Cum se finanţează o autostradă?

În articolul de faţă vom vorbi despre modul de finanţare al investiţiilor publice, despre semnificaţia lor şi despre modul în care statul realizează aceste investiţii, respectiv prin contracte de antrepriză sau contracte de concesiune.

Investiţiile publice reprezintă cheltuieli pentru întreţinerea unor bunuri sau pentru crearea altora, bunuri care vor intra la un anumit moment în proprietatea statului. Atunci când vorbim despre o investiţie, vorbim implicit despre banii necesari pentru realizarea acesteia şi avem în vedere cele trei surse de finanţare ale investiţiilor publice: fonduri publice, fonduri private sau o combinaţie între cele două tipuri de fonduri.

Finanţarea din fonduri publice se referă la finanţarea de la bugetele publice, statul plătind un privat, o persoană juridică de drept privat pentru a construi sau întreţine un bun. Vom lua exemplu o autostradă pe care statul vrea să o construiască prin finanţare de la bugetele publice. În acest caz, se încheie un contract de antrepriză cu o firmă de construcţii care să execute lucrarea din banii pe care statul îi oferă.

La celălalt capăt avem ipoteza în care statul alege să construiască o autostradă din fonduri private şi va proceda la încheierea unui contract cu o persoană juridică de drept privat, care construieşte autostrada din propriile fonduri şi acceptă ca aceasta să intre în proprietatea statului. Acest contract încheiat este unul de concesiune, privatul construieşte cu banii lui autostrada şi primeşte dreptul de exploatare pentru o perioadă de timp (încasează tarif de la terţii utilizatori) în scopul de a-şi recupera investiţia şi de a obţine un profit.

În legătură cu acest contract de concesiune trebuie făcute câteva precizări:

• contractul de concesiune este o operaţiune juridică încheiată între două părţi, care poartă denumirea de concedent şi concesionar, şi care priveşte utilizarea de către concesionar a unui bun pe riscul şi răspunderea sa pentru o perioadă de timp;
• persoana juridică de drept privat (concesionarul) preia riscul de a nu-şi putea recupera investiţia;

• concesionarul introduce o taxă pentru persoanele care vor să folosească autostrada, dar sunt puţine cazuri în care concesionarul se bazează doar pe acest tarif pentru acoperirea investiţiei. De multe ori, statul, pentru a evita o creştere substanţială a taxei, plăteşte bani privatului pentru a menţine un tarif redus şi pentru a permite acestuia să-şi acopere integral investiţia, iar la finalul fiecărei luni să obţină un anumit profit (contract de parteneriat public-privat).
• statul român asigură plăţi de disponibilitate pentru situaţia în care, din operarea acestei autostrăzi, nu se scot suficienţi bani pentru ca privatul să recupereze investiţia sau să returneze creditul pentru care s-a împrumutat pentru construirea autostrăzii. În acest caz, statul pune diferenţa de bani, cu precizarea că aceasta nu poate depăşi 49% din valoarea proiectului. Restul de 51% ,privatul trebuie să-l obţină din exploatarea autostrăzii: fie că pune taxe, fie că face benzinării, restaurante sau concesionează împrejurimile pentru a obţine bani.

Acest mod de a face investiţii prin finanţare din surse private, respectiv prin apelarea la contracte de concesiune este unul foarte uzitat în foarte multe ţări şi are o istorie destul de veche: metroul din New York, cel din Londra, cel din Paris, majoritatea autostrăzilor din afară, căile ferate din secolul XIX din Statele Unite ale Americii, sistemul de canalizare din Bucureşti, toate acestea au fost construite prin concesiune de către privaţi.