Dizolvarea Parlamentului și Curtea Constituțională

Parlamentul reprezintă acea instituție statală indispensabilă unei societăți democratice, deoarece aceasta înglobează interesele și aspirațiile poporului, fiind investită cu cel mai mare grad de reprezentativitate în stat, datorita faptului că un Parlament oferă posibilitatea reprezentării unor interese cât mai diverse. Parlamentul apare, în accepțiunea contemporana, ca o instituție politica și juridica formata din unul sau mai multe adunări sau camere, fiecare fiind alcătuita dintr-un număr de membri, dispunând de putere de decizie. Parlamentul României are o structură bicamerală, fiind alcătuit din Camera Deputaților și Senat, mandatul parlamentar este de 4 ani, iar numărul parlamentarilor nu este unul fix. Acesta reprezintă puterea legislativă în sistemul constituțional, dar sfera competenței organului deliberativ excede domeniul legiferării, deoarece Parlamentului îi sunt consfințite prin Constituție multe alte competente care fac din acesta un fundament al democrației constituționale.

Atribuțiile organului deliberativ sunt vaste, în acest sens Parlamentul are competența de legiferare, fiind unicul organ legiuitor al statului, competența de alegere, formare, numire și revocare a unor autorități statale, precum desemnarea 6 judecători la Curtea Constituționala.

Președintele României reprezintă unul din cei doi șefi ai executivului dualist, alături de Guvern.   Președintele reprezintă statul roman și este „garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a tarii”, așa cum proclama Constituția. Mandatul Președintelui este de 5 ani și acesta are principalul rol de a veghea la respectarea Constituției, în acest scop, Președintele exercita funcția de mediere intre puterile statului, precum și intre stat și societate. Avizul Curții Constituționale nr. 1/2007 dispune ca „prerogativele constituționale ca și legitimitatea democratică pe care i-o conferă alegerea lui de către electoratul întregii țări îi impun Președintelui României să aibă un rol activ, prezența lui în viața politică neputând fi rezumată la un exercițiu simbolic și protocolar”. Așadar, Președintele poate convoca Parlamentul, îi poate adresa mesaje și poate numi un candidat la funcția de prim-ministru doar cu consultarea Parlamentului.

Cele doua instituții care dispun de legitimitate populara, Parlamentul și Președintele, sunt într-o permanenta colaborare constituționala, atribuțiile acestora realizându-se în mod interdependent.

O alta atribuție importanta a Președintelui este vocația acestuia de a dizolva Parlamentul, atribuție strâns legata de propunerea de către șeful statului a unui candidat pentru funcția de prim-ministru. Conform art. 89 alin. (1) din Constituția României, dacă Parlamentul nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare și a respins cel puțin două solicitări de învestitură, Președintele poate dispune dizolvarea acestuia, după consultarea președinților celor două Camere și a liderilor grupurilor parlamentare.

Dizolvarea Parlamentului reprezintă o situație de excepție, putând fi fie o sancțiune la adresa legislativului în situații limită, fie o modalitate de recâștigare a încrederii cetățenilor și o prelungire a perioadei de guvernare, prin organizarea de alegeri anticipate.

În țara noastră, modul în care este reglementată procedura dizolvării Parlamentului, ne arată faptul că aceasta nu este nicidecum o sancțiune la adresa Parlamentului, ci un mijloc constituțional lăsat la îndemâna majorității parlamentare de a-și consolida încrederea electorală.

În România, atribuția de dizolvare a Parlamentului aparține exclusiv Președintelui, Parlamentul neputând să se autodizolve, iar această măsură se ia într-o situație expres reglementată în textul constituțional și anume eșecul formării Guvernului.

Observăm din însuși textul constituțional că Președintele are posibilitatea, ci nu obligația dizolvării Parlamentului, iar în cazul în care alege să o facă, acesta are de parcurs patru etape obligatorii:

1.         Propunerea unui candidat eligibil pentru funcția de prim-ministru, persoana propusă trebuind să ceară votul de încredere al Parlamentului asupra programului și întregii liste a Guvernului, în termen de 10 zile de la desemnare;

2.         Propunerea unui nou candidat pentru funcția de prim-ministru de către Președinte, în cazul în care Parlamentul respinge acordarea votului de învestire a Guvernului, candidatul urmând a parcurge același proces de solicitare a votului de încredere a Parlamentului în termen de cel mult 10 zile de la desemnare;

3.         Consultarea președinților celor două Camere și a liderilor grupurilor parlamentare de către șeful statului în vederea dizolvării Parlamentului, președintele nefiind ținut de opțiunile sau de opiniile acestora;

4.         Trecerea la procedura dizolvării Parlamentului, ce poate fi făcută doar după parcurgerea celor trei etape anterior menționate.

Sub aspect procedural, Constituția României instituie regula conform căreia Parlamentul nu poate fi dizolvat de mai multe ori în timpul unui an, ci doar o dată, existând și două situații în care Parlamentul nu poate fi dizolvat și anume: în timpul stării de mobilizare, de război, de asediu sau de urgență și în ultimele 6 luni ale mandatului Președintelui României.

Decretul prin care Președintele dizolva Parlamentul este un act administrativ exceptat de la controlul de legalitate pe cale contenciosului administrativ deoarece face parte din categoria finelor de neprimire, mai exact, din categoria actelor în raport cu Parlamentul, acte ce nu pot fi atacate în contencios administrativ. Mai mult, decretul prezidențial de dizolvare a Parlamentului nu este supus nici controlului de constituționalitate exercitat de Curtea Constituționala deoarece aceasta nu are atribuția de a veghea la respectarea procedurii de dizolvare a Parlamentului. Inexistenta controlului de constituționalitate poate determina practici neconstituționale în procesul de dizolvare a Parlamentului, culminând chiar cu nerespectarea Legii fundamentale. În ipoteza în care Președintele României ar încalcă procedura privind dizolvarea Parlamentului, forul legislativ nu ar mai avea posibilitatea de a-l suspenda din funcție pe șeful statului pentru încălcarea Constituției deoarece acesta ar fi dizolvat. Acest blocaj instituțional ar culmina cu un conflict juridic de natura constituțională departajat de Curtea Constituționala care se va pronunța doar indirect asupra procedurii de dizolvare a Parlamentului.

În jurisprudența sa, Curtea definește în Decizia 53/2005 conflictul juridic de natură constituțională ca presupunând „acte sau acțiuni concrete prin care o autoritate ori mai multe își arogă puteri, atribuții sau competente care, potrivit Constituției, aparțin altor autorități publice ori omisiunea unor autorități publice, constând în declinarea competenței ori în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligațiile lor”. În acest sens, nerespectarea de către Președinte a procedurii de dizolvarea a Parlamentului se circumscrie cu dificultate în atribuția Curții de a soluționa conflictele juridice de natura constituțională. Astfel, în ipoteza în care Președintele își aroga mai multe atribuții, nerespectând procedura de dizolvare a Parlamentului, aceste atribuții nu aparțin unei alte autorități publice, în așa natura, încât, sa genereze un conflict juridic.

Decizia Curții Constituționale 85/2020 privind existența unui conflict juridic de natura constituțională între Parlament și Președinte odată cu desemnarea unui candidat pentru funcția de prim-ministru, face referire doar tangențial la procesul de dizolvarea a Parlamentului, păstrând climatul de incertitudine constituțională.

Legiuitorul constituant i-a conferit Președintelui României rolul de a veghea la respectarea Constituției, dar acest rol nu exclude controlul de constituționalitate exercitat de Curtea Constituționala. Desigur, controlul exercitat de Curtea Constituționala este un control impetuos necesar într-o societate democratica deoarece acesta asigura respectarea și garantarea supremației Constituției, precum și echilibrul puterilor în stat. Cu atât mai mult, Avizul nr. 1/2007 al Curții Constituționale consacra rolul activ al Președintelui în viată politica a statului, acesta îndeplinind-și atribuțiile în limitele trasate de Legea fundamentală.

În concluzie, este necesară introducerea unei noi atribuții a Curții Constituționale de verificare a respectării prevederilor constituționale în ipoteza dizolvării Parlamentului de către Președinte, Curtea Constituțională fiind „garantul supremației Constituției” și vegând la respectarea legii fundamentale a țării.

Articol realizat de Roxana-Ioana Șerban și Vlăduț-Florentin-Andrei Trăsnea. studenți în anul I la Facultatea de Drept, Universitatea București.