Diplomația titulesciană – dispută privind teritoriul Basarabiei

“Când în 1812, Rusia, încurajată de Napoleon I, a cerut Turciei Basarabia, ce a făcut Turcia?

Turcia a cedat Basarabia Rusiei. Prin această concesie, Turcia a violat pur și simplu contractul său de vasalitate; și Rusia a devenit complicele violării unui contract de drept internațional. Ori, complicitatea la violarea unui contract de drept internațional nu poate crea dreptul.”

(Nicolae Titulescu)

Pentru a crea o viziune de ansamblu asupra evenimentelor, este important a pleca de la scopul avut în vedere de ilustrul diplomat : stabilirea unor raporturi bune cu statele vecine, acesta fiind pilonul unei eficiente politici externe. Astfel, diplomația titulesciană s-a remarcat prin efortul consecvent de îmbunătățire a relațiilor cu statele europene, în special cu fosta Uniune Sovietică. Aceasta s-a  datorat imposibilității României de a rămâne izolată în politica europeană, datorită situației politice și geografice.

Plecând de la ipoteza că Basarabia a fost, este și rămâne pământ românesc, că în chestiunea Basarabiei nu există litigiu între cele două state, român și sovietic, Nicolae Titulescu a acționat în sensul recunoașterii acestui fapt de către fosta Uniune Sovietică, Basarabia fiind calificată drept “ cea mai românească provincie”.[1]

Cunoscutul diplomat român a afirmat într-un memoriu adresat regelui Carol al II-lea că “ a cere recunoașterea rusă a acestei anexări înseamnă a renunța la 2000 de ani de posesie, înseamnă ratificarea de noi a  violării contractului de drept internațional comisă de Turcia în 1812, înseamnă recunoașterea de noi a complicității ruso-turce ca sursă de drept”.[2]

Nicolae Titulescu a susținut că drepturile românilor asupra Basarabiei își au origini străvechi, iar pornind din epoca domnitorului Ștefan cel Mare, Moldova, incluzând la acea vreme si teritoriul basarabean, având nevoie de protecția unei mari puteri a momentului a fost inclusă în sfera suzeranității otomane. « În consecință, el care purtase patruzeci și patru de războaie împotriva turcilor, l-a sfătuit pe fiul său Bogdan să supună Moldova Turciei (…) ». Acest act a fost unul de natură politică, având în vedere că Moldova nu fusese învinsă, și prin urmare obligațiile impuse de Turcia nu erau grele. Astfel, a fost încheiat acordul cu Turcia, care conform dreptului internațional este un contact de vasalitate. Conținutul acestui contract era acela că seniorul are obligația de a apăra inclusiv pe cale armată teritoriul vasalului, ceea ce Turcia însă nu a făcut în anul 1812. « În aceste condiții, violarea unui contract de către Turcia cu complicitatea Rusiei, nu creează dreptul. »[3]

Afirmațiile susținute de diplomatul român s-au regăsit și în ideile lui  Karl Marx, care  menționa în opera sa că Poarta în 28 mai 1812 , cedând Basarabia, nu putea renunța la un teritoriu care în fapt nu îi aparținuse. Acest a fapt recunoscut la Karlowitz de către Imperiul Otoman, când în urma insistențelor polonilor, a răspuns că nu are dreptul să facă vreo concesie teritorială ( Moldo-Valachia ), deoarece capitulațiile nu îi confereau decât un drept de suzeranitate. În aceste condiții, Poarta nu putea ceda un teritoriu ce nu îi aparținea, iar Rusia nu putea primi un teritoriu contestat, întelegerea ruso-turcă fiind ab initio, lovită de nulitate, deci nulă și neavenită, contrară dreptului internațional.[4]

Momentul 1918 regăsește Basarabia ca stat independent, aceasta afirmându-și autonomia și ulterior independența prin intermediul organelor reprezentative. Așadar, unirea Republicii Democratice Moldovenești cu Regatul României s-a realizat între două state independente, prin fuziune, modalitate recunoscută de dreptul international. Prin urmare, pretențiile Uniunii Sovietice asupra teritoriului basarabean erau  nelegitime, deoarece problema în discuție era  fuziunea  și nu  cedarea  de teritoriu de către URSS.

Pe 27 august 1928 a fost semnat pactul Briand –Kellog prin care se interzicea războiul ca mijloc de soluționare a diferendelor dintre state și preconiza rezolvarea acestora numai prin mijloace pașnice. Prin Pactul Briand-Kellog, sublinia Titulescu, “prin spiritual său, obliga Uniunea Sovietică permanent să nu atace România și face nulă orice discuție asupra chestiunii Basarabiei.”[5]

Pornind de la dezideratul consolidării păcii și al stabilizării unor bune raporturi cu țările vecine, Uniunea Sovietică a inițiat, la sfîrșitul anului 1928, punerea în vigoare cu anticipație a Pactului Briand-Kellog de către țările situate în răsăritul Europei. Astfel, România a aderat  la Protocolul de la Moscova, această acțiune reprezentând un exemplu de politică de bună-vecinătate.

În calitate de aliată a Poloniei, România a propus ca protocolul consacrat punerii în vigoare cu anticipație a pactului Briand-Kellog să fie negociat și semnat în comun de către toate țările din vecinătatea Uniunii Sovietice, acțiune cu care diplomația de la Varșovia a fost de acord. Acordul complet care finaliza negocierile între statele contractante s-a realizat pe 4 februarie 1929, iar semnarea protocolului a fost considerată la București un succes. În momentul aderării la Pactul Briand-Kellog guvernul sovietic a precizat că  un act de razboi este acela care constă în orice ocupare militară de teritorii străine precum și refuzul de a relua raporturi normale. Formula cuprinsă în pact permitea interpretarea textului în defavoarea României, guvernul sovietic având la dispoziție cele două rezerve pentru a fi opuse în viitoare operațiuni militare contra României, sub pretextul preexistenței unei stări de război.  Ca urmare, în preambulul protocolului Litvinov a fost introdusă o propunere solicitată de România: “pentru a contribui la menținerea păcii existând între ele”.[6]

În contextul internațional existent, ca urmare a încheierii Pactului Briand-Kellog, încheierea unui pact de neagresiune româno-sovietic devenise un instrument fără obiect, ministrul de externe al României opunându-se continuării negocierilor, rațiunea fiind aceea că nu trebuie să se renunțe la un instrument precum Pactul Briand-Kellog, care era încheiat pe o durată nedeterminată, pentru un tratat de neagresiune, valabil cinci ani. Titulescu sublinia faptul că “semnarea pactului de neagresiune pentru cinci ani echivala cu renunțarea la litigiile trecute, prezente și viitoare”.  Acesta  excludea existența unui litigiu între România și URSS în probleme teritoriale. [7]

Tratativele au fost  întrerupte în ciuda stăruințelor venite din partea Franței și a Poloniei ca România să încheie un pact de neagresiune cu Uniunea Sovietică, pact « de care noi, care nu credeam în onestitatea lor (a rușilor ), n-aveam nevoie, dar cu care, pentru a face plăcere aliaților noștri, căutam o formulă care să ne asigure, fără a pune în discuție hotarul basarabean. »[8].  Deși a renunțat să mai continue negocierile în astfel de condiții, totuși, Nicolae Titulescu a lăsat deschisă posibilitatea încheierii pactului. Diplomatul român a afirmat că autoritățile de la București nu s-ar opune formei unui pact de neagresiune, dacă acesta ar avea cel puțin preambulul și finalul pactului polono-sovietic.

        Aplicarea convenției pentru definirea agresiunii la sfera de influențe româno-sovietice dobândea un plus de eficacitate în urma gentlemen’s agreement – ului verbal intervenit între Titulescu și ministrul de externe al Uniunii Sovietice.  Prin acest act bilateral diplomatic, Titulescu și Litvinov se obligau reciproc, în numele guvernelor, să adopte și să păstreze în relațiile lor diplomatice o atitudine care să nu permită sub nicio formă repunerea în discuție a principalelor diferende româno-sovietice.[9]

Un prim pas important în rezolvarea diferendelor teritoriale româno-ruse l-a constituit definiția dată teritoriului, în formula franco-română susținută de Titulescu în cadrul Conferinței pentru dezarmare de la Geneva, care prevedea că “prin teritoriu se înțelege teritoriul asupra căruia un stat își exercită autoritatea”.[10] Titulescu a subliniat faptul  că teritoriul a fost definit după o formulă a lui, înlocuind noțiunea de suveranitate cu cea de posesiune, pentru a întări ideea că România se întinde “ de la Nistru până la Tisa”.

Inițiativa bine-venită a definirii agresiunii a fost luată la începutul anului 1933 de către delegația sovietică în cadrul Conferinței dezarmării, ale cărei lucrări au fost sistate definitiv, din cauza convingerii că în acele condiții realizarea unui acord asupra dezarmării era imposibil.  Ulterior, pe 3-4 iulie 1933 au loc, la Londra, conferințe având ca obiect definirea agresiunii, aspect important pentru întregul drept internațional, calificând și concretizând acțiunile prin care un stat poate fi considerat agresor, definind teritoriul statului care nu trebuie să facă obiectul unei agresiuni, ceea ce era de natură să condamne politica revizionistă. Toată perioada anterioară Conferinței dezarmării nu a înregistrat niciun moment de apropiere între cei doi diplomați, Titulescu și Litvinov. Însă, momentul cheie în stabilirea bunelor raporturi între cei doi oameni politici l-a constituit acceptarea definiției agresiunii propusă de Maxim Litvinov în cadrul conferinței.   Aceasta are o importanță primordială pentru România, deoarece acceptarea acesteia de către Uniunea Sovietică avea drept efect punerea la adăpost a Basarabiei față de care agresiunea nu se putea exercita.

Astfel, agresorul, conform Convenției, era  definit ca “statul care cel dintâi va fi comis una din acţiunile următoare: declaraţiune de război unui alt stat;  invaziune prin forţele sale armate, chiar fără declaraţie de război, a teritoriului unui alt stat; atac prin forţele sale terestre, navale sau aeriene, chiar fără declaraţie de război, a teritoriului, navelor sau aeronavelor unui alt stat; blocus naval al coastelor sau al porturilor unui alt stat; sprijin dat bandelor armate care, formate pe teritoriul său, vor fi invadat teritoriul unui alt stat sau refuzul, cu toată cererea statului invadat, de a lua pe propriul său teritoriu toate măsurile în puterea lui pentru a lipsi zisele bande de orice ajutor sau protecţiune.” (Art. II din Convenţia pentru definirea agresiunii)

Aportul considerabil în ceea ce privește restabilirea raporturilor diplomatice româno-sovietice se regăsea și în afirmația diplomatului român făcută în momentul semnării convențiilor de la Londra: „Permiteţi-mi să adaug că tratatul pe care l-am semnat prezintă o semnificaţie specială pentru ţara mea. El constituie o primă şi importantă etapă în drumul care duce la normalizarea relaţiilor noastre. România şi URSS sunt vecine. Aceasta înseamnă că ele sunt chemate să fie prietene.”

         Titulescu aprecia că după adoptarea definiției agresiunii, restabilirea relațiilor diplomatice dintre cele doua state devenise o realitate foarte apropiată, deoarece pentru înfăptuirea acestui deziderat nimic nu se mai interpune între Uniunea Sovietică și România.[11]

Pentru Titulescu era primordial ca la răsărit, la Nistru, să aibă un stat vecin, prieten, cu care să coopereze în condiții de pace și de securitate în asigurarea unui climat de liniște în Europa și în Balcani.  Astfel, într-un interviu acordat ziarului “Izvestia” acesta afirma : “Consider reluarea raporturilor diplomatice dintre România și URSS ca unul dintre cele mai importante acte din viața mea politică”. [12]

Anterior, în calitate de președinte al Micii Înțelegeri, a propus membrilor alianței regionale restabilirea legăturilor politice cu URSS. Principalul document al sesiunii menționa că «  cei trei miniștrii ai Afacerilor străine sunt de acord ca domnul Titulescu să ia cu prima ocazie contact cu domnul Litvinov pentru a conveni cu el asupra unei formule satisfăcătoare pentru România. » Un fapt important îl reprezintă contribuția lui Titulescu în includerea URSS în Societatea Națiunilor, acesta declarând că admiterea URSS reprezenta un aspect esențial, având în vedere colaborările de mai bine de șapte ani atît în problema dezarmării, cât și în alte domenii. Prin urmare, la 15 septembrie 1934 , în urma unei invitații semnate de 30 de state, Uniunea Sovietică a intrat în Liga Națiunilor, devenind membru permanent în consiliul acestei instituții internaționale.

Faptul că URSS a încheiat pacte de asistență mutuală cu Franța și Cehoslovacia a constituit un imbold pentru România de a-și urma aliații. Tratatul de asistența mutuală prevedea în esență că statele contractante își vor acorda imediat ajutor si asistență reciprocă în ipoteza că unul dintre ei ar deveni obiectul unei agresiuni neprovocate din partea unui stat european. De asemenea, amprenta lui Titulescu era evidentă, acesta contribuind la redactarea pactului franco-rus, insistând de asemenea ca ministrul de externe al Frantei să parafeze acest pact cât mai repede.

În fapt, primul pas în reluarea raporturilor diplomatice româno-ruse se concretizase în întâlnirea de pe Coasta de Azur (mai 1934). Discuțiile au definitivat acordul de principiu asupra reluării legăturilor diplomatice dintre România și URSS, fapt ce a fost adus la cunoștința  regelui Carol al II-lea și guvernului de la București, care i-au încredințat lui Titulescu puteri depline în vederea încheierii unui tratat de asistență mutuală cu URSS (iulie 1935). Legăturile diplomatice au fost completate de o întreagă succesiune de momente în domeniul îmbunătățirii relațiilor economice, culturale, etc.

Bunele raporturi româno-ruse au fost marcate și de momentul admiterii Uniunii Sovietice în Liga Națiunilor, atunci când România alege să voteze în favoarea includerii URSS în organizație. Prin aderarea la Societatea Națiunilor, statul sovietic se obliga să respecte toate clauzele Pactului, în special acelea cuprinse în art. 10, potrivit cărora membrii Ligii Națiunilor se angajau “să respecte și să mențină, contra oricărei agresiuni externe, integritatea teritorială și independența politicăa tuturor membrilor Societății”. Aderarea presupunea totodată și recunoașterea integrității teritoriale a României, inclusive asupra suveranității Basarabiei.

În anul 1935 Nicolae Titulescu a fost învestit cu puteri depline de către Guvern și de către șeful statului pentru negocierea și încheierea tratatului de asistență mutuală româno-sovietic.

În septembrie 1935, la Geneva, a avut loc o rundă eșuată de negocieri, reprezentantul sovietic fundamentându-și refuzul pe inutilitatea unui asemenea pact pentru URSS, determinat de lipsa de reciprocitate reală, respectiv contribuția relativ neînsemnată pe care România ar fi adus-o în ipoteza că Uniunea Sovietică ar fi devenit victima agresiunii.

Problema a fost reluată în vara anului următor, moment prilejuit de Conferința de la Montreux, unde s-a purtat o îndelungată discuție asupra clauzelor viitorului pact, care la rugămintea lui Litvinov, a fost redactat de Titulescu.  Un aspect important de menționat este faptul că Litvinov a fost de acord să examineze în ce condiții s-ar elabora un pact de asistență mutuală între România și URSS, însă cu titlul personal, fără să angajeze în niciun fel guvernul de la Moscova.

În forma redactată de Titulescu, pactul cuprindea doua dispoziții esențiale: a)“ Guverul URSS recunoaște că în virtutea diferitelor obligații de asistență,  trupele sovietice nu vor putea trece niciodata Nistrul fără o cerere formală adresată guvernului regal al României în acest sens, la fel cum Guvernul regal al României recunoaște că trupele române nu vor putea trece niciodata Nistrul spre URSS fără o cerere formală a guvernului URSS; b) La cererea guvernului  regal al României trupele sovietice vor trebui să se retragă imediat de pe teritoriul român la răsărit de Nistru, la fel cum la cererea guvernului URSS, trupele române vor trebui să se retragă imediat de pe teritoriul URSS la apus de Nistru.” Așadar, Nistrul era recunoscut ca frontieră, fără ca Basarabia sa fie cedată României de URSS.

Forma finală a Pactului cuprindea patru puncte, înglobând următoarele dispoziții: „1. Asistența mutuală în cadrul Societății Națiunilor (ca de exemplu  în tratatul cehoslovac sau francez) care să nu vizeze în mod special un stat, ci, în general, orice agresor)  2.     Intrarea în acțiune a fiecărei din cele două țări se va face numai când Franța va fi intrat în acțiune. 3.     Guvernul URSS recunoaște că, în virtutea diferitelor sale obligații de asistență, trupele sovietice nu vor putea trece niciodată Nistrul fără o cerere în acest sens din partea guvernului regal al României, la fel cum guvernul regal al Romaniei recunoaște că trupele romane nu vor putea trece niciodată Nistrul în URSS fără o cerere formală a guvernului URSS. 4.     La cererea guvernului regal al României, trupele sovietice trebuie să se retragă imediat de pe teritoriul român la est de Nistru, după cum, la cererea guvernului URSS, trupele române trebuie să se retragă imediat de pe teritoriul URSS la vest de Nistru.

Dispozițiile prevăzute la punctele 1, 3 si 4 au fost acceptate de cei doi miniștrii de externe care au scris atunci negru pe alb „Acceptat” pe textul tratatului și au semnat în dreptul acestora. Punctul 2 a rămas în suspensie, urmând a fi definitivat cu prilejul semnării tratatului, sens în care negociatorii au făcut observațiile lor marginale și au semnat. Împotriva acestui punct din acord Litvinov a ridicat o serie de obiecții: el invoca lipsa unei alianțe între Franța și România, neîncrederea în posibilitatea încheierii acestei alianțe, precum și consecințele nefavorabile care rezultau din această situație pentru România.

Acordul astfel elaborat, consemnând principiile de bază ale pactului de asistență mutuală româno-sovietic, întruchipa succesul eforturilor depuse timp îndelungat de către miniștrii de externe ai celor două țări.

Definitivarea și semnarea pactului de asistență nu s-au realizat în momentul în care cei doi miniștrii au căzut de acord asupra principalelor lui clauze.  Deși avea împuterniciri depline pentru a semna pactul fără un nou aviz din partea guvernului, Titulescu a acceptat propunerea lui Litvinov de a amâna semnarea tratatului de asistență până în luna septembrie 1936. Însă, la 29 august 1936 Titulescu a fost înlăturat din guvern, fapt interpretat de Moscova ca un act echivalent cu o schimbare a politicii externe românești. Pornind de la acest considerent, el a comunicat lui Titulescu că textul acordului încheiat la Montereux nu mai era valabil.

După demiterea sa și formarea noului guvern, Titulescu și-a mărturisit dorința ca succesorii lui să continue politica inițiată de el în vederea încheierii pactului de asistență româno-sovietic. Diplomatul român atrăgea însă atenția că încheierea pactului trebuia să se facă în timp util și anume, înainte ca Germania să declare război Uniunii Sovietice sau să îi  acorde un pact de neagresiune. În această perioadă, cercurile guvernante din România au căutat să mențină relații de bună vecinătate cu vecinul de la est, dar nu au mai reluat ideea încheierii pactului de asistență. Intențiile guvernului de la București au fost clar exprimate de noul ministru de externe V. Antonescu, în cadrul întrevederii de la Geneva din 1937.

Punctul culminant l-a marcat întâlnirea de la Talloires dintre Nicolae Titulescu și Maxim Litvinov în iunie 1937, când s-a redeschis chestiunea Basarabiei, prilej cu care Nicolae Titulescu a argumentat juridic drepturile României asupra Basarabiei. Astfel, acesta din urmă argumenta apartenența legitimă a Basarabiei la România folosindu-se de principiul naționalităților ( locuitorii din Basarabia fiind aproximativ 70% români, conform recensământului din 1918 ), votul reprezentativ al Sfatului Țării , Protocolul de la Paris din 1920, Conventia de la Londra pentru definirea agresorului ( care definea teritoriul pe care se afla un stat în acel moment istoric ) și dreptul internațional în vigoare (  în momentul în care  URSS a fost primită în Liga Națiunilor nu a formulat nicio rezervă asupra Basarabiei ).[13]

__________________________________________________________________

[1] Nicolae Titulescu, Basarabia pământ românesc, Editura Rum-Irina, București, 1992, p. 14

[2] Valeriu Florin Dobrinescu, Batălia diplomatică pentru Basarabia 1918-1940, Editura Junimea, Iași, 1991, p. 74

[3] Nicolae Titulescu, op. cit. , pp. 10-11

[4] Karl Marx, Însemnări despre români, Editura Academiei Republicii Populare române, București, 1964, p. 106

[5] Ion M. Oprea, Nicolae Titulescu, Editura Științifică, București, 1966, p. 164

[6] A. L. Cretzianu, La Politique de paix de la Roumanie a l’egard de l’Union Sovietique, Paris, 1954, p.5

[7] Nicolae Titulescu, Memoriu trimis regelui Carol al II-lea la începutul anului 1940 referitor la istoricul raporturilor româno-sovietice

[8] Nicolae Iorga, Doi ani de restaurație. Ce am fost, Ce am vrut și ce am putut, Editura Dacia românească, Vălenii de Munte, 1932, p. 91

[9] Arhiva M.A.E., fond Dosare speciale, vol. 302

[10] Institutul de Studii Istorice și Social-Politice de pe lângă C.C. al P.C.R., Editura Militară. București, 1971, pp 97-98

[11] Ion M. Oprea, op.cit. , p.216

[12] Arhiva M.A.E., fond România, vol. 2

[13] Valeriu Florin Dobrinescu, ob. cit., p.117

Related articles
0 Comments

No Comments Yet!

You can be first to comment this post!

Leave a Comment