Determinarea sau înlesnirea sinuciderii

Sursă: NDTV.com

„Viața este bunul cel mai de preț al omului, însuși omul. Pe oricare treaptă a dezvoltării sale s-a situat, omul și-a apărat viața, individual sau colectiv, anarhic sau sub rigorile legii, prin toate mijloacele de care a dispus în acest sens.”

Viața ființei umane a fost protejată printr-o varietate de norme și cutume de-a lungul timpului, însă în ultimul secol ocupă un loc important în ceea ce privește legiferarea și acțiunile politice în acest sens, atât la nivel național, cât și la nivel internațional.

Odată cu trecerea timpului, omenirea a realizat faptul că ființa umană este o valoare socială și trebuie ocrotită ca atare, iar această protecție se poate realiza cel mai bine prin lege, iar dreptul la viață a devenit drept fundamental prin Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată în anul 1948. În articolul 3 se prevede faptul că „Toate ființele se nasc libere și egale în demnitate și drepturi. Orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și securitatea persoanei”. Declarația Universală a Drepturilor Omului a prevăzut, pentru prima dată, valorile umane ce trebuie garantate prin reglementări, și anume: viața, integritatea corporală și sănătatea, libertatea și onoarea. Aceste valori au devenit cu timpul valori sociale, ce sunt ocrotite și garantate și prin prevederi constituționale.

În plan intern, dreptul la viață este consacrat în articolul 22, alineatul (1) din Constituție care prevede faptul că „Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate”. De asemenea, Codul Penal ocrotește dreptul la viață prin prevederile din Titlul al II-lea, Capitolul I, intitulat Infracțiuni contra vieții.

Infracțiunea de determinare sau înlesnire a sinuciderii ocupă un loc aparte între infracțiunile contra vieții, deoarece reprezintă o modalitate particulară a omuciderii. Ceea ce se incriminează prin intermediul acestei infracțuni este o contribuție la omor, respectiv determinarea sau înlesnirea la sinuciderea unei alte persoane, iar nu acțiunea unei persoane care înlătură viața alteia în mod direct și nemijlocit. În cazul de față, ar fi viața proprie, însă sinuciderea nu reprezintă o încălcare a dreptului la viață, fiind, de altfel, o autolezare. Această acțiune de a determina sau înlesni pe cineva să realizeze o astfel de faptă periculoasă, precum sinuciderea constituie imixtiune în cadrul valorilor protejate de lege, respectiv viața persoanei.

O particularitate pe care o are această infracțiune în relație cu celelalte infracțiuni contra vieții constă în modul în care făptuitorul acționează. Prin urmare, dacă la celelalte infracțiuni făptuitorul acționează asupra corpului victimei, în cazul de față acesta acționează asupra conștiinței acesteia, cu scopul de a o convinge sau să o ajute să se sinucidă, acțiunea ce cauzează decesul fiind opera exclusivă a victimei. În doctrina penală mai veche s-a arătat că „fapta incriminată nu este o faptă direct reprimatoare a veții unei persoane, ci o faptă oblică, adică aceea care contribuie la ridicarea unei vieți.”

Sinuciderea reprezintă o faptă ce contravine și se abate atât de la morala generală, cât și de la morala creștină, având o întinsă rezonanță pe ambele planuri. Sinuciderea nu poate însemna obiect de interes al răspunderii penale, deoarece autorul ei se identifică cu victima. Prin urmare, lipsește elementul necesar de conflict social.

Chiar dacă sinuciderea nu este sancționată de legea penală, determinarea sau înlesnirea acestei fapte reprezintă acțiuni cu un grad mare de periculozitate, punând în pericol viața persoanei și, prin urmare nu scapă de rigoarea legii penale. Determinarea sau înlesnirea sinuciderii este reprezentată de intervenția unei persoane în procesul de auto-lezare, intervenție ce nu are rolul de a restabili stabilitatea psihică vădit alterată a victimei, ci în scopul izbucnirii crizei sau hrănirii formei depresive, amplificând intensitatea ei și ajutând la executarea acestei hotărâri.

Pentru existenta infracțiunii de determinare sau înlesnire la sinucidere este esențial ca moartea victimei să fi fost rezultatul unui act de voință al acesteia.

În doctrina penală, se prevede faptul că în cazul elementului material sub forma determinării la sinucidere este necesară o acțiune de determinare, de convingere, de impulsionare a persoanei la sinucidere sau impulsionarea spre executare a unei astfel de hotărâri luate anterior în acest scop. Nu este imporant dacă, în urma acțiunii de determinare, victima a luat această decizie mai ușor sau mai greu. Ceea ce contează este ca victima să fi avut posibilitatea de a decide liber cu privire la acțiunea pe care o realiza, fără să existe o constrângere în acest sens. Însă, în cazul în care hotărârea de a se sinucide nu aparține victimei, ci aceasta a fost forțată să acționeze într-un asemenea mod, pierzându-și viața, ca urmare a acțiunilor făptuitoului, ceea ce a  provocat teamă victimei, nu ne aflăm sub incidența infracțiunii de determinare sau înlesnire la sinucidere, ci sub incidența infracțiunii de omor.

Prin incriminarea actelor de impulsionare sau ajutare la sinucidere se realizează o ocrotire amplă a vieții oamenilor împotriva unor activități care conduc la suprimarea acesteia pe căi indirecte. Pericolul social pe care îl prezintă aceste activități emană din împrejurarea că, în general, se adresează unor persoane ce se află în stare de depresie psihică, fiind receptive la astfel de acțiuni.

Bibliografie

Valerian Cioclei – Drept penal. Partea specială I. Infracțiuni contra persoanei și infracțiuni contra patrimoniului, Ed. C. H. Beck, București, 2016

Octavian Pop – Determinarea sau înlesnirea sinuciderii, Ed. Mirton, Timișioara, 2003

Alexandru Boroi – Infracțiuni contra vieții, Ed. All Beck, București, 1999

Horia Diaconescu, Ruandra Răducanu – Infracțiuni contra vieții, integrității sau sănătății persoanei, Ed. C. H. Beck, București, 2014