Consideraţii privind receptarea în dreptul intern şi noutăţile consacrate prin Directiva 2012/29/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 octombrie 2012 de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea şi protecţia victimelor criminalităţii

Silviu Gabriel BARBU

conf. univ. dr., judecător detaşat la Ministerul Afacerilor Externe

Vasile COMAN

asis. univ., judecător în cadrul Judecătoriei Pucioasa

RESUME: This paper aims to make an overview of the main innovations of Directive Directive 2012/29 /EU of the European Parliament and of the Council of 25 October 2012, in the protection and rights of the victims of crime. They will analyze the concept of victim, major new rights under the Directive for this, manner and circumstances in which victims can benefit from these rights as well as clarifications on arrangements for informing and supporting victims of crime by competent national authorities and obligations of behind in this area. In the study, references are found and the main landmarks of the relevant national legislation transposing the directive in the process of harmonization with the provisions of the new Criminal Procedure Code of Romania and other relevant national legal instruments.

KEY WORDS: directive, victim, rights, the Criminal Procedure Code, an offense

§1. Consideraţii introductive. În cadrul procesului constant de armonizare a legislaţiei Uniunii Europene cu legislaţia naţională şi practicile tuturor statelor membre ale Uniunii în materie penală, dar şi pentru atingerea obiectivului declarat de menţinere şi de dezvoltare a unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, în 25 octombrie 2012 a fost adoptată Directiva 2012/29/UE² a Parlamentului European şi a Consiliului de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea şi protecţia victimelor criminalităţii.

Necesitatea consolidării acestei importante categorii de participanţi la justiţia penală, prin adoptarea acestui act normativ european, a avut la bază premise importante, cum ar fi eliminarea lacunelor şi a deficienţelor de reglementare a actului normativ anterior în vigoare³ –Decizia-cadru 2001/220/JAI a Consiliului Uniunii Europene, îmbunătăţirea modalităţilor practice de ajutor şi sprijin a acestor participanţi la procesul penal a cadrului legislativ privind drepturile omului – atât în materie civilă, dar, cu prioritate, în materie penală, în special cu privire la drepturile acordate de stat tuturor victimelor infracţiunilor, inclusiv victimelor terorismului. S-a plecat de la realitatea – menţionată de mai multe ori în rapoartele anuale ale Comisiei Europene, potrivit căreia în cele mai multe cazuri de infracţiuni săvârşite, despre situaţia juridică a victimelor infracţiunilor nu se mai interesează nimeni, drepturile lor legitime recunoscute sau câştigate în cadrul procesului penal rămânând teoretice şi nevalorificate⁴.

Totodată, prin adoptarea noii directive, oficialii de la Bruxelles au dorit să creeze mecanisme de drept penal şi procesual, prin care să se asigure o implementare efectivă a politicilor şi soluţiilor practicii judiciare naţionale şi a jurisprudenţei, mereu în evoluţie, a celor două instanţe europene reper – Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. În atingerea acestui deziderat, Directiva încurajează cooperarea judiciară şi inter-instituţională între autorităţile competente naţionale şi europene cu competenţe în materie, astfel încât să se poată într-adevăr discuta de o Europă bazată pe respectarea drepturilor fundamentale. Aceste drepturi, trebuie să includă atât protecţia victimelor infracţiunilor, cât şi pe cea a persoanelor suspectate de săvârşirea unei infracţiuni.

După cum rezultă chiar din titlu, Directiva consacră un standard minim de protecţie pentru victimele criminalităţii, o atenţie specială fiind acordată dreptului acestora privind accesul la justiţie. Pornind de la acest set minim de drepturi, statele membre pot extinde drepturile prevăzute de directivă pentru a oferi un nivel mai ridicat de protecţie.

Sub aspectul întinderii protecţiei acordate şi pentru a elimina îngrădirea accesului la justiţie a persoanelor protejate, directiva interzice statelor să impună persoanelor – victime ale infracţiunilor – condiţii legate de cetăţenie, naţionalitate sau reşedinţa acestora pe teritoriul statelor membere în momentul săvârşirii infracţiunii şi, desigur, nici ulterior. Directiva se aplică însă, procedurile penale derulate şi infracţiunilor comise în cadrul Uniunii Europene, astfel că plângerile penale adresate autorităţilor competente din afara Uniunii nu cad sub incidenţa prevederilor acesteia.

§2. Categorii de persoane protejate. În primul articol al directivei este definită categoria de „victimă”, potrivit cu care aceasta include: „(i) o persoană fizică ce a suferit un prejudiciu, inclusiv o vătămare a integrităţii sale fizice, mentale sau emoţionale, sau un prejudiciu economic, cauzate în mod direct de o infracţiune⁵; (ii) membrii familiei unei persoane al cărei deces a fost cauzat în mod direct de o infracţiune şi care au suferit prejudicii în urma decesului persoanei respective”⁶.

Preocuparea faţă de fenomenul criminalităţii în general, dar mai ales al victimologiei⁷, este justificată chiar în preambulul directivei, şi are ca premisă faptul că „criminalitatea reprezintă un prejudiciu pentru societate şi, în aceeaşi măsură, constituie o încălcare a drepturilor individuale ale victimelor”. Ca atare, victimele criminalităţii ar trebui să fie recunoscute şi tratate cu respect, atenţie şi profesionalism, fără a fi discriminate în vreun fel pe baza oricărui motiv indicat exemplificativ în directivă. Pe de altă parte, victimele criminalităţii ar trebui să fie protejate împotriva victimizării secundare şi repetate, precum şi împotriva intimidării şi a răzbunării, să primească sprijin adecvat pentru a se facilita recuperarea lor şi să beneficieze de un acces suficient la justiţie”.

Fenomenul de „(risc de) victimizare secundară şi repetată” (dubla victimizare), a fost definit drept răspunsul inadecvat al sistemului de justiţie penală la actul primar al victimizării, comis de către făptuitor. Studiile în materie de victimologie au accentuat deseori ideea că implicarea victimei unei infracţiuni în procesul penal obişnuia să constituie de cele mai multe ori o experienţă negativă, ca urmare a unui complex de factori precum manifestarea unei atitudini de neîncredere din partea organelor judiciare, confruntarea cu făptuitorul ori supunerea acesteia la audieri într-o manieră nereceptivă⁸. Cercetările au confirmat de asemenea că, victimele, care au suferit abuzuri repetate, sunt predispuse la suferinţe repetate din cauza acestora, experienţa trăită îmbrăcând pentru acestea forma unui puternic impact emoţional, indiferent de tipul infracţiunii suferite⁹. Pentru a limita situaţie de facto, cu prilejul expunerii drepturilor victimelor, directiva pune accent pe măsurile de protecţie corespunzătoare, ce trebuie adoptate de statelor membre pentru a preveni sau limita pe cât posibil riscul de dublă victimizare, respectiv pentru a garanta siguranţa victimelor şi a membrilor familiilor acestora în perioada de recuperare post-infracţională şi prevenţie ulterioară.

Dincolo de prioritatea protecţiei victimelor criminalităţii, în general, principiu care stă la baza directivei, o protecţie deosebită este acordată victimelor cu dizabilităţi şi a victimelor – copii¹⁰, prezumându-se că acestea din urmă au nevoie de măsuri deprotecţie specifice datorită vulnerabilităţii (art. 22 alin. 4 din directivă). Aceste prevederi au fost armonizate cu dispoziţiile Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi cu Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului adoptată la 20 noiembrie 1989, convenţii care stabilesc că interesul superior al copilului ar trebui să constituie preocuparea primordială a societăţii.

Pentru persoanele victime ale atacurilor teroriste, directiva reglementează dispoziţii speciale, luând în considerare nu doar pagubele suferite de acte victime individual, ci şi pe cele suferite de către întreaga comunitate. Sprijinul, protecţia şi atenţia deosebită pentru victimele terorismului, sunt necesare deoarece acest fenomen devenit o prezenţă constantă în ultimii ani, chiar şi după schimbările dramatice ale evenimentelor din 11 septembrie 2001, reprezentând o ameninţare reală la adresa securităţii Uniunii, a valorilor societăţilor democratice şi la adresa drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor europeni.

§3. Cadrul legislativ în materie de protecţie a victimelor infracţiunilor. În spaţiul unional, s-au depus constant eforturi de către autorităţile europene pentru crearea şi consolida unor standarde de protecţie pentru victimele criminalităţii. În acest sens, pentru a se asigura prescripţiile minimale în materia drepturilor victimelor în toate statele membre, a fost adoptat un pachet de instrumente juridice, între care amintim Directiva 2004/80/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind despăgubirea victimelor infracţionalităţii, Directiva 2011/36/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 5 aprilie 2011 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane şi protejarea victimelor acestuia, precum şi de înlocuire a Deciziei-cadru 2002/629/JAI a Consiliului, Directiva 2011/99/UE privind ordinul european de protecţie, Directiva 2012/29/UE de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea şi protecţia victimelor criminalităţii şi de înlocuire a Deciziei-cadru 2001/220/JAI a Consiliului, ambele având termenul-limită pentru transpunere anul 2015, precum şi Regulamentul (UE) nr. 606/2013 privind recunoaşterea reciprocă a măsurilor de protecţie în materie civilă, aplicabil, de asemenea, începând cu anul 2015.

România a implementat aceste prevederi europene în mod corespunzător, în cuprinsul mai multor acte normative, între care cele mai importante sunt Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală¹¹, Legea nr. 286/2009 privind Codul Penal¹², Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecţiei victimelor infracţiunilor¹³, Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată¹⁴, Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil, republicată¹⁵, Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator¹⁶, Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată¹⁷, Legea nr. 678/2001 privind prevenirea si combaterea traficului de persoane, republicată¹⁸, Legea nr. 504/2002 privind audiovizualul, republicată¹⁹, Legea nr. 217/2003 privind prevenirea şi combaterea violenţei, republicată²⁰.

În terminologia Codului de procedură penală, calitatea procesuală iniţială pe care o dobândeşte victima unei infracţiuni, este aceea de persoană vătămată, noţiune care conform art. 79 C.proc.pen. presupune „persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală prin fapta penală”. De lege lata, în cadrul procesului penal, persoana vătămată este subiect procesual principal, alături de suspect, iar „subiecţii procesuali principali au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi părţile, cu excepţia celor pe care legea le acordă numai acestora”, potrivit art. 33 alin. (1) şi (2) C.proc.pen. Cu toate acestea, potrivit doctrinei, sintagmele persoană vătămată şi victimă a infracţiunii nu sunt totuşi echivalente, cea din urmă, folosită în instrumentele juridice europene în materie, implicând doar persoana fizică aflată în poziţia de subiect pasiv al infracţiunii²¹.

Rolul şi drepturilor persoanei vătămate în procesul penal român, au fost consolidate prin recentele modificări şi completări aduse Codului de procedură penală, prin dispoziţiile Legii nr. 75 din 28 aprilie 2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, care stipulează posibilitatea persoanei vătămate de a participa activ în procedura camerei preliminare, respevtiv prin adoptarea O.U.G. nr. 18 din 18 mai 2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. O.U.G. 18/2016 transpune, printre altele, o mare parte din dispoziţiile Directivei 2012/29/UE.

Este important de subliniat şi faptul că, în prezent, se află în debatere publică un Proiect de lege privind unele măsuri de protecţie a victimelor infracţiunilor²², proiect prin care se urmăreşte transpunerea în legislaţia română şi a prevederilor art. 3 (3), art. 4 (1) lit. i) şi j), art. 5 (1) şi (3), art. 7 (2), (3), art. 12 (1) lit. c), 19 (2) din Directiva 2012/29/UE.

§4. Principalele drepturi recunoscute victimelor infracţiunilor de către Directiva 2012/29/UE. Elemente de noutate şi corespondenţă a acestor drepturi în legislaţia internă în materie.

Drepturile victimelor infracţiunilor au fost consolidate şi redefinite prin Directiva 2012/29/UE, majoritatea lor fiind transpuse în Codul de procedură penală şi în legislaţia specială. În continuare, analiza acestora urmează a fi făcută prin gruparea acestora în trei secţiuni principale, fiecare conţinând mai multe drepturi ce vor fi prezentate punctual, structură urmată chiar de către directiva.

1. Dreptul la furnizarea de informaţii şi sprijin din partea autorităţilor. În cuprinsul acestui drept, directiva include următoarele drepturi principale:

– dreptul de a înţelege şi de a se face înţeles, respectiv dreptul la servicii de interpretariat şi traducere. Consacrate în art. 3 şi 7 din directivă, aceste drepturi implică obligaţia statului de a lua măsurile corespunzătoare pentru a asista victimele astfel încât acestea să înţeleagă şi să se poată face înţelese de la primul contact şi în cursul oricărei interacţiuni ulterioare necesare pe care o au cu o autoritate competentă în cadrul procedurilor penale. Comunicarea trebuind să aibă loc într-un limbaj simplu şi accesibil, verbal sau în scris, victimele pot însoţite de o persoană aleasă de acestea, iar la nevoie cu sprijinul unui interpret sau traducător, urmând a lua în considerare caracteristicile personale ale victimei, inclusiv orice dizabilitate care poate afecta abilitatea de a înţelege sau de a se face înţeleasă. Dreptul este transpus în art. 12 C.proc.pen. privind dreptul la interpret/traducător autorizat şi limba folosită în procesul penal, art. 81 alin. 1 lit. g¹ C.proc.pen.²³ care prevede dreptul persoanei vătămate de a beneficia gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română, respectiv în art. 105 C.proc.pen. care cuprinde dispoziţii procedurale detaliate privind audierea prin interpret.

În legislaţia specială, dreptul analizat se regăseşte în art. 4 alin. (3)-(4) din Legea nr. 211/2004, dispoziţii care urmează a fi completate prin Proiectul legislativ menţionat, prin introducerea alin. (6), cu următorul cuprins: ”Cu ocazia primului contact cu autorităţile, victima poate fi însoţită de către o persoană aleasă de ea în vedere facilitării comunicării cu acestea”.

Dreptul analizat facilitează exercitarea drepturilor la apărare şi egalitatea părţilor în faţa organelor judiciare, fiind consacrat şi în art. 43 din Legea nr. 678/2001, care prevede că victimele infracţiunilor de trafic de persoane au dreptul să primească, în limba pe care o înţeleg, informaţii cu privire la procedurile judiciare şi administrative aplicabile.

– dreptul de a primi informaţii încă de la primul contact cu o autoritate competentă. Drept complex prevăzut în art. 4 din directivă, dreptul la informare presupune ca victimele infracţiunilor să primescă, fără întârzieri inutile, încă de la primul contact cu o autoritate competentă, anumite informaţii esenţiale precum tipul de sprijin pe care victimele îl pot primi şi din partea cui, asistenţă sau consiliere juridică sau de altă natură, procedurile privind formularea unei plângeri, modul şi condiţiile în care victimele pot avea acces la despăgubiri sau serviciile de justiţie reparatorie disponibile, la rambursarea cheltuielile suportate ca urmare a participării în procedurile penale. Amploarea sau gradul de detaliu al informaţiilor menţionate poate varia în funcţie de nevoile specifice şi de situaţia personală a victimei şi de tipul sau natura infracţiunii.

Dreptul victimei de a fi informată cu privire la drepturile sale, este calificat în doctrina procesual penală ca „drept-cadru”, fiind premisa necesară pentru exercitarea tuturor celorlalte drepturi prevăzute de lege, constituind, totodată, „o componentă a principiului loialităţii în îndeplinirea funcţiilor judiciare”²⁴, care nu permite luarea prin surprindere a unui subiect procesual, profitând de lipsa de pregătire juridică a acestuia.

Legiferat în art. 81 alin. 1 lit. a) C.proc.pen., dreptul de a fi informat cu privire la propriile drepturi, este considerat un accesoriu al oricărui drept ce ar putea fi exercitat de către subiecţii procesuali, câtă vreme exerciţiul unui drept implică ab initio cunoaşterea lui²⁵.

Dreptul persoanei vătămate de a fi informată cu privire la drepturile sale, este consacrat şi în art. 7 alin. 2 din Legea nr. 217/2003.

– drepturile victimelor în momentul formulării unei plângeri;

Reglementat în art. 5 din directivă, pesupune că la momentul sesizării organelor de urmărire penală, victimele trebuie să poată formula o plângere într-o limbă pe care o înţeleg şi să primescă o confirmare scrisă, şi tradusă, a sesizării formale înregistrate de acestea la autoritatea competentă a unui statul membru, care să conţină elementele de bază ale infracţiunii respective.

În urma transpunerii, art. 289 alin. 11 C.proc.pen. introdus prin O.U.G. nr. 18/2016, prevede că persoana care nu vorbeşte sau nu înţelege limba română poate depune plângerea în limba pe care o înţelege. Odată cu depunerea plângerii aceasta poate solicita ca, atunci când este citată, să primească şi o traducere a citaţiei.

Pe de altă parte, pentru persoana care locuieşte pe teritoriul României, cetăţean român, străin sau persoană fără cetăţenie, şi prin aceasta se sesizează săvârşirea unei infracţiuni pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene, art. 289 alin. 10 C.proc.pen. prevede că, organul judiciar trebuie să primească plângerea şi să o transmită organului competent din ţara pe teritoriul căreia a fost comisă infracţiunea, conform regulilor privind cooperarea judiciară în materie penală.

Dreptul persoanei vătămate de a primi o confirmare scrisă şi tradusă, dacă este cazul, a plângerii, va fi reglementată şi de Legea specială nr. 211/2004, prin amendarea art. 4 cu introducerea a două noi alineate, alineatele (7)-(8), cu următorul cuprins: „(7) La depunerea plângerii conform art. 289 din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, victima va primi o confirmare scrisă a acesteia. Confirmarea va cuprinde numărul de înregistrare al plângerii, precum şi încadrarea juridică a faptei pentru care plângerea a fost depusă. (8) Dacă victima nu vorbeşte sau nu înţelege limba română, aceasta poate cere să primească, ulterior, şi traducerea confirmării scrise prevăzute la alin. (7)”.

– dreptul de a primi informaţii cu privire la propria cauză. Reglementat în art. 6 din directivă, acest drept cuprinde, în esenţă, dreptul persoanei vătămate de a primi informaţii referitor la soluţia finală pronunţată în cauză, data, locul, stadiul procesului şi natura acuzaţiilor împotriva autorului infracţiunii,

În art. 81 alin. 1 lit. c) – d) C.proc.pen., legiuitorul român a prevăzut că în cadrul procesului penal, persoana vătămată are dreptul neîngrădit de a dreptul de a fi informată, într-un termen rezonabil, cu privire la stadiul urmăririi penale, la cererea sa expresă, cu condiţia de a indica o adresă pe teritoriul României, o adresă de poştă electronică sau mesagerie electronică, la care aceste informaţii să îi fie comunicate. De asemenea, persoana vătămată are dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale a cauzei, drept care poate fi exercitat în condiţiile prescrise de lege, în funcţie de specificul fiecărei faze procesuale.

În faza camerei preliminare şi în faza judecăţii, persoana vătămată este informată cu privire la data şi locul procesului, natura acuzaţiei aduse infractorului, prin procedura citării conform Codului de procedură penală, respectiv cu ocazia audierii de către organul judiciar conform art. 111 C.proc.pen.

Prin art. 94 C.proc.pen., a fost acordat expres persoanei vătămate dreptul de a consulta dosarul cauzei, probabil şi ca urmare a condamnării statului român în cauza Forum Maritime c. României²⁶, în care s-a reţinut încălcarea principiului egalităţii armelor garantat de art. 6 parag. 1 şi, a dreptului garantat de art. 6 parag. 3 lit. b) din Convenţie din cauza inechităţii procedurilor desfăşurate în faţa organelor de urmărire penală, în cadrul cărora persoana vătămată constituită parte civilă nu a avut acces la dosarul cauzei pentru a studia probele aduse de către persoana acuzată în apărare şi nici cele administrate de Ministerul Public.

În acest context, trebuie menţionate şi prevederile art. 81 alin. (2) C.proc. pen., introduse prin Legea nr. 255/2013²⁷ de punere în aplicare a Codului de procedură penală, în sensul cărora persoana vătămată care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală printr-o faptă penală pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu şi care nu doreşte să participe la procesul penal trebuie să înştiinţeze despre aceasta organul judiciar, care, dacă apreciază necesar, o va putea audia în calitate de martor.

Prin pct. 13 al art. II din O.U.G. nr. 18/2016 a fost introdus, în art. 81 alin. (1) lit. g²) C.proc.pen., dreptul persoanei vătămate de a i se comunica traducerea într-o limbă pe care o înţelege a oricărei soluţii de netrimitere în judecată, atunci când nu înţelege limba română. În acest sens, art. 316 alin. 1 C.proc.pen. prevede că persoanei care a făcut sesizarea trebuie să i se comunice soluţia de clasare, iar conform art. 318 alin. (7) C.proc.pen. şi soluţia de renunţare la urmărire penală.

La finalul judecăţii în primă instanţă, art. 407 alin. (1) C.proc.pen., modificat prin pct. 104 al art. II din O.U.G. nr. 18/2016, prevede că după pronunţare, o copie a minutei hotărârii instanţei se comunică şi persoanei vătămate, în vederea exercitării căii de atac. În cazul în care persoana vătămată nu înţelege limba română, o copie a minutei hotărârii i se comunică acesteia într-o limbă pe care o înţelege. După redactarea hotărârii, persoanei vătămate şi părţilor li se comunică hotărârea în întregul său.

Un element de noutate în conţinutul dreptului de a primi informaţii – reglementat în art. 6 alin. (5)-(6) din directivă, este dreptul persoanei vătămate de a fi informată, în cazul în care inculpatul va fi privat de libertate prin arest, respectiv condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, cu privire la punerea acestuia în libertate în orice mod – inclusiv privitor la evadarea condamnatului, conform Codului de procedură penală. Acest drept trebuie adus la cunoştinţă persoanei vătămate încă de la prima audiere conform art. 111 alin. (5) C.proc. pen., iar ulterior în caz de arestare a inculpatului conform art. 230 alin. (5)-(6) C.proc.pen., respectiv trebuie menţionat în dispozitivul sentinţei de condamnare potrivit art. 404 alin. (6) C.proc.pen., fiind reglementat expres şi în art. 4 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 211/2004.

– dreptul de acces la serviciile de sprijinire a victimelor. Instituit în art. 8 din directivă, aceste drept presupune că, independent de formularea de către victimă a unei plângeri formale în faţa unei autorităţi competente cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, statele membre au obligaţia de a se asigura că victimele au acces, în mod gratuit, în concordanţă cu necesităţile lor, la servicii confidenţiale de sprijinire a victimelor – spre care sunt direcţionate de către autoritatea competentă, servicii care acţionează în interesul victimelor înainte, în timpul şi pentru o durată adecvată după încetarea procedurilor penale.

În legislaţia română, în art. 7-9 şi art. 11 din Legea nr. 211/2004 se prevede că, la cerere, în mod gratuit şi pe o perioadă determinată, victimele infracţiunilor au dreptul la consiliere psihologică sau alte forme de asistenţă din partea serviciilor de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor, care funcţionează pe lângă tribunale, şi despre care victimeele trebuie încunoştiinţate de către organele judiciare, conform art. 4 din Lege. În plus, art. 14-15 din Lege recunosc dreptul la asistenţă juridică gratuită a victimelor unor infracţiuni.

În Legea nr. 217/2003, au fost create centre de primire în regim de urgenţă denumite „adăposturi”, care sunt unităţi de asistenţă socială, de tip rezidenţial, care asigură în mod gratuit şi pe o perioadă determinată, protecţie, găzduire, îngrijire şi consiliere victimelor violenţei în familie (art. 17). În vederea reinsereţiei sociale a victimelor, au fost create centrele de recuperare pentru victimele violenţei în familie, unităţi de asistenţă socială de tip rezidenţial care asigură găzduirea, îngrijirea, consilierea juridică şi psihologică, acordă sprijin în vederea adaptării la o viaţă activă, inserţia profesională a victimelor violenţei în familie, precum şi reabilitarea şi reinserţia socială a acestora (art. 18). În scop de prevenţie, aceeaşi lege instituie şi centre pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie – care asigură asistenţă socială, consiliere psihologică, juridică, precum şi informarea şi orientarea victimelor violenţei în familie (art. 20), şi centre pentru servicii de informare şi sensibilizare a populaţiei –oferă servicii de informare şi educare, asistenţă socială şi un serviciu telefonic de urgenţă pentru informare şi consiliere.

În cazul victimelor traficului de persoane, conform art. 26-27² şi art. 42 din Legea nr. 678/2001, sarcini privind asistenţa şi protecţia acestora revin prin lege Ministerului Afecerilor Interne şi Agenţiei Naţională împotriva Traficului de Persoane, în cooperare cu instituţiile interesate, precum şi cu organizaţii neguvernamentale, organizaţii internaţionale şi reprezentanţi ai societăţii civile.

2. Dreptul de a participa în procedurile penale şi drepturi conexe. Principalele drepturi cuprinse în această categorie sunt următoarele:

– dreptul victimei de a fi audiată (art. 10). Este unul dintre cele mai importante drepturi ale victimei, şi presupune ca aceasta să fie ascultată efectiv în cursul procedurii penale şi să i se ofere posibilitatea de a prezenta probe, iar în cazul audierii unei victime-copil organul judiciar va lua în considerare în mod adecvat vârsta şi maturitatea acesteia.

Legiuitorul român a reglementat în art. 81 alin. 1 lit. b), c), f) şi g) C.proc.pen., dreptul persoanei vătămate de a propune organelor judiciare administrarea de probe, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale a cauzei, dreptul de a fi ascultată, respectiv dreptul de a adresa întrebări inculpatului, martorilor şi experţilor. Totodată, art. 366 C.proc.pen. reglementează detaliat participarea persoanei vătămate la judecată, iar declaraţia acesteia este supusă principiului liberei aprecieri a probelor.

– drepturi în cazul unei hotărâri de neîncepere a urmăririi penale (art. 11). În această categorie intră dreptul persoanei vătămate de a solicita revizuirea unei hotărâri de neîncepere a urmăririi penale, iar în dreptul intern este transpus în art. 336 alin. 1 C.proc.pen. care prevede că orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime. După parcurgerea procedurii „interne” în interiorul Ministerului Public, persoana nemulţumită de soluţie poate face plângere, conform art. 341 C.proc.pen., în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.

Pe de altă parte, soluţiile de renunţare la urmărire penală pronunţate de procuror conform art. 318 C.proc.pen., se comunică persoanei vătămate, sunt supuse verificării legalităţii şi temeiniciei procurorului ierarhic superior şi, concomitent trebuie trimise spre confirmare judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă. În ceea ce priveşte soluţia de renunţare la urmărirea penală, a cărei reglementare a fost restructurată prin O.U.G. nr. 18/2016, precizăm că unul dintre criteriile legale la care trebuie se raporteze procurorul pentru a dispune această soluţie constă în atitudinea procesuală a persoanei vătămate [art. 318 alin. (2) lit. f) C.proc.pen]. Totodată, printre obligaţiile cu caracter facultativ ce pot fi impuse faţă de suspect sau inculpat s-a păstrat din forma anterioară a textului de lege, aceea de a cere public scuze persoanei vătămate [art. 318 alin. (6) lit. b) C.proc.pen].

– dreptul la garanţii în contextul serviciilor de justiţie reparatorie (art. 12). Componentă a „justiţiei restaurative” şi modalitate principală de soluţionare alternativă a anumitor litigii penale, medierea este un drept recunoscut persoanei vătămate prin art. 81 alin. 1 lit. i) C.proc.pen., posibilitate care potrivit art. 11 alin. 2 lit. c) C.proc.pen. şi art. 6 din Legea nr. 192/2006 privind medierea, trebuie adusă acesteia la cunoştinţă de către organele judiare cu ocazia audierilor.

Conform art. 1 din Legea nr. 192/2006, medierea este o modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate de mediator, în condiţii de neutralitate, imparţialitate, confidenţialitate şi având liberul consimţământ al părţilor. Cu largă aplicabilitate în materie civilă, conform art. 67 alin. (2)-(3) din Lege, medierea este permisă în materie penală, atât în latura civilă a procesului cât şi în latura penală, cu rezerva că în acest din urmă caz dispoziţiile privind medierea se aplică numai în cauzele privind infracţiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. Cu privire la pretenţiile civile, în cursul procesului penal inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot încheia un acord de mediere sau o tranzacţie.

În conformitate cu Decizia nr. 9/2015²⁸, pronunţată de instanţa supremă în dezlegarea chestiunii de drept referitoare la natura juridică a medierii, s-a stabilit că, în aplicarea dispoziţiilor art. 67 din Legea nr. 192/2006, încheierea unui acord de mediere constituie o cauză sui-generis care înlătură răspunderea penală, distinctă de împăcare, iar încheierea unui acord de mediere în condiţiile Legii nr. 192/2006 poate interveni în tot cursul procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii penale.

După intervenţia Deciziei nr. 266 din 7 mai 2014 a Curţii Constituţionale²⁹, părţile şi subiecţii procesuali principali nu mai pot fi constrânşi să încerce medierea prealabil pornirii procesului, aceasta rămânând o procedură voluntară, facultativă, alternativă şi informală, astfel cum se prevede şi în preambulul Directivei 2008/52/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21 mai 2008 privind anumite aspecte ale medierii în materie civilă şi comercială³⁰.

În cazul în care se derulează după începerea procesului penal, medierea atrage suspendarea procedurilor pentru o perioadă de cel mult 3 luni, iar în cazul în care între infractor şi persoana vătămată intervine un acord de mediere, conform art. 16 alin. 1 lit. g) C.proc. pen. acţiunea penală nu mai poate fi continuată.

– dreptul la asistenţă juridică (art. 13). Cu ocazia primei audieri, art. 111 alin. 2 lit. a) C.proc.pen., prevede că organele judiciare trebuie să îi aducă la cunoştinţă persoanei vătămate dreptul de a fi asistată de avocat, iar în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu. Conform art. 90 alin. 4 C.proc.pen., asistenţa juridică este obligatorie când persoana vătămată sau partea civilă este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă.

Potrivit art. 81 alin. 1 lit. h) C.proc.pen. raportat la art. 10 alin. 1 C.proc.pen., persoana vătămată are dreptul de a se apăra ea însăşi sau de a fi asistată de avocat, ales sau din oficiu, ori reprezentată.

– dreptul la rambursarea cheltuielilor efectuate în proces (art. 14). Se referă la posibilitatea persoanelor vătămate de a li se rambursa cheltuielile suportate ca urmare a participării lor active la proceduri, în funcţie de rolul care le revine în cadrul procesului. În acest sens, art. 276 alin. 1 C.proc.pen., prevede că în caz de condamnare, renunţare la urmărirea penală, renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, inculpatul este obligat să plătească persoanei vătămate, precum şi părţii civile căreia i s-a admis acţiunea civilă cheltuielile judiciare făcute de acestea. De asemenea, conform art. 275 alin. (1) pct. 3 lit. a) C.proc.pen., modificat prin O.U.G. nr. 18/2016, persoana vătămată nu mai este obligată în mod necondiţionat să suporte cheltuielile judiciare avansate de stat în cazurile în care suspectul/inculpatul a cerut continuarea procesului penal, când persoana vătămată şi-a retras plângerea prealabilă ori s-a dispus clasarea în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a)-c) sau achitarea inculpatului, ci doar în situaţia în care i se reţine o culpă procesuală în acest sens.

– dreptul la la restituirea bunurilor (art. 15). Presupune că în urma unei decizii a unei autorităţi competente, bunurile recuperabile care sunt sechestrate pe durata procedurilor penale se restituie victimelor fără întârziere, cu excepţia cazului în care ele sunt necesare în cadrul procedurilor penale. În acest scop, în art. 112 alin. 1 lit. e) C.pen. se prevede că sunt supuse măsurii de siguranţă a confiscării speciale, bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia. În vederea luării confiscării speciale, art. 249 alin. 1 C.proc.pen. prevede că procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată. Luarea acestei măsuri este obligatorie în cazul în care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.

În cazul în care, pe parcursul procesului penal, se constată că lucrurile ridicate de la suspect ori inculpat sau de la orice persoană care le-a primit spre a le păstra sunt proprietatea persoanei vătămate sau a altei persoane ori au fost luate pe nedrept din posesia sau deţinerea acestora, organul judiciar va dispune restituirea acestor lucruri conform art. 255 alin. 1 C.proc.pen.

– dreptul de a obţine în cadrul procedurilor penale o decizie privind despăgubirile din partea autorului infracţiunii (art. 16). În cursul procedurilor penale, victimele au dreptul de a obţine o decizie privind despăgubirile din partea autorului infracţiunii, într-un termen rezonabil, iar statele membre trebuie să promoveze măsurile necesare pentru a-i încuraja pe autorii infracţiunilor să despăgubească în mod corespunzător victimele.

Tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale, are loc prin exercitarea acţiunii civile şi prin constituirea ca parte civilă a persoanei vătămate, material sau moral, direct sau indirect, prin infracţiune.

Acoperirea integrală a prejudiciului constituie circumstanţă atenuantă legală, care operează însă numai în condiţiile prevăzute expres de art. 75 alin. 1 lit. d) C.pen.

3.Dreptul la protecţie şi la recunoaşterea victimelor cu nevoi de protecţie specifice. Cuprinde următoarele drepturi esenţiale:

– dreptul la protecţia vieţii private. Reglementat disparat în art. 18, art. 20 şi art. 21 din directivă, dreptul la protecţie implică în esenţă adoptarea de către state a unor măsuri de garantare a siguranţei victimelor și a membrilor familiilor acestora împotriva victimizării secundare și repetate și a intimidării și răzbunării, inclusiv împotriva riscului unor vătămări emoţionale sau psihologice, și de protecţie a demnităţii victimelor pe durata audierilor și în momentul depunerii mărturiei, inclusiv prin asigurarea de asistenţă medicală. Totodată, necesitatea acestor măsuri priveşte protejarea vieţii private, a integrităţii personale și a datelor cu caracter personal ale victimei, în ceea ce privește libertatea acesteia de exprimare și de informare.

Prin dispoziţiile art. 113 C.proc.pen., modificat prin pct. 17 al art. II din O.U.G. nr. 18/2016, legiuitorul român s-a conformat prescripţiilor directivei, prevăzând că atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege referitoare la statutul de martor ameninţat sau vulnerabil ori pentru protecţia vieţii private sau a demnităţii, organul de urmărire penală sau instanţa, în funcţie de faza procesului penal, pot decide acordarea acestui statut şi, apoi, dispune faţă de persoana vătămată măsurile de protecţie prevăzute – detaliat – în art. 124-130 C.proc.pen., care se aplică în mod corespunzător (alin. 1). Sunt prezumate vulnerabile victimele copii şi alte tipuri de victime, indicate în aliniatul următor. La audiere, persoana vătămată poate fi însoţită, la cererea sa, de către reprezentantul său legal sau de către o altă persoană desemnată de către persoana vătămată, cu excepţia cazului în care organul judiciar decide motivat în sens contrar (alin. 5). Ori de câte ori organul judiciar nu poate stabili vârsta persoanei vătămate şi există motive pentru a se considera că aceasta este minor, persoana vătămată va fi prezumată a fi minor (alin. 6).

Având în vedere caracterul grav al infracţiunii, în art. 26 din Legea nr. 678/2001 sunt reglementate separat măsuri de asistenţă specială, recuperare şi protecţie specifică pentru victimele infracţiunilor de trafic de persoane.

– dreptul victimelor de a fi evaluate individual, în cursul procedurilor penale, pentru identificarea nevoilor de protecţie specifice (art. 22 şi art. 23). Victimele infracţiunilor trebuie să beneficieze de o evaluare promptă şi individuală, în conformitate cu procedurile naţionale, pentru a se identifica nevoile de protecţie specifice şi pentru a se determina dacă şi în ce măsură ar putea beneficia de măsuri speciale în cursul procedurilor penale. Amploarea evaluării individuale poate fi adaptată în funcţie de gravitatea infracţiunii şi de nivelul prejudiciului aparent suferit de victimă, şi ia în considerare în special: caracteristicile personale ale victimei, circumstanţele, tipul sau natura infracţiunii. Audierile trebuie să aibă loc în condiţii procedurale adaptate, trebuie înregistrate audio-video, cu asigurarea protecţiei de către persoane calificate.

În legislaţia internă, dreptul în discuţie este reglementat în art. 111 alin. (6) lit. a) – c) şi alin. (7) C.proc.pen. (audierea în incinte concepute sau adaptate în acest scop, de către aceeaşi persoană, în prezenţa unui psiholog sau specialist) introdus prin O.U.G. nr. 18/2016, art. 113 alin. (2)-(3) C.proc.pen., art. 26 din Legea nr. 678/2001 Ordinul nr. 335/2007 pentru aprobarea Mecanismului national de identificare şi referire a victimelor traficului de persoane³¹, respectiv în art. 101 alin. 3 din Legea nr. 272/2004.

– dreptul la evitarea contactului dintre victimă şi autorul infracţiunii (art. 19). Implică obligaţia statelor membre de a asigura condiţiile necesare pentru a se permite evitarea contactului dintre victime şi, după caz, membrii familiei acestora şi autorul infracţiunii în incinta în care se desfăşoară procedurile penale, în afară de cazul în care acest lucru este impus de procedurile penal. În acest scop, statele membre se asigură că noile clădiri ale instanţelor judecătoreşti beneficiază de săli de aşteptare separate pentru victime.

Acest drept este preluat parţial de legiuitorul român, în art. 113 C.proc.pen., unde se prevede că atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege referitoare la statutul de martor ameninţat sau vulnerabil ori pentru protecţia vieţii private sau a demnităţii, organul de urmărire penală poate dispune faţă de persoana vătămată ori faţă de partea civilă măsurile de protecţie prevăzute la art. 124-130 din Cod.

Prin Proiectul de lege privind unele măsuri de protecţie a victimelor infracţiunilor, se propune introducerea art. 35¹ în Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecţiei victimelor infracţiunilor, potrivit căruia „Sediile nou construite ale instanţelor de judecată vor fi dotate, cu săli de aşteptare separate pentru victimele infracţiunilor”.

– dreptul la protecţie al victimelor – copii, în cursul procedurilor penale (art. 24). Atunci când victima este minoră, directiva prevede în art. 24 că, pe lângă acordarea de consiliere juridică şi înregistrarea pe suport audiovizual a audierilor, pe parcursul procedurilor autorităţile competente vor numi un reprezentant special pentru victimele-copii în cazul în care titularii răspunderii părinteşti nu pot reprezenta victima-copil ca urmare a unui conflict de interese între aceştia şi victima-copil sau atunci când victima-copil este neînsoţită sau separată de familie.

Dreptul în discuţie a fost recunoscut de către legiuitorul român în art. 111 alin. (8)-(10) C.proc.pen., aliniate introduse prin art. II pct. 16 din O.U.G.nr. 18/2016, prevăzându-se că: dacă persoana vătămată este minor, înregistrarea audierii acesteia prin mijloace tehnice audio sau audiovideo este obligatorie în toate cazurile; audierea persoanei vătămate de către organul judiciar care a înregistrat o plângere cu privire la săvârşirea unei infracţiuni se desfăşoară de îndată, iar, dacă acest lucru nu este posibil, se va realiza ulterior depunerii plângerii, fără întârzieri nejustificate; declaraţia dată de persoana vătămată în aceste condiţii constituie mijloc de probă chiar dacă a fost administrată înainte de începerea urmăririi penale.

În urma modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 18/2016 articolului 308 C.proc.pen., acesta recunoaşte şi persoanei vătămate posibilitatea de a fi audiată anticipat de către judecătorul de catre judecătorul de drepturi atunci când există riscul ca aceasta să nu mai poată fi audiată în cursul judecăţii. De asemenea, art. 113 alin. (4)-(6) C.proc. pen., prevede că reaudierea persoanei vătămate se face numai dacă acest lucru este strict necesar pentru desfăşurarea procesului penal. La audiere, persoana vătămată poate fi însoţită, la cererea sa, de către reprezentantul său legal şi de către o altă persoană desemnată de către persoana vătămată, cu excepţia cazului în care organul judiciar decide motivat în sens contrar. În fine, ori de câte ori organul judiciar nu poate stabili vârsta persoanei vătămate şi există motive pentru a se considera că aceasta este minor, persoana vătămată va fi prezumată a fi minor.

Dreptul analizat este reglementat şi în art. 24 alin. 3 Legea nr. 678/2001 şi în Regulamentul de punere în aplicare a legii, activitatea de colaborare cu victimele minore fiind realizată inclusiv de către mediatori, şi trebuie stăpânită şi de către magistraţii care intră în contact direct cu astfel de victime cu ocazia audierilor.

BIBLIOGRAFIE:

Tudorel Butoi şi co., Psihologie Judiciară – Victimologie. Compediu universitar (masterat), Editura Solaris Print, Bucureşti, 2011;

S. Van der Aa, „Introduction to Victimology and Victims’ Rights”, în Superior Council of Magistracy of Romania, JUST/2012/JPEN/AG/2949 ‘Strengthening Judicial Cooperation to Protect Victims of Crime’ Handbook, 2013-2014;

Ana Bălan, Criminalitatea feminină, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008;

Gh. Mateuţ, Tratat de procedură penală. Partea generală. Vol. I, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007;

N. Volonciu, S. Uzlău (coord.), Noul Cod de procedură penală comentat, Ediţia a II-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2016;

M. Udroiu, O. Predescu, Protecţia europeană a drepturilor omului şi procesul penal român, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008;

www.scj.ro

www.eur-lex.europa.eu

http://www.just.ro