Societatea, asemenea unui joc, este guvernată de anumite reguli. Datorită acestor reguli este posibilă conviețuirea armonioasă a oamenilor. Fiecare stat are o lege fundamentală – piatra de temelie a întregului sistem de reguli. Această lege poartă denumirea de ‘Constituție’. Constituția conține cele mai importante drepturi pe care le au cetățenii unui stat. Din nefericire, majoritatea nu le cunosc nici pe unele, nici pe altele sau, dacă le cunosc, nu le înțeleg pe deplin, astfel încât să poată beneficia de acestea. Prin prezenta lucrare, „Constituția pentru toți”, ne propunem să vă oferim articolele Constituției României într-o manieră ușor de înțeles, fără a avea nevoie de pregătire juridică. Cunoașterea drepturilor și libertăților fundamentale este primul pas către responsabilizare și mai ales către dobândirea unei veritabile siguranțe de sine. La urma urmei, „cunoașterea înseamnă putere”!
Preview
Articolul 1 – „Statul român”
(1) România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil.
(2) Forma de guvernământ a statului român este republica.
(3) România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din decembrie 1989, și sunt garantate.
(4) Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătorească – în cadrul democrației constituționale.
(5) În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.
Constituția României debutează, în mod firesc, cu o “scurtă caracterizare” a statului român, în care sunt menționate caracterele fundamentale ale acestuia.
Caracterul național are în vedere tradiția istorică a României. Este bine cunoscut faptul că întreaga națiune română a luptat, de-a lungul timpului, pentru unitatea statelor române într-un singur stat. Unirea Principatelor Române de la 1600 sub domnia lui Mihai Viteazul, urmată de Unirea Principatelor Moldovei și Țării Românești de la 1859 și culminând cu Marea Unire de la 1918 – toate aceste evenimente fundamentale pentru națiunea română justifică pe deplin înscrierea înainte de celelalte caractere a celui național.
Caracterul indivizibil se află într-o foarte strânsă legătură cu cel unitar, presupunând imposibilitatea divizării elementelor constitutive ale statului, și anume teritoriul, populația ori suveranitatea.
Republica este forma de guvernământ a unui stat în care organele de conducere se constituie din reprezentanți aleși prin vot pentru o anumită perioadă numită mandat. România este o republică semi-prezidențială, întrucât Președintele ales prin vot universal numește Guvernul, acesta din urmă răspunzând politic numai în fața Parlamentului pentru întreaga sa activitate.
Statul de drept presupune, în primul rând, garantarea drepturilor și libertăților individuale, toate acestea izvorând din lege. În al doilea rând, această garantare privește exercitarea puterii de stat de către autorități în limitele legii. Așadar, într-un stat de drept, jocul societății se desfășoară după reguli clare și echitabile, acesta fiind singura modalitate în care putem conviețui în armonie.
Democrația privește regimul politic, adică cel de exercitare a puterii de stat, aceasta realizându-se de către întregul popor, în mod indirect – pe bază de vot –, prin alegerea de reprezentanți în organele de conducere.
Caracterul social este de însăși natura unui stat, acesta având ca obiective protecția cetățenilor săi și asigurarea cadrului necesar pentru ca aceștia să beneficieze de un nivel de trai decent. Firește, măsura în care fiecare stat reușește să îndeplinească aceste obiective diferă în funcție de o mulțime de factori precum condiții economice, politice și altele asemenea.
În ceea ce privește principiul separației și echilibrului puterilor în stat, acesta reprezintă o garanție a evitării abuzurilor, istoria demonstrând că un cumul de puteri în mâinile unei singure persoane ori autorități are efecte negative asupra societății. Ba chiar mai mult, pentru efecte pozitive asupra întregii societăți, este nevoie ca între cele trei puteri să existe un just echilibru ce se realizează, înainte de toate, prin lege, începând cu însăși Constituția.
De aceea, acest prim articol consacră supremația Constituției – fiind, astfel, cunoscută și sub denumirea de “legea fundamentală” – ce se supraordonează oricărei alte legi. Prin urmare, orice lege sau act cu putere normativă fără a fi o lege în sensul propriu – spre exemplu, hotărârile consiliilor locale – trebuie să respecte regulile constituționale cu valoare de principiu, fundamentală.
Pentru caracterele “suveran și independent”, respectiv “unitar” – vedeți articolele 2 și 4.
Articolul 2 – „Suveranitatea”
(1) Suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice și corecte, precum și prin referendum.
(2) Nici un grup și nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.
Suveranitatea se referă la puterea de stat și la modul în care se exercită aceasta. Alături de teritoriu și populație, aceasta reprezintă un element constitutiv al statului.
Pe de o parte, suveranitatea înseamnă supremație (în interiorul statului), adică neimplicarea altor state în modul în care este condus și administrat statul nostru pe plan intern.
Pe de altă parte, suveranitatea înseamnă independență (în exteriorul statului) și presupune neamestecul altor state în deciziile luate de statul român pe plan internațional.
Deși statul român este unul democratic, nu pot lua parte în mod direct toți cetățenii la exercitarea puterii de stat – precum în Atena antică –, astfel că aceștia iau parte în mod indirect atât prin alegerea reprezentanților, cât și prin referendum – ambele pe bază de vot.
Chiar și așa, globalizarea face ca relațiile dintre state să fie din ce în ce mai interdependente – lumea de astăzi este mai degrabă un “sat global” în care dificultatea unui stat devine și dificultatea celorlalte state.
De aceea, suveranitatea nu poate fi una absolută, statele făcând în mod frecvent compromisuri. Cel mai bun exemplu este însăși Uniunea Europeană. Pentru a-și atinge obiectivele comune și pentru a asigura bunăstarea cetățenilor europeni, statele membre cedează Uniunii Europene o parte din suveranitatea lor.
Articolul 3 – „Teritoriul”
(1) Teritoriul României este inalienabil.
(2) Frontierele țării sunt consfințite prin lege organică, cu respectarea principiilor și a celorlalte norme general admise ale dreptului internațional.
(3) Teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în comune, orașe și județe. În condițiile legii, unele orașe sunt declarate municipii.
(4) Pe teritoriul statului român nu pot fi strămutate sau colonizate populații străine.
Teritoriul României este spațiul geografic alcătuit din sol, subsol, ape, precum și din coloana de aer de deasupra solului și apelor. Teritoriul reprezintă, alături de suveranitate și populație, un element constitutiv al statului.
De aceea, fiind un element de o asemenea importanță, are caracter inalienabil, ceea ce înseamnă că nu poate fi cedat, nici parțial și nici integral, altor state.
Istoria abundă în exemple de luptă pentru teritoriu, încă din cele mai vechi timpuri. Din fericire, în vremurile noastre, astfel de lupte nu mai sunt posibile, datorită dreptului internațional și organismelor internaționale precum Organizația Națiunilor Unite (ONU).
Din nefericire, din cauza instabilității din unele state, populațiile acestora sunt nevoite să părăsească teritoriul acelui stat, căutând refugiu pe teritoriul altor state. Așadar, adăpostirea temporară, din rațiuni de ordin umanitar, a unei părți din aceste populații străine nu trebuie confundată nicidecum cu strămutarea ori colonizarea acestora, acestea din urmă fiind într-adevăr menite să pună în pericol integritatea teritoriului și suveranității unui stat.
Articolul 4 – „Unitatea poporului și egalitatea între cetățeni”
(1) Statul are ca fundament unitatea poporului român și solidaritatea cetățenilor săi.
(2) România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau de origine socială.
Asemenea unei familii extinse, un popor trebuie să fie unit și solidar pentru a fi prosper. Unitatea poporului român este un deziderat al acestuia încă de la Revoluția de la 1848, urmată de Unirea Principatelor Române din 1859, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza.
De aceea, unitatea se reflectă în primul rând la nivelul structurii de stat – o singură constituție, o singură cetățenie și un singur rând de organe centrale de stat. La polul opus statelor unitare, cum este și România, se află statele federale – state precum SUA, Elveția, Germania, Rusia ori Venezuela. Firește, fiecare model de organizare a structurii de stat are avantajele și dezavantajele sale.
Pentru ca unitatea și solidaritatea unui popor să fie posibile, este important să nu existe discriminare între cetățeni, indiferent de motiv. Doar așa poate fi asigurată egalitatea acestora în drepturi și în relația lor cu statul.
Articolul 5 – „Cetățenia”
(1) Cetățenia română se dobândește, se păstrează sau se pierde în condițiile prevăzute de legea organică.
(2) Cetățenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naștere.
Cetățenia presupune legătura permanentă dintre o persoană și statul a cărui cetățenie o poartă. Datorită acestei legături, atât cetățeanul, cât și statul, au drepturi drepturi și obligații reciproce.
De regulă, copilul primește cetățenia părinților săi, indiferent de locul nașterii, însă există și state în care dobândirea cetățeniei este determinată nu de cetățenia părinților, ci de nașterea copilului pe teritoriul acelui stat – de exemplu, SUA.
Fiind o legătură deosebit de importantă, pe de o parte, și dorindu-se evitarea situațiilor de apatridie – când o persoană nu mai are cetățenia niciunui stat –, pe de altă parte, retragerea cetățeniei este o sancțiune cu adevărat excepțională. Aceasta intervine, de obicei, când o persoană fie săvârșește fapte grave împotriva statului de origine, fie a obținut cetățenia cu încălcarea legii.
Chiar și așa, este posibil ca o persoană să renunțe la cetățenia unui anumit stat, în cazul în care este cetățean al mai multor state – cetățenia dublă sau multiplă.
Articolul 6 – “Dreptul la identitate”
(1) Statul recunoaște și garantează persoanelor aparținând minorităților naționale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea și la exprimarea identității sale etnice, culturale, lingvistice și religioase.
(2) Măsurile de protecție luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității persoanelor aparținând minorităților naționale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate și de nediscriminare în raport cu ceilalți cetățeni români.
Minoritatea națională reprezintă acea comunitate de cetățeni români, care trăiește pe teritoriul României și este numeric inferioară populației majoritare, având propria identitate etnică, exprimată prin cultură, limbă sau religie și pe care dorește să o păstreze, să o exprime și să o dezvolte.
În virtutea caractelor statului din primul articol – mai ales a caracterului social –, dar și a egalității între cetățeni, persoanele aparținând minorităților naționale beneficiază, în mod firesc, de dreptul la identitate. Chiar și la nivelul Uniunii Europene se încurajează diversitatea etnică, culturală, lingvistică și religioasă, din rațiuni de toleranță, respect reciproc și conviețuire armonioasă între cetățenii unei lumi globalizate.
Bineînțeles, nu trebuie să se ajungă în extrema cealaltă, de discriminare a populației majoritare, din dorința de protecție a minorităților naționale – protecție ce trebuie să fie atât proporțională cu nevoia lor de protecție, cât și echitabilă în raport cu populația majoritară.
Articolul 7 – “Românii din străinătate”
Statul sprijină întărirea legăturilor cu românii din afara frontierelor țării și acționează pentru păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității lor entice, culturale, lingvistice și religioase, cu respectarea legislației statului ai cărui cetățeni sunt.
Articolul 17 – “Cetățenii români în străinătate”
Cetățenii români se bucură în străinătate de protecția statului român și trebuie să-și îndeplinească obligațiile, cu excepția acelora ce nu sunt compatibile cu absența lor din țară.
După cum am văzut în articolul referitor la cetățenie, cetățenii români au această calitate indiferent de locul unde s-ar afla. Datorită legăturii permanente dintre ei și statul român, acesta din urmă este dator, prin autoritățile sale din acele țări – ambasade, consulate –, să vegheze asupra cetățenilor săi.
Întrucât, în străinătate, cetățenii români formează comunități minoritare, statul român trebuie să ia măsuri asemănătoare celor luate pe teritoriul României pentru protecția minorităților. În schimbul protecției de care beneficiază din partea statului, cetățenii români aflați în străinătate trebuie să-și îndeplinească atât îndatoririle fundamentale prevăzute de Constituție – articolele 54-57 –, cât și orice alte îndatoriri care, deși nu sunt prevăzute de Constituție, ci de alte legi, sunt de o importanță deosebită – spre exemplu, obligația de întreținere a copiilor.
Articolul 8 – “Pluralismul şi partidele politice”
(1) Pluralismul în societatea românească este o condiţie şi o garanţie a democraţiei constituţionale.
(2) Partidele politice se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii. Ele contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, respectând suveranitatea naţională, integritatea teritorială, ordinea de drept şi principiile democraţiei.
Pluralismul înseamnă diversitate. Iar pluralismul politic echivalează cu diversitatea partidelor şi a ideilor după care acestea înţeleg să-şi desfăşoare activitatea şi să conducă.
Partidele politice au ca scop obţinerea puterii de decizie într-o ţară şi caută să obţină în permanenţă sprijinul oamenilor, al votanţilor. Pentru a face aceste lucruri, partidele contribuie la formarea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor. Orice persoană poate fi membru într-un partid, cu anumite excepţii: judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii active ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică.
Articolul 9 – “Sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale”
Sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale se constituie şi îşi desfăşoară activitatea potrivit statutelor lor, în condiţiile legii. Ele contribuie la apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale membrilor lor.
Articolul 40 – “Dreptul de asociere”
(1) Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere.
(2) Partidele sau organizaţiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept, ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României sunt neconstituţionale.
(3) Nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică.
(4) Asociaţiile cu caracter secret sunt interzise.
Fiecare categorie profesională precum medicii, profesorii, inginerii și altele asemenea, au câte o organizaţie ce îi reprezintă şi care le apără interesele. Aceste organizaţii se numesc, după caz, sindicate, patronate ori asociaţii profesionale. Ele reprezintă şi promovează în permanenţă interesele profesionale, economice şi sociale ale membrilor.
Fiindcă trăim într-o colectivitate, oamenilor le este permis să se asocieze în diferite formule precum: partide politice, sindicate, patronate sau orice altă formă de asociere. Toate asocierile au la bază principiul “uniunea reprezintă forţă”. O alianţă solidă între oameni aduce mai multe beneficii decât un efort depus individual.
Fiecare asociere trebuie să aibă în vedere un bine comun pentru toţi oamenii şi de aceea sunt interzise acele forme de asociere ce nu vor binele comunităţii.
Articolul 10 – “Relaţii internaţionale”
România întreţine şi dezvoltă relaţii paşnice cu toate statele şi, în acest cadru, relaţii de bună vecinătate, întemeiate pe principiile şi pe celelalte norme general admise ale dreptului internaţional.
Pentru o stare de bine şi de armonie generală, s-au prevăzut nişte reguli pe care, în mod obligatoriu, toate ţările trebuie să le respecte. Respectând aceste norme se menţin relaţiile paşnice cu ţările din jur, iar un mediu liniştit la nivel internaţional este benefic şi propice dezvoltării tuturor ţărilor. Urmând proverbul “Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”, se arată că nu doar oamenii trebuie să se comporte cu respect, ci şi ţările.
Articolul 11 – “Dreptul internaţional şi dreptul intern”
(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.
(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
(3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei.
Pentru a conlucra la binele comun şi la starea de armonie generală dezirabile pentru a putea trăi cu toţii în pace, ţările semnează anumite documente denumite tratate, prin care promit să se respecte şi să se ajute reciproc. Dacă un tratat pe care România l-a semnat încalcă vreuna din regulile societăţii, atunci tratatul se aplică după ce se schimbă regula pe care el o încalcă, deci după punearea de accord a prevederilor tratatului cu prevederile Constituţiei.
Articolul 12 – “Simboluri naţionale”
(1) Drapelul României este tricolor; culorile sunt aşezate vertical, în ordinea următoare începând de la lance: albastru, galben, roşu.
(2) Ziua naţională a României este 1 Decembrie.
(3) Imnul naţional al României este “Deşteaptă-te române.”
(4) Stema ţării şi sigiliul statului sunt stabilite prin legi organice.
Pentru a se recunoaşte între ele, ţările apelează şi la simboluri. Unul dintre aceste simboluri este reprezentat de steagul ţării. În cazul României, steagul are trei culori, aşezate vertical, în următoarea ordine începând de la lance: albastru, galben, roşu.
La fel ca oamenii, ţările au şi ele zile în care se sărbătoresc. Ziua naţională a României este 1 Decembrie, iar în loc de “La mulţi ani”, când este ziua naţională se cântă imnul ţării, acesta fiind “Deşteaptă-te române”.
Articolul 13 – “Limba oficială”
În România, limba oficială este limba română.
Ţările se mai identifică şi după limba vorbită. Limba națională este cea vorbită de majoritatea poporului și, de obicei, coincide cu limba oficială – cea folosită de administrația statului. Chiar și așa, există cazuri – după cum veți vedea pe parcursul acestei cărți – în care cetățenii români aparținând minorităților naționale au dreptul să se exprime în limba maternă în relația lor cu autoritățile statului.
Articolul 14 – “Capitala”
Capitala României este municipiul Bucureşti.
Începând cu anul 1862, când a fost proclamat primul Parlament al României, capitala României este București.
Articolul 15 – “Universalitatea”
(1) Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consecrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea.
(2) Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.
Cetăţenii României beneficiază de toate drepturile şi libertăţile care se găsesc trecute în Constituţie sau în alte legi ale ţării şi au, totodată, obligaţiile prevăzute de acestea.
Prin urmare, dacă într-o ţară le este permis oamenilor să se căsătorească de la vârsta de 10 ani, acest lucru nu este posibil și în România fiindcă nicio lege nu oferă această posibilitate.
Dar cum se aplică legea? Dacă o lege intră în vigoare acum, în momentul în care citiţi aceste rânduri, căror situaţii se va aplica ea? Constituţia ne arată că legea dispune numai pentru viitor, deci nu se aplică unor fapte din trecut. Excepţie de la această situaţia fac doar legea penală şi cea contravenţională mai favorabile.
Articolul 16 – “Egalitatea în drepturi”
(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.
(2) Nimeni nu este mai presus de lege.
(3) Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi.
(4) În condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii care îndeplinesc cerinţele legii organice au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice locale.
Trebuie menţionat că egalitatea nu înseamnă uniformitate, articolul 16 nedorind să spună că toţi oamenii sunt la fel. Această egalitate la care textul constituţional se referă înseamnă, înainte de toate, oferirea de şanse egale cetăţenilor. Legea trebuie să ofere şanse egale tuturor, iar cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.
În acest context al egalităţii, oamenii pot ocupa funcţii şi demnităţi publice în stat doar dacă au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Constituţia a menţionat aceste două trăsături, deoarece funcţia publică presupune ca persoana respectivă să aibă loialitate faţă de stat şi o permanentă legătură cu acesta. Nu ne-am putea imagina un poliţist român, aşadar o persoană ce ocupă o funcţie publică, care să fie cetăţean al altui stat sau care să domicilieze într-o altă ţară, fiindcă acest lucru denotă o lipsă de ataşament faţă de ţara pe care acesta trebuie să o protejeze.
De asemenea, bărbaţii şi femeile au şanse egale în ocuparea funcţiilor şi demnităţilor publice, iar metodele prin care se oferă această egalitate de şanse sunt reglementate prin diverse legi. Spre exemplu, sunt state care instituie ca un număr minim de candidaţi în alegerile parlamentare să fie femei.
Articolul 18 – “Cetățenii străini și apatrizii”
(1) Cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi a averilor, garantată de Constituţie şi de alte legi.
(2) Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la care România este parte.
Niciodată un stat nu va fi format doar din cetăţeni. În virtutea faptului că oamenii au libertate de mişcare, mereu într-un stat se vor găsi şi cetăţeni ai altui stat sau persoane care nu au cetăţenia niciunui stat.
Cu privire la străini şi apatrizi, textul constituţional prevede că aceştia se bucură de o protecţie generală, fiind vorba despre protecţia care se acordă oricărei persoane în calitatea ei de fiinţă umană. Astfel, aceştia beneficiază de protecţia dreptului la viaţă , la integritate fizică şi psihică, libertatea conştiinţei, protecţia dreptului de proprietate, inviolabilitatea domiciliului, libertate economică, dreptul de moştenire etc.
O precizare ar mai merita făcută, şi anume faptul că pentru a beneficia de această protecţie, străinii şi apatrizii trebuie să locuiască în mod legal în România, deci nu se bucură de o astfel de protecţie cei care se află în mod ilegal în ţara noastră.
Articolul 19 – “Extrădarea şi expulzarea”
(1) Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România.
(2) Prin derogare de la prevederile alineatului (1), cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate.
(3) Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate.
(4) Expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de justiţie.
Atât expulzarea, cât şi extrădarea se hotărăsc în justiţie, prin urmare sunt măsuri care se iau de către un judecător.
Expulzarea reprezintă modalitatea prin care un stat obligă unul sau mai mulţi străini sau apatrizi care se află pe teritoriul său să îl părăsească în cel mai scurt timp posibil. Această măsură se ia doar în anumite cazuri, atunci când este vorba despre protecţia securităţii naţionale a statului. Pot fi expulzaţi doar străinii şi apatrizii, nu şi cetăţenii români. Prin urmare, un stat nu poate niciodată să-și expulzeze cetăţenii proprii.
Cel expulzat nu mai poate veni pe teritoriul României decât după ce ordinul de expulzare este anulat sau dacă a dobândit cetăţenia statului care l-a expulzat.
În privinţa extrădării, lucrurile se prezintă puţin diferit. Prin extrădare, un stat predă o persoană care a săvârşit o infracţiune unui alt stat pentru a fi judecat sau pentru a executa pedeapsa pe teritoriul statului care solicită extrădarea. Trebuie menţionat că pot fi extrădaţi atât cetăţenii străini şi apatrizii, cât şi cetăţenii români, dar pentru aceştia din urmă extrădarea se face numai în baza unor convenţii internaţionale la care România este parte sau pe bază de reciprocitate.
Prin urmare, temeiul pe care extrădarea se bazează îl reprezintă convenţiile de extrădare dintre state şi convenţiile prin care sunt incriminate unele infracţiuni grave precum crimele contra păcii sau genocidul.
Statul, având în vedere că deţine prerogativa suveranităţii, poate decide dacă doreşte sau nu să extrădeze o anumită persoană.
Articolul 20 – „Tratatele internaţionale privind drepturile omului”
(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Normele cu valoare constituţională ce se referă la drepturile şi libertăţile cetăţenilor trebuie să fie întotdeauna în concordanţă cu prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
Atunci când sunt nepotriviri între prevederile unor pacte sau tratate şi legile interne ale României, au prioritate prevederile tratatelor. Excepţia de la regulă este situaţia în care Constituţia sau legile României prevăd dispoziţii mai favorabile decât tratatele.