pază a principalelor categorii de factorii umani și materiali din responsabilitatea MApN.

Desfășoară intervenția anti-teroristă și participă, potrivit legii, la organizarea și executarea intervenției contrateroriste prin structura specializată proprie. Regulile de angajare în misiuni și operații ale structurii specializate din DGIA se autorizează la nivelul DGIA (?), în calitate de autoritate militară competentă.

Potrivit normelor de tehnică legislativă (Legea nr. 24/2000, art.8, alin. 4) textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent și inteligibil, fără dificultăți sintactice și pasaje obscure sau echivoce. Articolul 13, lit. a, menționează că proiectul de act normativ trebuie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de același nivel, cu care se află în conexiune.

Observăm din formularea legiuitorului Legii nr. 346 o competență generală a DGIA în privința prevenirii sau contracarării amenințărilor interne sau externe la adresa securității naționale, competență ce se suprapune atât peste competența SRI, cât și a SIE. Singura circumstanțiere ce ar trebui să contribuie la restrângerea dimensiunii investigațiilor DGIA este sintagma „domeniul militar”. În sensul că DGIA ar trebui să realizeze aceste investigații doar dacă amenințările au legătură cu domeniul militar. Dar această sintagmă nu a fost definită în corpul legii de aplicare, lăsând loc arbitrariului și, posibil, suprapunerii de competențe și investigații cu celelalte servicii naționale, respectiv extinderii nejustificate a ariei de acțiune.

Această confuzie este amplificată de utilizarea unei alte sintagme ambigue – „non-militar” – domeniu în care DGIA ar putea interveni dacă amenințarea propagată se manifestă în domeniul militar. Formularea nu este numai ambiguă, dar și ilogică în absența unor explicații pertinente legale.

Absența unei unități terminologice în textul art. 15 pentru definirea arealului de competență, implicit intervenție, în funcție de criterii cunoscute, probabil doar la nivel intern, crește nivelul de suspiciune asupra existenței unor intenții ascunse (nedeclarate) la momentul legiferării. Mă refer la utilizarea succesivă a mai multor sintagme cu înțeles evident diferit: „domeniul militar”; „la nivelul MApN”; „infrastructurile critice ale MApN”; „factori umani și materiali din responsabilitatea MApN”; „autoritate militară competentă”, toate pentru a aroga competența materială a DGIA, în absența unor explicații clare privind semnificația acestora.

În lumina acestor aspecte este necesară o precizare fundamentală: DGIA, în calitate de structură subordonată în mod direct ministrului Apărării Naționale, NU poate fi controlată de către o comisie parlamentară de control, așa cum este reglementată situația din punct de vedere legal pentru SRI și SIE.

Din păcate, nici în documentul programatic – Strategia de Apărare a României nu regăsim o definiție adecvată a domeniului militar.

Lato sensu, am putea înțelege că orice element, acțiune, capabilitate, inacțiune, eveniment care se află în conexiune sau are vreo relevanță pentru apărarea țării poate fi circumscris domeniului militar. O astfel de interpretare extensivă ne-ar așeza în directă coliziune cu competențele și atribuțiile SRI și SIE.

Stricto sensu, am putea deduce că domeniul militar se referă la capacitățile, elementele, acțiunile MApN, respectiv structurilor acestui minister. Acest sens ar rezulta deopotrivă și într-o interpretare sistematică (în contextul întregii legi de organizare și funcționare a MApN), respectiv într-una de tip teleologic (după scop), întrucât obiectivul legiuitorului a fost acela de a reglementa funcționarea ministerului apărării.

Sigur că aceste interpretări legale rămân finalmente în panoplia de instrumente a celor chemați să aplice această lege, profesioniștii în domeniul informațiilor (ofițerii), magistrații implicați în procesul de avizare sau autorizare a măsurilor, dar și politicienilor români ce exercită funcția de conducere a Ministerului Apărării Naționale sau altor structuri din cadrul acestuia, precum și beneficiarilor legali ai informațiilor DGIA (în cvasitotalitatea lor politicieni cu funcție de demnitate publică). În absența unor reglementări clare, doar la nivelul anterior menționat poate fi găsit răspunsul la întrebarea principală: este competența și domeniul de intervenție al DGIA sau al unui alt serviciu/structuri?

Competența Direcției Generale Protecție Internă (DGPI – MAI)

Articolul 1 din OUG nr. 76/2016 privind înființarea, organizarea și funcționarea DGPI, aprobată ulterior prin Legea nr. 194/2017, desemnează Direcția Generală ca fiind o structură specializată, în subordinea Ministerului Afacerilor Interne (de jure în subordinea ministrului), care desfășoară activități de identificare, contracarare și înlăturare a amenințărilor, vulnerabilităților și factorilor de risc la adresa informațiilor, patrimoniului, personalului, misiunilor, procesului decizional și capacității operaționale ale structurilor MAI, precum și a celor care pot duce la tulburarea gravă a ordinii publice.

Observăm ab initio două mari iregularități: primo, modalitatea „neconformă” prin care a fost adoptată o lege organică, respectiv prin promovarea unei ordonanțe de urgență, validată ulterior la nivelul Legislativului; secundo, prin utilizarea sintagmei ordine publică într-un act normativ dedicat eminamente securității naționale.

Primo, regula fundamentală pentru adoptarea unei legi organice (a doua în ierarhia actelor normative, după Constituție) – regulă statuată de altfel în Legea nr. 52 din 2003 privind transparența decizională – este aceea de a fi pusă în dezbatere publică prealabilă, trecută ulterior prin comisiile parlamentare și urmată calea de adoptare firească de la nivelul legislativului român. OUG 76/2016 nu a parcurs niciuna dintre aceste proceduri, guvernul de la acea vreme invocând urgența prin criza profundă din interiorul fostului DIPI (n.a.: Departament afectat de o serie de dosare de corupție), susținând că vulnerabilizarea structurii pune în pericol securitatea națională și necesită o militarizare rapidă. O ordonanță de urgență nu ocolește totuși definitiv Parlamentul. Pentru a produce efecte permanent, Constituția obligă Guvernul să trimită ordonanța spre aprobare legislativului. Legea nr. 194/2017 reprezintă exact această etapă, iar OUG 76/2016 a fost trimisă în Parlament, a intrat în comisiile de specialitate (Comisiile pentru apărare, ordine publică și securitate națională) și a fost votată, cu modificări și completări, devenind lege organică.

Anomalia fundamentală a acestui traseu legislativ este reprezentantă de următoarea stare de fapt: atunci când Parlamentul a ajuns în sfârșit să dezbată și să modifice actul în comisii, instituția funcționa deja după noile reguli ale Guvernului de aproape un an de zile (organigrama a fost schimbată, s-au făcut încadrări și au fost aplicate procedurile noi). Apreciez că acest status quo a forțat mâna legislativului, transformând dezbaterea din Parlament într-o simplă ratificare a unei realități deja instalate, situație ce a redus considerabil calitatea controlului democratic asupra serviciilor/structurilor de informații.

Secundo, observăm o extindere a competențelor DGPI pentru domeniul „ordine publică”, alături de domeniul „securitate națională”, deja consacrat. Acest concept nu își regăsește o definiție legală în cuprinsul unei legi organice, însă a fost definită în cuprinsul Strategiei Naționale de Ordine și Siguranță Publică, valabilă pentru perioada 2023-2027, aprobată ulterior prin HG nr. 1081/2023. Potrivit acestui document (pct. 4) Ordinea publică, ca parte componentă a securității naționale, reprezintă starea de legalitate, de echilibru și pace, corespunzătoare unui nivel socialmente acceptabil de respectare a normelor legale și de comportament civic, inclusiv în mediul digital. Ordinea publică se menține, asigură și restabilește în caz de tulburare prin măsuri specifice poliției (Poliția română, Jandarmeria, Poliția de Frontieră și Inspectoratul General pentru Imigrări).

Constatăm că DGPI nu este doar o structură abilitată pentru domeniul securității naționale (reglementat prin Legea nr. 51), ci și în domeniul ordine publică (cvasi-reglementat printr-o hotărâre de guvern cu rang inferior unei legi organice, implicit cu o aplicabilitate discutabilă cel puțin în caz de conflict normativ).

Pentru această extindere de competență, interpretarea juridică, fie ea logică, sistematică ori teleologică nu mai funcționează, întrucât tulburarea gravă a ordinii publice nu se manifestă doar la nivelul MAI (sau structurilor aflate în responsabilitate). În alt doilea rând, o sintagmă/concept cu o cvasi-definiție similară cu conceptul de securitate națională, într-un act normativ inferior din punct de vedere ierarhic, lasă loc interpretărilor contextuale și supozițiilor privind intenția reală a promotorului.

Articolul 6 statuează faptul că DGPI are competență teritorială generală.

DGPI asigură totodată coordonarea și controlul activităților pentru protecția informațiilor clasificate naționale, ale NATO și ale UE, precum și pentru securitatea cibernetică, la nivelul structurilor MAI.

Din punctul de vedere al autorului acestui articol, DGPI și-a extins misiunea și competența de la cea de securitate națională (legiferată) la cea de ordine publică (nelegiferată), inclusiv prin posibilitatea aplicării măsurilor restrictive temporar de drepturi și libertăți (autorizate în prealabil de ÎCCJ). Aceste măsuri (art. 14-art.21 din Legea 51/1991) sunt destinate culegerii de informații privind amenințările la adresa securității naționale doar dacă această intruziune este proporțională în raport cu pericolul identificat și necesară, în sensul inexistenței altor metode mai puțin invazive pentru cunoașterea/prevenirea amenințării respective. Amenințările la adresa securității naționale sunt enunțate în corpul articolului 3 într-o manieră limitativă, existența elementelor necesare care să evidențieze manifestarea amenințării în cauză fiind esențială pentru magistratul judecător în aprecierea temeiniciei și legalității solicitării de autorizare.

Pentru ordinea publică nu există o definiție legală sau o enumerare limitativă a cazurilor. Totodată, dacă această „tulburare gravă a ordinii publice” se va ridica la nivelul de pericol al unei amenințări pentru securitatea națională, DGPI ar fi autorizat să intervină, strict pentru structurile MAI.

În absența unei clarități a acestei norme juridice, singurul for ce poate limita o deturnare a scopului și domeniului de aplicare al Legii 51 la domeniul nenormat, ergo arbitrar al ordinii publice este judecătorul anume desemnat din cadrul ÎCCJ.

Pentru o înțelegere mai facilă, să luăm situația încadrării unui concept „la modă”: amenințările hibride. Deși nu există o definiție legală a sintagmei, trecută într-un act normativ, la nivelul UE, în conținutul Cadrului comun privind contracararea amenințărilor hibride (adoptată în anul 2016 și care NU este un act normativ) acestea sunt desemnate ca fiind „o combinație de activități coercitive și subversive, de metode convenționale și neconvenționale care pot fi utilizate de actori statali ori non-statali pentru a atinge obiective specifice, rămânând totodată sub pragul declarării oficiale a războiului”.

În documentul postat pe site-ul NATO, intitulat NATO’s response to hybrid threats, acestea sunt definite drept „o combinație între acțiunile militare și non-militare, respectiv între acțiuni la vedere și acțiuni clandestine, inclusiv dezinformarea, atacurile cyber, influențele economice, desfășurarea de grupuri armate neafiliate sau utilizarea unor forțe armate înregistrate, afiliate unui stat”.

În mod evident acest concept vag/confuz al amenințării hibride poate fi ușor inclus în conceptul de asemenea nelegiferat al tulburării grave a ordinii publice. Dar dacă vom analiza cu atenție și la modul concret oricare dintre acțiunile ostile ale unui actor statal ori non-statal la adresa securității naționale a României, vom constata că există deja o formă de încadrare într-una din literele ce compun corpul articolului 3 din Legea nr. 51. Atacurile cyber, le regăsim la litera „n”; influențele economice, la litera „m”; sabotajul, la litera „f”, teza II; spionajul, la litera „e, teza I, etc.

Rămânem cu întrebări…

  • Care a fost rațiunea promotorului din anul 2016 și ulterior legiuitorului din 2017 pentru extinderea competenței DGPI de la domeniul securitate națională la domeniul ordine publică?
  • Există în prezent suprapuneri de competență și mission creep între DGPI-MAI și SRI?

O soluție potențială pentru soluționarea neclarităților, echivocităților, redundanțelor, suprapunerilor și rivalităților instituționale este asanarea legislației într-un singur instrument legislativ, într-un Cod al Securității Naționale, care să cuprindă toate competențele, atribuțiile, respectiv modul de organizare și funcționare al instituțiilor cu responsabilități în domeniul activității de intelligence. Modelul francez poate reprezenta un reper în acest sens cu instrumentul său specific Code de la Sécurité Intérieure.

În articolul următor vom prezenta publicului câte un caz relevant din istoria recentă a serviciilor europene de informații care evidențiază manifestarea mission creep, efectele prejudiciante și acțiunile de corecție dispuse de autorități. Exemplele altor state europene reprezintă lecții despre ceea ce se poate întâmpla și care oferă totodată orizonturi de gândire pentru soluții.

Note

  1. toate serviciile/structurile de informații sunt finanțate de la bugetul de stat ↩
  2. Accessorium sequitur principale este un principiu fundamental de drept care stabilește în esență că soarta unui drept accesoriu (în cazul nostru dreptul de a culege informații) este guvernată automat de soarta dreptului principal pe care îl urmează (dreptul principal fiind în această situație cel de protecție a demnitarului) ↩
  3. www.defenceromania.ro (08.01.2025), consultat în 18.10.2026 ↩
  4. În octombrie 2023, MApN a lansat spre dezbatere publică un proiect de lege care a fost retras după doar câteva zile ca urmare a reacțiilor puternice venite din partea serviciilor de informații dar și din partea societății. În esență, în cuprinsul proiectului respectiv DGIA viza transformarea din structură departamentală în serviciu de informații cu dublarea competențelor celor două instituții deja existente – SRI și SIE, și dobândirea de jure de competențe sporite de investigare. ↩
Lucian Ungureanu

Lucian este cofondatorul ABC Juridic și al Justpixel, companie specializată în dezvoltarea aplicațiilor web.

Related articles
0 Comments

No Comments Yet!

You can be first to comment this post!

Leave a Comment