Disjungerea în camera preliminară – între oportunitate și legalitate

Deși validată de către Curtea Constituțională ca o veritabilă fază a procesului penal, instituția camerei preliminare prezintă în continuare anumite neajunsuri, așa încât organele judiciare nu se pot manifesta plenar în cadrul acesteia: exercițiul acțiunii penale nu poate înceta în acest moment procesual, iar mecanismul disjungerii, deși judicios, nu este legal posibil.
Cu privire la acest din urmă aspect, se pune problema dacă omisiunea reglementării este rezultatul unei evoluții legislative, al intervenției Curții Constituționale care a produs o incoerență nefericită între dezlegările sale și legea de procedură sau este chiar intenția legiuitorului de a înlătura posibilitatea disjungerii în camera preliminară. Oricare ar fi răspunsul, cert este că, până la o nouă intervenție menită să clarifice acest conflict legislativ, această instituție trebuie aplicată cu prudență.
Cu toate acestea, în practica judiciară națională au existat situații în care instanța a procedat la disjungerea cauzei în camera preliminară în ciuda dispozițiilor care nu recunosc, la momentul actual, această cale. Astfel, ”posibilitatea disjungerii în camera preliminară a fost confirmată de Î.C.C.J., prin Încheierea nr. 67 din 16 ianuarie 2016, pronunțată în dosarul 4256/1/2015. De această dată, instanța supremă, în contestație, desființând în parte hotărârea pronunțată de judecătorul de cameră preliminară de la prima instanță și dispunând începerea judecății pentru majoritatea inculpaților (17), a pronunțat expres disjungerea cauzei cu privire la faptele mai multor inculpați (7), pentru care a dispus restituirea cauzei la parchet.”
Chiar dacă o asemenea soluție ar putea naște controverse, utilitatea sa este incontestabilă. Se răspunde unor nevoi legate de celeritatea procesului penal în acele situații când restituirea integrală la parchet nu este în interesul bunei înfăptuiri a justiției. Așa încât, rațiunea care a stat în spatele acestei reglementări defectuoase care nu permite disjungerea în această fază procesuală, nu doar că afectează bunul mers al procesului penal, dar îl impedică pe judecătorul învestit cu verificarea legalității trimiterii/netrimiterii în judecată, de la îndreptarea oricăror neregularități care nu pot fi remediate într-un mod eficace decât prin utilizarea acestui mecanism. Se ratează, așadar, chiar scopul pentru care legiuitorul a reglementat această instituție, ajungându-se, nolens volens, la procese a căror durată nu se mai poate situa în limita platonică sugerată de art. 6 din CEDO – Dreptul la un proces echitabil: ”(1) Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil (…) ”. Într-adevăr, textul ne oferă o coordonată destul de vagă, ceea îl și face dificil de aplicat, însă prin instituția introdusă în Noul Cod de Procedură Penală, legiuitorul român a rezolvat problema acestei noțiuni. ” În acest sens, la art. 488 ind. 1 alin. 3 din Noul Cod de Procedură Penală, s-a prevăzut că durata rezonabilă în care ar trebui să se îndeplinească urmărirea penală sau judecata este depășită, respectiv o contestație privind durata procesului penal poate fi formulată, dacă a trecut cel puțin un an de la începerea urmării penale, sau de la trimiterea în judecată, pentru cauzele aflate în cursul urmăririi penale, respectiv în cursul judecății în primă instanță, sau dacă a trecut cel puțin 6 luni de la sesizarea instanței cu o cale de atac, pentru cauzele aflate în căile de atac ordinare sau extraordinare.” Prin urmare, chiar dacă legea de procedură nu prevede posibilitatea disjungerii în această fază (intenționat sau omisiv), nu pot fi eludate dispozițiile cuprinse în CEDO care se aplică prioritar în raport cu reglementările naționale. Așa încât, dacă din împrejurările concrete ale cauzei se apreciază că pentru bunul mers al procesului penal se impune disjungerea chiar în timpul camerei preliminare, organele abilitate s-ar putea prevala de acest beneficiu atâta timp cât niciun interes nu este vătămat, iar actul de justiție ar putea fi corijat în acest fel.
Mai mult, așa cum s-a iterat și în cuprinsul DCC 641/11.11.2014, ”procedura desfăşurată în camera preliminară este deosebit de importantă, având o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis.” Așa fiind, dacă în această fază s-ar reclama necesitatea aplicării disjungerii, judecătorul astfel învestit ar trebui să acționeze în consecință, pentru că o altă soluție, respectiv trimiterea în judecată fără a se fi procedat în prealabil la acest remediu procesual ar echivala cu neîndeplinirea atribuțiilor de către judecătorul de cameră preliminară. S-ar ajunge, astfel, la tergiversarea cauzei în ansamblu, prin fixarea unor termene menite să suplinească modul defectuos în care s-a desfășurat faza camerei preliminare, pentru că, ab initio, nu s-au luat măsurile necesare în vederea bunei desfășurări a procesului penal.
Pe de altă parte, ideea că intenția legiuitorului a fost de a înlătura aplicabilitatea disjungerii în camera preliminară nu reiese numai din prevederile art. 63 alin.(1) C.p.p, ci și din cele prevăzute la art. 346 C.p.p. Din reglementarea soluțiilor pe care judecătorul de cameră preliminară le poate adopta în această fază a procesului penal, rezultă, într-un mod lipsit de echivoc, faptul că voința legiuitorului a fost chiar în acest sens. De pildă, procurorul poate menține dispoziția de trimitere în judecată (art.346 alin.6 C.p.p) și solicita restituirea cauzei (art.346 alin.7 C.p.p), nu are și posibilitatea de a limita acuzația la unul sau mai mulți inculpați și de a cere restituirea cu privire la ceilalți.
Este adevărat că în acele cazuri în care disjungerea este permisă, textul de lege o prevede expres, însă trebuie avut în vedere și faptul că procedura camerei preliminare a fost calificată drept fază a procesului penal prin Decizia Curții Constituționale 641/11.11.2014, adică ulterior intrării în vigoare a Noului Cod de Procedură Penală, pănă la acel moment considerându-se că această procedură este mai curând o ”avanpremieră” a ceea ce va urma în faza judecății. Așa fiind, nu este exclus ca dispozițiile din codul de procedură penală care fac referire la aplicabilitatea acestei instituții doar în timpul urmăririi penale și a judecății să fi fost instituite în considerarea faptului că procedura camerei preliminare ar fi mai curând o etapă premergătoare judecății. Pe cale de consecință, o referire la camera preliminară în ipoteza conturată ar fi fost superfluă.
În altă ordine de idei, oricare ar fi fost intenția legiuitorului la momentul respectiv, un lucru este cert: scopul camerei preliminare este “înlăturarea duratei excesive a procedurilor în faza de judecată”, fiind, în acelaşi timp, un remediu procesual menit “să răspundă exigenţelor de legalitate, celeritate şi echitate a procesului penal”.
Prin urmare, ideea că disjungerea nu ar fi aplicabilă în această fază nu este susținută de niciun argument rațional, cu atât mai mult cu cât instituția disjungerii urmărește chiar același scop pentru care legiuitorul a reglementat camera preliminară: buna desfășurare a procesului penal și rezolvarea cu celeritate a cauzelor.

Bibliografie

-Camera preliminară: practică judiciară /Teodor Manea, Andreea Simona Uzlău , Corina Voicu.- București: Editura Hamangiu, 2017- op. cit. p. 300
-https://www.echr.coe.int/Documents/Convention_RON.pdf
-http://www.budusan.com/articole/termenul-rezonabil-al-procesului-penal
-http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/163600
-Noul Cod de Procedură Penală

Abrevieri

-Î.C.C.J – Înalta Curte de Casație și Justiție
-CEDO – Curtea Europeană a Drepturilor Omului
-C.p.p. – Codul de procedură penală
-art. – articol
-alin. – alineat
-DCC – Decizia Curții Constituționale

Andrieș Mălina-Elena
Facultatea de Drept, Universitatea din București
Anul III IF, grupa 308