Conditia bunei reputatii pentru admiterea in magistratura

În aceste zile în care absolvenții facultăților de drept se pregătesc să susțină examenul de licență și își pun problema parcursului lor ulterior consider că se impune a reaminti celor care își doresc să ajungă judecători sau procurori că pe lângă cunoștințe temeinice la materiile de examen se impune și o conduită morală ireproșabilă a candidaților pentru a accede în aceste profesii. Sunt fapte care nu țin de cazierul penal, solicitat obligatoriu, ci depind de conștiința fiecăruia. Acțiuni aparent mărunte, cum ar fi copierea la un examen considerat nesemnificativ (pe motiv că nu se dă la licență), trecerea pe culoarea roșie a semaforului, intrarea în față la ghișeu pentru depunerea unei cereri, ironizarea sau și mai rău înjurarea profesorilor etc. pot spune multe despre persoana respectivă și conduita sa morală.

Buna reputație[1] este o condiție obligatorie la înscrierea pentru admiterea în magistratură. Buna reputație ține mai mult de morală decât de eventuale condamnări penale sau sancțiuni administrative. Respectarea regulilor morale este mai atent monitorizată de opinia publică în cazul magistraților. Cei care își doresc să acceadă la funcția de judecător și/sau procuror trebuie să se gândească nu numai la beneficiile unei astfel de profesii ci și la muncă foarte multă, privațiuni, stres și renunțări.

În ziua de astăzi morala se prezintă mai ales ca o teorie a relațiilor cu ceilalți oameni, o filozofie a „comunicării” (M. Buber, E. Levinas). De exemplu, a privi în ochii semenului este a înțelege că nu-i poți face rău. Morala tinde în prezent să se înscrie într-o „ontologie”, adică într-o teorie a realității. Este morală numai acea conduită umană care este expresia unui „principiu” rațional și practicat voluntar.

Conduita unui magistrat trebuie să fie undeva deasupra standardelor. Cel care vrea să candideze pentru admiterea la Institutul Național al Magistraturii trebuie să se autoevalueze și din acest punct de vedere.

Dacă normele de procedură, incompatibilitățile, drepturile și obligațiile participanților la procese sunt reglementate de legi, normele de conduită morală (nu doar ale magistraților ci și ale altor categorii profesionale – avocați, medici, profesori etc.) sunt distinct prevăzute în coduri deontologice. Rolul unui cod deontologic este de a forma conduite, de a înfățișa ce înseamnă respect și onoare într-o profesie. Un astfel de cod se adresează conștiinței fiecăruia și fiecare persoană trebuie să consimtă liber la respectarea acestor reguli de conduită morală. Codurile deontologice sunt concepute în prezent ca adevărate instrumente de reglementare. Acestea trebuie să constituie și veritabile instrumente de reflecție pentru categoriile de profesioniști sau a celor care doresc să ajungă într-o anumită elită profesională.

Normele morale, transpuse în Coduri deontologice, arată persoanei ce trebuie să facă și ce nu trebuie să facă în situații concrete de viață, cum trebuie să fie și cum se exclude să fie pentru ca manifestările sale să intre în categoria celor „bune” admise și prețuite de semeni. Spre deosebire de normele juridice, care transmit obligații cetățenești elementare, regulile morale oferă modele de perfectibilitate umană. Deși în mod nemijlocit ele cer și, în același timp, atribuie actelor și activităților un grad de raționalizare, rigoare, regularitate, direcție și sens, au misiunea de a contura modele umane cu trăsături explicite și de a formula imbolduri spre practicarea calităților prin care omul (în acest context magistratul) își poate înnobila propria sa viață. Trebuie subliniat că nu toate valorile morale sunt și pot fi concretizate în structuri normative. Un magistrat va conștientiza că acțiunea direcționată de valori și norme necesită o anume renunțare de sine din partea sa, depășirea înclinațiilor naturale, a sensibilității spontane și a raporturilor de forță fizică.

Prin Hotărârea nr. 328 din 24.08.2005[2] Consiliul Superior al Magistraturii a aprobat Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor structurat în şapte capitole. Codul deontologic al magistraţilor stabilește standardele de conduită a acestora, conforme cu onoarea şi demnitatea profesiei. Respectarea normelor cuprinse în acest cod constituie un criteriu pentru evaluarea eficienţei calității activității și integrităţii judecătorilor și procurorilor. La ele trebuie să se raporteze și candidații la admiterea în magistratură. Subliniez totuși că dispozițiile codului deontologic reiau prevederi din alte norme legale (legi de organizare judecătorească, coduri, reglementări referitoare la incompatibilități etc.), existând de multe ori repetiţii şi contradicţii între textele acestor norme.

Apreciez că înainte de luarea unei decizii în sensul exprimării voinței de a urma o carieră de judecător sau procuror persoana trebuie să citească cu atenție acest cod, să facă o analiză atentă a obligațiilor pe care urmează să și le asume, a limitărilor la care trebuie să se supună.

Buna reputație trebuie să existe la admiterea în magistratură, iar această condiție se impune a fi respectată pe toată durata exercitării acestei profesii. Prevederile codului deontologic sunt relativ rigide și nu acoperă toate situațiile cu care un judecător sau procuror s-ar putea confrunta. Aș sublinia doar că un magistrat trebuie să fie în permanență un exemplu de moralitate, să se autocontroleze  indiferent de locul și situația în care se află, atât în desfășurarea activității profesionale cât și în relațiile de familie, de colegialitate, prietenie, vecinătate etc.

Față de standardele de conduită impuse unui magistrat datoria acestuia de respect pentru legea morală este mult mai riguroasă, iar sancțiunea din partea colectivității mult mai aspră. El trebuie să-și refuze agrementul prezent, plăcerea de moment, comoditatea sufletească în schimbul a ceva nesigur – respectul și aprecierea societății în care trăiește și profesează și un succes moralicește pozitiv justificat.

În concluzie, cei care doresc să ajungă judecători sau procurori trebuie să se gândească bine la plusurile și minusurile unei astfel de profesii. Să înțeleagă că raportat la beneficiile unei cariere în domeniu, renunțările sunt mult mai numeroase. Doar o normare interioară, sursă de autoconstrângeri, astfel încât conţinuturile sale să devină mobiluri personale de acţiune poate conduce la succes. Fiecare se poate autoevalua în acest sens. Normele recomandă, prescriu, interzic, permit, sancţionează, previn, anticipează şi apreciază gesturi, conduite, atitudini, fapte ale unui subiect real sau posibil. Persoana se poate conforma lor de teamă sau din convingere. Un magistrat este dator să se abţină de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lui în funcţie şi în societate și aș adăuga eu conformarea inclusiv la norma morală trebuie să se facă din convingere.

[1] M. Comșa – Despre buna reputație a judecătorilor și procurorilor, publicat pe wwwjuridice.ro în data de 13 iunie 2012

[2] Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 815 din  8 septembrie 2005