Considerații asupra convenției de nulitate în NCC

1. Delimitări conceptuale și viziune legislativă.

Odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil[1], concepția asupra nulității s-a deplasat de la o sancțiune de drept civil de care persoanele interesate se puteau prevala in principal (și unanim acceptat) printr-o acțiune în justiție, către o sancțiune cu privire la care chiar părțile unui contract pot stabili prin act juridic momentul, precum și, în anumite limite, condițiile în care va interveni.

Deși părțile sunt în principiu libere să aleagă atât momentul la care nulitatea va interveni, cât și modul în care se va proceda la restituirea prestațiilor, acestea nu vor putea institui cauze de nulitate noi și nici suprima cauze de nulitate existente. Argumentul care susține această opinie rezidă în art. 10 C.civ., care dispune că normele care instituie sancțiuni civile se vor aplica numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege. De asemenea, un argument cu privire la imposibilitatea suprimării anumitor cauze de nulitate prevăzute de lege își găsește izvorul în art.11 C.civ., ca urmare a caracterului de ordine publică pe care instituția nulității îl poartă. Desigur, argumentul final se regăseşte în art. 1246 alin. (4) C.civ. care dispune fără echivoc că o clauză prin care se suprimă ori se adaugă cauze de nulitate este considerată nescrisă.

Instituind însă numai posibilitatea ca nulitatea actului juridic să fie constatată ori declarată prin convenția părților, iar nu și condițiile unei astfel de manifestări de voință pentru a produce efecte juridice, rămâne în sarcina doctrinei să stabilească, pornind de la puținele texte legale disponibile, natura juridică, domeniul de aplicare, limitele și efectele acestei specii de nulitate.

După cum am menționat, pentru prima dată în dreptul civil român[2], a fost în mod expres instituită posibilitatea părților care au încheiat un act juridic civil să constate ori să declare în mod amiabil nulitatea actului în cauză. Singura mențiune din Codul civil referitoare la această posibilitate se găsește la art. 1246 alin. (3) care dispune:

”(3) Dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea contractului poate fi constatată sau declarată prin acordul părților.”

Din redactarea textului menționat, rezultă în mod clar că una dintre modalitățile în care un act juridic civil va fi lipsit de efecte pe calea constatării ori declarării nulității sale, este și modalitatea amiabilă sau convențională.

2. Orientări doctrinare sub imperiul Codului civil de la 1864.

Sub imperiul Codului civil de la 1864, nulitatea convențională a actului juridic nu a fost niciodată recunoscută la nivel legislativ. Ca urmare a acestei stări de drept, doctrina corespunzătoare vechii reglementări a cunoscut două orientări distincte.

Într-o primă opinie (majoritară), nulitatea convețională a fost negată. Argumentele de principiu care au stat la baza acestei opinii s-au bazat pe ideea că nimeni nu își poate face singur dreptate. Astfel, având ca sursă doctrina franceză a vremii, s-a apreciat că nu pot exista nulități amiabile, pentru motivul că nimeni nu poate ”decreta de la sine putere că un act este nul și pe baza propriei sale opinii să nesocotească actul. Intervenția judecătorului este întotdeauna necesară pentru a distruge efectele provizorii pe care le produce existența aparentă a actului nul”[3].

Alți autori au afirmat că, având natura unei sancțiuni îndreptate împotriva anumitor efecte ale actului juridic, ”nulitatea este, în principiu, parțială”[4]. Așa fiind, actul juridic putând fi validat ulterior încheierii sale, intervenția instanței apare, în opinia autorilor citați, ca fiind necesară. Prin urmare, ”numai instanța de judecată este competentă să hotărască dacă nulitatea unui anumit act juridic este parțială sau totală și să constate dacă între timp nulitatea a fost asanată și actul juridic în cauză este validat”[5].

Cu toate acestea, aceiași autori, afirmând că o nulitate convențională nu va produce niciodată efecte erga omnes împotriva terților, recunosc totuși posibilitatea existenței sale, sub condiția respectării drepturilor acestora și a ordinii publice.

A doua orientare doctrinară care s-a format sub imperiul Codului civil de la 1864 a fost în sensul recunoașterii efectelor convenției părților cu privire la nulitatea contractului dintre acestea. Analizând sistematic o lucrare dedicată teoriei generale a actului juridic civil[6], observăm că între modalitățile în care operează nulitatea, latura convențională este analizată prima. Astfel, în opinia autorului citat, ”când părțile sunt de acord, nulitatea și consecința ei – desființarea retroactivă (de regulă) a actului – pot fi hotărâte, în principiu, prin bună înțelegere”[7]. Opinia s-a întemeiat pe argumentul conform căruia dacă părțile au posibilitatea legală de a revoca o convenție prin consimțământul mutual, cu atât mai mult acestea pot recunoaște pe cale amiabilă existența și incidența nulității în cadrul actului juridic inițial.

Desigur, și autorul citat admite necesitatea respectării unor condiții în privința convenției asupra nulității, care vor fi analizate în capitolul dedicat validității convenției de nulitate din prezenta lucrare.

3. Orientări doctrinare sub imperiul Codului civil actual.

Având în vedere caracterul de noutate absolută al nulității convenționale în dreptul civil[8], opiniile cu privire la această specie de nulitate sunt puține.

Într-o primă opinie, se susține că nulitatea amiabilă este recunoscută legislativ în virtutea principiului autonomiei de voință, dar ”fără ca acest caz să reprezinte propriu-zis o specie de nulitate”[9]. Argumentele care stau la baza acestei opinii rezidă în caracterul judiciar al nulității subliniat de autor, precum și în limitele libertății contractuale în materia constatării nulității.

Alte câteva argumente interesante sunt menționate de același autor: interesele terților nu vor putea fi lezate prin intervenția acestei forme de nulitate, ea neputând să retroactiveze împotriva lor, efectele nu se vor mai produce astfel erga omnes, ca în cazul nulității judiciare. În aceeași ordine de idei, ”prin acceptarea unei sancțiuni private se derogă de la principiul după care nimeni nu își poate face singur dreptate, chiar dacă derogarea e legală”[10], idee sugerată și de autorii mai vechi. În sfârșit, în opinia autorului citat, nulitatea amiabilă este greu de imaginat, presupunând prin definiție acordul părților. Deși suntem de acord cu această afirmație, ea nu constituie în sine un argument care să aibă implicații asupra existenței acestei modalități de invocare a nulității. Acceptăm totuși considerațiile mai vechi, potrivit cu care cazurile de nulitate sunt rare în practică[11], motiv pentru care au făcut foarte rar subiectul unei analize.

Într-o a doua opinie[12], admițând existența nulității amiabile, sunt detaliate aspecte esențiale ale acesteia, precum domeniul de aplicare, interdicțiile legale privind suplimentarea și suprimarea cauzelor de nulitate și forma convenției de nulitate. Asupra acestor aspecte, urmează să revenim în capitolele următoare.

4. Natura juridică și efectele convenției de nulitate.

După cum s-a arătat și în doctrina corespunzătoare Codului civil de la 1864, convenția de nulitate nu este nimic altceva decât un contract. Așa fiind, aceasta va trebui să respecte condițiile generale de validitate pentru contracte prevăzute în art. 1179 C.civ.: capacitatea de a contracta, consimțământul părților, un obiect determinat și licit, o cauză licită și morală.

Analizând natura juridică a convenției asupra nulității, aceasta se identifică cu contractul de tranzacție. Conform doctrinei aferente Codului civil actual, tranzacția presupune existența unui drept litigios sau doar îndoielnic, concretizat într-un proces aflat pe rol sau iminent, intenția părților de a pune capăt procesului (sau de a preîntâmpina nașterea lui) și acceptarea unor concesii reciproce[13], elemente care se regăsesc pe deplin și în operațiunea juridică a nulității convenționale. Astfel, părțile vor urmări să pună capăt ori să preîntâmpine un eventual proces întemeiat pe cauza de nulitate constată prin intermediul contractului dintre ele.

Cu toate acestea, nu putem să nu ne întrebăm dacă forma convențională de constatare a nulității va avea aceeași aptitudine de a produce efecte precum nulitatea judiciară, având în vedere principalul efect al nulității – restituirea prestațiilor efectuate sau primite în temeiul actului anulat și corolarul său, desființarea actelor subsecvente întemeiate pe acesta.

Considerăm, ca urmare a faptului că actul de constatare a nulității are natură contractuală, că efectele acestuia vor fi aceleași cu efectele contractului în general[14]. Contractul astfel încheiat va fi limitat de principiul relativității, producând, în principiu, efecte numai între părți, iar nu și față de terții desăvârșiți. Așadar, nulitatea constatată/declarată pe cale convențională își va păstra caracterul retroactiv, dar fiind limitată de relativitatea efectelor contractului, nu va putea retroactiva împotriva terților de bună-credinţă și nu le va putea afecta drepturile dobândite anterior convenției de nulitate[15]. Prin urmare, putem afirma că nulitatea convențională își păstrează caracterul retroactiv, dar cu efecte numai între părțile contractante, și numai în măsura în care acestea nu stabilesc contrariul.

Ca urmare a celor descrise, dacă, dobândind un bun printr-un act juridic afectat de o cauză de nulitate, dobânditorul îl va înstrăina unui terț, iar ulterior va decide constatarea/declararea nulității printr-un contract cu înstrăinătorul inițial, sub rezerva dispozițiilor privind dobândirea proprietății mobiliare prin posesia de bună-credință[16] și a regulilor de carte funciară[17], bunul înstrăinat nu va putea fi pretins de la terțul dobânditor. Cu toate acestea, obligația de restituire există în patrimoniul dobânditorului inițial, ceea ce face ca acesta să fie obligat față de înstrăinător în condițiile dreptului comun, dacă prin contractul dintre aceștia nu s-a stipulat altfel.

Bunul va putea fi totuși pretins de înstrăinătorul din contractul afectat de nulitate de la terțul dobânditor, în două situații. Într-o primă situație, terțul dobânditor de rea-credință, care nu va putea invoca cu succes nici uzucapiunea mobiliară, va putea fi obligat să restituie bunul înstrăinătorului. În a doua situație, care vizează bunurile imobile, considerăm că înstrăinătorul va putea exercita acțiunea în rectificare tabulară întemeiată pe art. 908 alin. (1) pct. 1 C.civ. împotriva terțului dobânditor, dacă nu au trecut mai mult de 3 ani de la data cererii de înscriere formulate de dobânditorul nemijlocit (sau 5 ani în cazul actelor cu titlu gratuit). În acest caz, terțul dobânditor evins de înstrăinător, va avea o acțiune împotriva dobânditorului nemijlocit, întemeiată pe obligația de garanție împotriva evicțiunii, cu excepția actelor cu titlu gratuit, în cazul cărora garanția pentru evicțiune nu există decât dacă a fost asumată în mod expres ori rezultă din faptul donatorului (art. 1018 C.civ.).

Așadar, în principiu, dobânditorul inițial va fi obligat la restituire în condițiile art. 1638-1645 C.civ., cu distincțiile arătate în textele menționate.

5. Validitatea convenției de nulitate.

După cum am arătat mai sus[18], contractul prin care se constată/declară nulitatea altui contract va trebui să îndeplinească condițiile generale de validitate cerute de art. 1179 C.civ (capacitatea de a contracta, consimțământul părților, un obiect determinat și licit, o cauză licită și morală). Fiind o tranzacție, în temeiul art. 2272 C.civ., contractul va trebui să fie încheiat în scris. Condiția nu este însă una de valabilitate, forma scrisă fiind în acest caz cerută ad probationem.

În ceea ce privește condițiile de formă, acestea vor deveni incidente în virtutea principiului simetriei formelor. Pentru acest motiv, ori de câte ori actul care se dorește a fi anulat a fost încheiat în formă autentică, pentru a fi valabilă, și convenția de nulitate va trebui să se încheie în formă autentică. Cu titlu de exemplu, un contract de vânzare de bunuri imobile care a fost încheiat în formă autentică, dar este afectat de o cauză de nulitate sub aspectul condițiilor de fond[19] (spre exemplu, una dintre părți s-a aflat în eroare la momentul încheierii sale), va putea fi anulat pe cale convențională tot printr-un act în formă autentică[20].

Nu aceeași este soluția și în ipoteza inversă, în care un contract pentru care forma autentică este cerută ad validitatem, a fost încheiat sub semnătură privată. În acest caz, în doctrină s-a apreciat că, operând conversiunea, iar contractul nul sub aspectul formei, transformându-se în antecontract (pentru care legea nu instituie ca și conditie forma autentică), convenția de nulitate va putea fi și ea încheiată sub semnătură privată[21]. Opinia exprimată conține însă cel puțin un aspect cu care nu suntem de acord: odată cu operarea conversiunii și cu considerarea contractului nul absolut pentru considerente de forma, drept valabil ca antecontract, noul act[22] nu mai este lovit de nicio cauză de nulitate, neavând așadar de ce să fie anulat. Prin urmare, o eventuală convenție ulterioară momentului conversiunii rămâne lipsită de obiect.

Cu toate acestea, dacă din contractul nul pentru nerespecatarea formei ar reieși ideea că părțile au urmărit să excludă conversiunea[23], nulitatea sa va putea fi constatată de către părți printr-o tranzacție judiciară sau extrajudiciară încheiată în condițiile legii, fără însă a fi necesară forma autentică ad validitatem.

6. Domeniul de aplicare.

În ceea ce privește actele juridice susceptibile de anulare pe cale amiabilă, acestea vor fi supuse unei duble excluderi: o excludere legală, în condițiile arătate în mod expres de lege, și o excludere naturală, reieșind din lipsa de interes a părților în a recurge la un astfel de procedeu juridic.

În ceea ce privește prima categorie, cu titlu de exemplu, nu sunt susceptibile de anulare pe cale convențională unele acte nepatrimoniale, cum ar fi căsătoria și recunoașterea de filiație, care nu pot înceta într-o manieră similară celei în care au luat ființă.

Din categoria actelor cu privire la care legea nu interzice în mod expres anularea pe cale convențională, dar în legătură cu care părțile nu vor avea interes în a recurge la un astfel de procedeu juridic, putem aminti actele juridice unilaterale. În principal, acestea sunt irevocabile, iar acceptarea posibilității anulării lor prin voința unei singure persoane, ar deschide calea unei revocări ocolite[24]. Cât privește actele unilaterale revocabile, anularea lor pe cale convențională nu prezintă interes practic, de vreme ce la același rezultat se va putea ajunge și pe calea revocării[25].

7. Restituirea prestațiilor primite în temeiul unui act a cărui nulitate a fost constatată/declarată prin contract.

După cum am arătat mai sus[26], chiar și în ipoteza în care una dintre părțile unui contract a cărui nulitate a fost ulterior constatată/declarată pe cale convențională nu mai poate din orice cauză să restituie bunul primit, aceasta va fi ținută la restituire prin echivalent față de cealaltă parte. Cu atât mai evident, restituirea va trebui să opereze în temeiul legii, atunci când părțile pot dispune liber de bunul primit.

Cu referire la prima ipoteză, am afirmat că restituirea va trebui să fie făcută prin echivalent în ipoteza în care bunul a fost transmis mai departe unui terț. Cu toate acestea, există exemple[27] în care contractul prin care nulitatea este declarată/constatată este unul plurilateral, în cadrul căruia, pe lângă părțile originare ale actului juridic afectat de nulitate, va participa și terțul dobânditor al bunului. Tragem de aici concluzia că, prin participarea la contract, terțul dobânditor recunoaște alături de părțile inițiale cauza de nulitate și consimte tacit la restituirea bunului pe care l-a primit, restituirea făcându-se în acest caz în natură[28].

Pentru a evita însă orice interpretare, părțile ar putea să insereze în contractul prin care recunosc cauza de nulitate, și stipulații cu privire la rerstituirea prestațiilor. Prin intermediul acestora, va putea fi stabilită mai clar soarta restituirii. Astfel, părțile vor putea să arate care va fi momentul și locul la care restituirea va fi făcută, dacă se va face în natură sau prin echivalent, iar partea care nu mai deține bunul primit ca urmare a transmiterii sale către un terț se va putea obliga în condițiile promisiunii faptei altuia să obțină consimțământul terțului cu privire la restituire[29].

O eventuală dificultate se va pune cu privire la momentul de la care va curge termenul de prescripție al acțiunii în restituire, în situația în care părțile nu au stabilit detaliile restituirii prin contract. Art. 2525 C.civ. vine să reglementeze situația restituirii prestațiilor făcute în temeiul unui act anulabil, desființat însă prin hotărâre judecătorească, omițând astfel situația actelor asupra cărora nulitatea a fost constatată/declarată convențional. Cu privire la prima categorie, prescripția va curge conform articolului menționat, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de desființare. Care este însă situația actelor în legătură cu care părțile au convenit asupra cauzelor de nulitate? În acord cu doctrina recentă[30], considerăm că, prin analogie, data de la care va începe să curgă termenul de prescripție, este data realizării acordului de voințe, adică data tranzacției. Apreciem totuși că o introducere a acestei ipoteze în textul art. 2525 C.civ. nu poate fi decât binevenită.

8. Cazuri de nulitate amiabilă recunoscute legislativ.

8.1. Așa cum amintit[31], un prim caz de nulitate convențională recunoscut legislativ, chiar și sub imperiul Codului civil de la 1864 este acela al contractului individual de muncă. Art. 57 din Codul muncii[32] instituie un caz particular de nulitate convențională cu efecte ex nunc. Din formularea articolului, rezultă că prioritar în rezolvarea conflictului este acordul părților, iar numai în subsidiar, nulitatea va trebui să fie pronunțată de către instanță. Fiind un contract pentru care forma scrisă este cerută ad validitatem, înțelegem că și tranzacția prin care se va constata nulitatea va trebui să aibă aceeași formă.

8.2. Un al doilea caz de nulitate convențională recunoscut în mod expres de lege se regăsește în art. 119 alin. (2) din Legea notarilor publici și a activității notariale[33].

Situația premisă este aceea a emiterii de către notarul public a unui certificat de moștenitor care vatămă drepturile altor moștenitori. Potrivit legii, persoanele care se consideră vătămate în drepturi de emiterea certificatului de moștenitor, pot cere instanței judecătorești competente anularea acestuia și stabilirea drepturilor lor, conform legii.

Legea instituie însă și un mecanism de soluționare amiabilă a unui astfel de diferend. Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, persoanele menționate mai sus se vor putea adresa și notarului public în scopul încheierii unui act autentic care să ateste soluționarea diferendului, urmând ca acesta să elibereze în mod subsecvent un nou certificat de moștenitor. Observăm că, în acest caz, legiuitorul a instituit pentru actul de soluționare a diferendului forma autentică, ca o aplicație particulară a principiului simetriei formelor.

9. Concluzii.

Având în vedere toate considerațiile făcute până acum, precum și opiniile exprimate în doctrină, putem afirma că nulitatea constatată ori declarată prin contract reprezintă o specie de nulitate a actului juridic civil care se manifestă prin intermediul unei tranzacții, producând cel puțin la nivel teoretic aceleași efecte pe care le produce nulitatea judiciară. Se desprind așadar câteva particularități, pe care le vom prezenta în cele ce urmează.

Nulitatea convențională va îmbrăca forma unui contract de tranzacție, prin care părțile urmăresc fie să stingă un proces în derulare, fie să preîntâmpine un proces iminent generat de o cauză de nulitate. Pentru a fi probat, contractul urmează să se încheie în scris, cu excepția situațiilor în care părțile urmăresc să constate/declare nulitatea unui contract încheiat în formă autentică, caz în care și convenția de nulitate va trebui să îmbrace forma autentică. Limitele convenției de nulitate sunt date de actele juridice unilaterale, precum și de actele juridice care nu pot fi desființate printr-o manifestare de voință simetrică celei care le-a dat naștere.

Nulitatea convențională va produce, în principiu, aceleași efecte pe care le produce și nulitatea judiciară, cu mențiunea că, având ca izvor contractul, aceasta nu va putea retroactiva împotriva terților care au dobândit drepturi de la părțile actului juridic afectat de nulitate.

Restituirea prestațiilor făcute în temeiul actului a cărui nulitate a fost constatată/declarată contractual se va face în condițiile dreptului comun, cu excepția cazului în care părțile au convenit chiar prin convenția cu privire la nulitate, ori printr-un act adițional, modul în care își vor restitui prestațiile.

Bibliografie

1. C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu. Tratat de drept civil român, vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002.
2. Liviu Pop. Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. II, Contractul, Ed. Universul Juridic, București, 2009.
3. Liviu Pop, Ionut-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu. Curs de drept civil. Obligațiile. Ed. Universul Juridic, București, 2015.
4. Doru Cosma. Teoria generală a actului juridic civil. Editura Științifică, 1969.
5. Paul Vasilescu. Drept civil: obligaţii. Ed. Hamangiu, București, 2012.
6. Gh. Beleiu. Drept civil român, Introducere în dreptul civil, Subiectele dreptului civil, Ed.”Şansa”, Bucureşti, 1993.
7. Fl. A. Baias (coordonator). Noul Cod civil: comentariu pe articole. Ed. CH Beck, București, 2014.
8. Corneliu Bîrsan. Drept civil: drepturile reale principale în reglementarea noului Cod civil. Ed. Hamangiu, București, 2015.
9. Valeriu Stoica. Drept civil: drepturile reale principale. Ed. CH Beck, București, 2015.
10. Cristian Paziuc. Probleme teoretice și practice privind conversiunea actului juridic civil, în RRDP nr. 4/2011.
11. Ghid de practica notariala, Ed.Notarom, Bucuresti, 2011.
12. Ana Pârvu, www.juridice.ro (http://www.juridice.ro/334587/conventia-de-nulitate.html), ultima dată consultat la 25/02/2015.

[1] Legea nr. 286/2009, republicată în M.Of. nr. 505/2011.

[2] Am utilizat formularea ”dreptul civil român” deoarece chiar și înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil, a existat cel puțin o situație în care nulitatea unui contract putea fi constatată/declarată prin acordul părților. Este vorba de contractul individual de muncă, discuția purtându-se în jurul art. 57 din Codul muncii.

^[3] C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu. Tratat de drept civil român, vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 117.

^[4] Liviu Pop. Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. II, Contractul., București. 2009, p. 443.

^[5] Ibidem p. 443.

^[6] Doru Cosma. Teoria generală a actului juridic civil. Editura Științifică, 1969.

[7] Ibidem, p. 333.

[8] Este vorba despre dreptul pozitiv, deoarece așa cum se poate observa in capitolele următoare, chiar și sub imperiul Codului Civil de la 1864, o parte a doctrinei a accceptat în anumite limite nulitatea convențională.

[9] Paul Vasilescu. Drept civil: obligaţii. Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 424.

[10] Ibidem p.424.

[11] Gh. Beleiu, Drept civil român, Introducere în dreptul civil, Subiectele dreptului civil, Ed.”Şansa”, Bucureşti, 1993, p. 183.

[12] A se vedea Ana Pârvu, www.juridice.ro (http://www.juridice.ro/334587/conventia-de-nulitate.html).

[13] Pentru detalii, Noul Cod civil: comentariu pe articole. Ed. CH Beck, 2014, comentariul art. 2267, p. 2361.

[14] Pentru o analiză cu privire la efectele contractului, a se vedea Liviu Pop, Ionut-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu. Curs de drept civil. Obligatiile. Ed. Universul Juridic, București, 2015, pp. 132-180.

[15] În același sens, Paul Vasilescu, op.cit., p. 424.

[16] Pentru detalii, Corneliu Bîrsan. Drept civil. Drepturile reale principale în reglementarea noului Cod civil. Editia a 2-a. Ed. Hamangiu, București, 2015, pp. 413-427; Valeriu Stoica. Drept civil. Drepturile reale principale. Editia a 2-a. Ed. CH Beck, București, 2015, pp. 396-415.

[17] În principal, decăderea din exercițiul acțiunii în rectificare tabulară, art. 909 alin. (2) C.civ.

[18] Supra nr. 4.

[19] Atragem atenția că o asemenea ipoteză poate fi temeiul unei răspunderi civile delictuale în persoana notarului public care a autentificat contractul, dacă sunt îndeplinite condițiile de la art. 1258 C.civ.

[20] Pentru un exemplu de contract, a se vedea Ghid de practica notariala, Ed.Notarom, Bucuresti 2011, pp. 96-97

[21] A se vedea Ana Pârvu, op. cit., p.2.

[22] În sensul de negotium iuris.

[23] Pentru o analiză a mecanismului conversiunii, cu referiri la noua reglementare, Cristian Paziuc. Probleme teoretice și practice privind conversiunea actului juridic civil, în RRDP nr. 4/2011.

[24] Doru Cosma, op.cit., p. 334.

[25] Ibidem, p. 334.

[26] Supra nr. 4.

[27] A se vedea supra nota nr. 17.

[28] Este de așteptat ca, în lipsa unor stipulații contractuale contrare, aceasta să fie modalitatea practică în care contractele cu privire la nulitate se vor încheia. Concluzia este întemeiată pe argumentul că Ghidul de practică notarială citat reprezintă (conform unei hotărâri a Consiliului UNNPR) uz profesional în sensul art. 1 alin. (6) C.civ., iar nerespectarea sa de către notarul public constituie abatere disciplinară și poate fi sancționată chiar și cu excluderea din profesie (pentru detalieri, a se vedea art. 74 lit. (b), art. 77 alin. (1) din legea 36/1995).

[29] Pentru condițiile promisiunii faptei altuia, Liviu Pop, Ionut-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, op.cit., pp. 151-155.

[30] Pentru detalii, Noul Cod civil: comentariu pe articole. Ed. CH Beck, 2014, comentariul art. 2275, p.2706.

[31] A se vedea supra nota nr. 2.

[32] Legea nr. 54 din 24 ianuarie 2003, republicată în M.Of. nr. 345 din 18 mai 2011.

[33] Legea nr. 36 din 16 mai 1995, republicată în M.Of. nr. 72 din 4 februarie 2013.