Detenţia precară- grad în exercitarea stăpânirii asupra unui bun

Exercitarea stăpânirii asupra unui bun presupune, în persoana aceluia care îl stăpânește, 3 grade: gradul de proprietar, gradul de posesor și gradul de detentor precar.

Pentru a putea înțelege care este locul detentorului precar pe această scară, este necesar să prezentăm prerogativele fiecărui grad.

Proprietarul unui bun beneficiază de 3 mari prerogative: posesia ca stare de drept ( care conferă posibilitatea aproprierii și stăpânirii), folosința (care conferă posibilitatea utilizării bunului și a culegerii fructelor acestuia) și dispoziția (care conferă proprietarului posibilitatea înstrăinării, modificării, transformării, distrugerii bunului). Orice proprietar care nu a creat un dezmembrământ, beneficiază de plenitutinea acestor drepturi.

Posesia ca stare de fapt, cea despre care vom discuta raportându-ne la detenția precară, trebuie privită distinct de posesia ca stare de drept, prerogativă a dreptului de proprietate, menționată anterior. Între cele două este o relație de la parte la întreg, posesia ca stare de drept fiind o formă a posesiei ca stare de fapt. Vorbim de posesie ca stare de fapt pentru că posesia tocmai asta definește: stăpânirea de fapt a unui bun.

Pentru a fi posesor, o persoană trebuie să întrunească 2 elemente: elementul corpus – să existe contact direct cu bunul, acesta să fie stăpânit în materialitatea sa, să facă fapte materiale și să încheie acte juridice prin care să exercite prerogativele unui drept real principal (cum ar fi: să culeagă fructele acelui bun, să transforme acel bun, să îl închirieze) si elementul animus sibi habendi – este cel care face distincția dintre posesie si detenție precară, presupunând ca posesorul să se comporte ca și când el ar fi adevăratul proprietar, indiferent de reprezentarea celorlalți. Spre exemplu, hoțul este un posesor. De ce? Pentru că el se comportă ca un veritabil titular al dreptului de proprietate ( fie folosește bunul, fie îl instrăinează), deși atât el, cât si adevăratul proprietar, știu cu certitudine că nu el este proprietarul bunului furat. Hoțul rămâne însă posesor, atâta timp cât bunul rămâne în stăpânirea sa (altfel nu ar exista elementul corpus).

De regulă, cine stăpânește un bun și nu este nici proprietar, nici posesor, este un simplu detentor precar. Pe lângă elementul corpus pe care trebuie să îl aibă, element ce a fost prezentat mai sus, un detentor precar nu are animus sibi habendi, ci animus detinendi. Acest lucru presupune că detentorul precar nu mai stăpânește bunul pentru sine, ci pentru altul (pentru adevăratul posesor), deși are și el un interes propriu, evident. Deci ambele presupun stăpânirea bunului, dar detentorul precar îl stăpânește cu permisiunea proprietarului sau în baza unui act juridic încheiat cu acesta ori în baza unui titlu judiciar.

Art 818 NCC menționează expres categoriile de detentori precari:

Locatarul – care are la bază un contract de locațiune, comodatarul – stăpânirea bunului are la bază un contract de comodat, depozitarul – care are la bază un contract de depozit, creditorul gajist – atunci când debitorul garantează creanța creditorului cu un bun care este păstrat de primul cu consimțământul celui din urmă. Altfel spus, chiriașul stă in apartamentul lui X în baza unui act juridic încheiat cu acesta, dar nu se comportă ca un proprietar, deci nu stăpânește bunul pentru sine, ci pentru adevăratul posesor.

O alta categorie de detentori precari sunt titluarii unor dezmembrăminte ale dreptului de proprietate ( uzufruct, uz, abitație, superficie, servitute).  Aceștia au o situație mai specială pentru că: față de proprietar, ei sunt detentori precari, iar față de terți, ei sunt posesori ( având posesia corespunzătoare dezmembrământului pe care îl au). În doctrină, dr. Dimitrie Gherasim, pentru aceste situații în care aceeași persoană era și posesor, și detentor precar cu privire la același bun, a creat termenul de posesori precari. Distincția dintre aceștia și detentorii precari consta în faptul că posesorii precari puteau dobândi posesia si în alt mod decât convenția, spre exemplu prin uzucapiune.

Codul  mai menționează o situație specială, cea a coproprietarilor. În cazul proprietății comune, fiecare proprietar are calitatea de posesor – față de cota sa parte, si de detentor precar – față de cotele părți ce corespund celorlalți proprietari.

Toate aceste exemple au în comun anumite elemente care creionează caracteristici ale detenției precare:

• Detentorii precari sunt debitori ai unor obligații contractuale
• Toți stăpânesc bunul cu acordul creditorilor (proprietari sau titulari ai dezmembrămintelor)
• Niciunul nu are intenția de a se comporta ca un proprietar
• Toți trebuie să restituie bunul la împlinirea termenului convenit.

Dacă mai sus am analizat care sunt situațiile în care o persoană, deși stăpânește un bun, nu este posesor, ci detentor precar, în cele ce urmează vom vorbi despre 3 situații limitativ prevăzute de Codul civil, în care stăpînirea pentru altul (detenția percară) se schimbă în stăpânire pentru sine (posesie). Această intervertire(schimbare) apare prin manifestarea de voință a detentorului, care nu este însă suficientă ( dacă detentorul începe să se comporte peste noapte ca un proprietar, nu înseamnă că devine posesor), fiind nevoie de un act juridic încheiat cu un terț sau de un fapt juridic în sens restrâns.

O primă situație de intervertire este situația în care detentorul precar încheie cu bună-credință un act translativ de proprietate cu titlu particular cu altă persoană decât cu proprietarul bunului. Acest alineat pune în discuție următoarea situație: un depozitar cumpără/ îi este donat bunul care face obiectul contractului de depozit, de la/de către un terț care nu este adevăratul proprietar al bunului, cu condiția ca depozitarul  să nu cunoască faptul că dobândește bunul de la un neproprietar. Astfel, depozitarul (care este un detentor precar până în acel moment) nu are animus sibi habendi. El primește animus de la un neproprietar, adică de la o persoană care nu poate da acest lucru. Sunt îndeplinite, așadar, toate cele 3 condiții: bunul este transmis printr-un act translativ de proprietate (vânzare, donație, schimb), de la un neproprietar ( dacă terțul ar fi fost proprietar, i-ar fi transmis direct proprietatea, și nu convingerea de a se comporta ca un proprietar ), depozitarul este de bună-credință. Cu privire la condiția bunei-credințe, este suficient ca detentorul precar să nu cunoasca cine este adevăratul proprietar al bunului, nefiind necesar ca în legătură cu terțul să existe o eroare comună si invincibilă cu privire la calitatea sa de proprietar.

O a doua situație de intervertire apare atunci când detentorul precar săvârșește împotriva posesorului acte de rezistență neechivoce, arătând intenția sa de a se comporta ca un proprietar. Un exemplu în acest sens este situația în care locatarul, după împlinirea termenului  în care se stabilise restituirea bunului, notifică locatorul că nu îi mai recunoaște calitatea de proprietar și nu îi mai plătește chiria. De reținut că prin decizia nr. 2101/1972 a Tribunalului Suprem s-a statuat faptul că simpla neplată a chiriei nu are semnificația unui act de rezistență. Prin urmare, trebuie să existe intenția locatarului de a schimba animus detinendi în animus possidendi.

O a treia situație de intervertire apare atunci când detentorul precar întrăinează bunul printr-un act translativ de proprietate, cu condiția ca dobânditorul să fie de bună-credință. Este cazul comodatarului care înstrăinează bunul ce trebuia să îl restituie comodantului, unui terț de bună-credință (care nu cunoștea faptul că persoana cu care încheie actul nu este proprietar). În această situație, intervertirea apare în persoana dobânditorului de bună-credință.

În concluzie, distincția prezentată mai sus dintre prerogativele unui posesor și ale unui detentor precar este importantă pe mai multe planuri ale dreptului civil, dar în special în ipoteza dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune. Posesia este, așa cum bine cunoaștem, un fundament al uzucapiunii. Așadar, poate invoca acest mod de dobândire al unui drept real principal numai un posesor, nu un detentor precar. Există însă și domenii în care distincția nu este la fel de relevantă. Spre exemplu, obligațiile propter-rem sunt opozabile oricărui dobânditor al fondului, indiferent dacă este proprietar, posesor sau simplu detentor percar.

Bibliografie:

1. Valeriu Stoica, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Ed. A 2-a, Editura C.H. Beck, București, 2013.
2. A Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod Civil – Comentariu pe articole, Ed. a 2-a, Editura C.H.Beck,2014
3. Noul Cod Civil