Doctrina și jurisprudența privind procedurile judiciare la CCR

1. Explicații introductive

Procedurile din domeniul contenciosului constituțional au drept izvoare formale art.52-60 din Legea 47/1992 de organizare și funcționare a Curții Constituționale, art.146 și 147 din Constituția României, precum și Codul de Procedură Civilă și alte acte normative.

            Diferențele specifice față de alte proceduri judiciare își au drept sursă diferențele de competență și de atribuții ale Curții Constituționale față de alte organe jurisdicționale, așa cum sunt ele prevăzute de art.146 din legea fundamentală.

Astfel, conform art.146 din Constituția României, Curtea Constituțională a României are drept atribuții: (1) pronunțarea cu privire la constituționalitatea legilor înaintea de promulgarea acestora la sesizarea organelor expres prevăzute de lit.a) a articolului evocat; (2) pronunțarea asupra constituționalității tratatelor sau altor acorduri internaționale la sesizarea organelor expres menționate de lit.b); (3) pronunțarea cu privire la constituționalitatea regulamentelor Parlamentului; (4) hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial; (5) soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice; (6) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului; (7) constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului; (8) dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României; (9) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia; (10) verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni; (11) hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic, precum și alte atribuții prevăzute de legea organică a Curții.

În urma exercitării atribuțiilor sale, Curtea Constituțională pronunță decizii sau hotărâri. Dat fiind specificul activității sale, concretizat prin atribuțiile enumerate anterior, hotărârile astfel pronunțate se diferențiază net de hotărârile pronunțate în procedurile judiciare obișnuite, de drept comun, având, în primul rând un caracter obligatoriu și cu efecte erga omnes, fiind de generală aplicare, netranșând un litigiu între particulari, ci probleme de drept de interes general care vizează, atunci când vorbim despre controlul de constituționalitate, punerea în acord a legilor lato-sensu cu dispozițiile constituționale.

Odată constatată lipsa de armonizare a legii cu normele constituționale, aceasta este declarată neconstituțională și, prin efectul hotărârii Curții, efectele sale sunt suspendate de drept, iar, dacă Parlamentul nu pune în acord dispozițiile legii criticate cu normele legii fundamentale într-un termen de 45 de zile, legea neconstituțională încetează a mai produce efecte.

Rezumând și atingând punctele de maximă  însemnătate, acestea sunt atribuțiile Curții Constituționale, atribuții ce se exercită în baza unei proceduri specifice, procedură ce poate avea ca rezultat o hotărâre ce produce efectele anterior amintite și care sunt cu totul și cu totul aparte printre hotărârile pronunțare conform procedurii de drept comun.

Observăm, deci, că ceea ce leagă atribuțiile privite ca linii directoare abstracte puse în sarcina Curții, ca unică autoritate ce le poate satisface, de atingerea obiectivă a rezultatelor și scopurilor pentru care au fost conferite aceste atribuții Curții este chiar procedura judiciară.

2. Procedura în fața Curții Constituționale

2.1. Procedura în fața Curții Constituționale și Dreptul Procesual Civil

Exercitarea controlului de constituționalitate asupra actelor normative, precum și exercitarea celorlalte atribuții ale Curții, sunt reglementate pe larg în Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

            Potrivit art.14 din legea anterior menționată, procedura jurisdicțională se completează în mod corespunzător cu dispozițiile procedurii civile. Compatibilitatea și posibilitatea de aplicare a acestor din urmă dispoziții în procedura în fața Curții este stabilită exclusiv de către Curte.

Astfel, drept puncte de incompatibilitate, menționăm următoarele aspecte: (1) principiul disponibilității nu se aplică în procedura în fața Curții, părțile neputând a-și retrage sesizarea legal transmisă către Curte, procedura fiind una de drept public; (2) nu se pot formula cereri de acordare a cheltuielilor de judecată, acestea fiind de competența instanțelor de drept comun; (3) nu sunt aplicabile nici regulile de drept procedural privind suspendarea, întreruperea, stingerea procesului; (4) conexarea dosarelor este admisă doar în cazul excepțiilor de neconstituționalitate cu obiect identic.^[1]

2.2. Reguli generale privind procedura în fața Curții Constituționale

2.2.1. Reguli procedurale cu aplicabilitate generală

Ca reguli cu aplicabilitate generală privind procedurile desfășurate în fața Curții în cadrul exercitării atribuțiilor sale, amintim ca puncte de reper următoarele:

1. Independența și inamovibilitatea judecătorilor – Art.145 din Constituția României instituie și reiterează ideea că judecătorii Curții, de-a lungul exercitării mandatului lor sunt independenți și inamovibili. Noțiunea de independență trebuie raportată la art.124 alin.3 din același act normativ care prevede faptul că judecătorii sunt independenți și se supun numai legii, aceasta însemnând că judecătorul constituțional este pe deplin liber în a raționa și a dispune soluțiile pe care le consideră a reflecta litera și spiritul legii. Inamovibilitatea, instituită și ea la nivel de principiu prin art.125 alin.1 Constituția României, semnifică fapul că judecătorul nu poate fi transferat sau avansat decât cu acordul său. Aceste garanții sunt menite a asigura un nivel înalt care tinde spre absolut al imparțialității actului de justiție, act care trebuie să fie liber de orice presiuni originare din exteriorul voinței judecătorului constituțional. Independența și inamovibilitatea sunt atribute ale funcției de judecător in genere, de unde și reglementarea acestora în cadrul capitolului din legea fundamentală privind Autoritatea judecătorească și, cu atât mai mult, trebuie să fie prezente și manifeste în cadrul justiției constituționale, date fiind efectele obligatorii și generale pe care le au soluțiile obținute în astfel de proceduri;
2. Curtea se pronunță numai asupra problemelor de drept, nu și asupra eventualelor chestiuni de fapt ale raportului juridic din care au izvorât carențele legislative;
3. Sesizarea Curții se face numai în scris și motivat, conținând o descriere precisă a obiectului cu care este sesizată, precum și indicarea exactă a normei sau a normelor legale criticate sub aspectul constituționalității;
4. Soluționarea are loc doar în plen, iar acesta este legal constituit numai dacă sunt prezenți cel puțin două treimi din numărul judecătorilor;
5. Plenul decide cu votul majorității membrilor, dacă legea nu prevede altfel;
6. Judecătorul care votează împotriva opiniei majoritare poate formula opinie separată sau, deși votul nu este unul contrar votului majorității, poate formula opinie concurentă (opinia concurentă presupune o soluție asemănătoare ca rezultat, dar motivarea acesteia are la bază alte temeiuri juridice);
7. Completurile de judecată au caracter colegial; limba oficială a procedurilor desfășurate în fața Curții este limba română, conform art.13 din Constituția României;
8. Actele se adoptă cu votul majorității judecătorilor;  la deliberare judecătorul raportor votează primul;
9. Ședințele Curții sunt publice, cu excepția cazurilor în care Curtea decide motivat ca ședința să fie secretă (publicitate și oralitatea dezbaterilor – art.12 din Legea nr.47/1992); părțile au acces la lucrările dosarului; rezultatul deliberării se înscrie într-o minută, care se semnează de judecătorii care au participat la şedinţă şi de magistratul-asistent;
10. Instituțiile publice, regiile autonome, societățile comerciale și orice alte organizații au obligația să comunice Curții, la cerere, informațiile, documentele și datele pe care le dețin;
11. Cererile adresate Curții sunt scutite de taxă de timbru, regulă în acord cu interesul general susținut prin activitatea Curții, fiind un mijloc de a facilita accesul la jurisdicția acesteia;
12. Deciziile Curții sunt general obligatorii și produc efecte numai pentru viitor; deciziile, hotărârile, avizele Curții se publică în Monitorul Oficial, Partea I. Actele Curții din controlul aprioric se comunică Parlamentului și Guvernului în cazul legilor sau, numai Parlamentului în cazul Regulamentelor și hotărârilor Camerelor sau Plenului reunit al Camerelor;

2.2.2. Derularea ședințelor – dezbaterea și deliberarea. Reguli procedurale generale

Legea nr.47/1992, precum și Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale, instituie regulile procedurale pe care le urmează Curtea în exercitarea atribuțiilor sale prevăzute de legea fundamentală.

            În linii generice, amintim în primul rând aceea că, după primirea sesizării, Președintele Curții stabilește termenul de judecată, termen care nu poate depăși 30 de zile  de la data înregistrării cererii sau de la data depunerii raportului de către judecătorul raportor, atunci când este vorba despre excepții de neconstituționalitate.

            În mod firesc, după înregistrarea cererii și stabilirea termenului, urmează citarea părților. Magistratul-asistent pregătește ședința prin atașarea documentelor nou înregistrate la dosar, verifică îndeplinirea procedurii de citare și înștiințează președintele cu privire la eventualele neregularități. Prezența magistratului-asistent este obligatorie. ^[1]

Potrivit art.56 din Legea nr. 47/1992, în cursul ședinței publice, magistratul-asistent va consemna în registrul de note, numerotat și sigilat, numărul dosarului, susținerile orale ale părților și ale procurorului, măsurile dispuse de Curtea Constituțională, precum și toate celelalte aspecte rezultând din desfășurarea dezbaterilor. Pe baza acestuia, magistratul-asistent va întocmi încheierea de dezbateri. Registrul de note se păstrează în arhiva Curții timp de 5 ani de la data ultimelor note scrise.^[2] În cadrul dezbaterilor participă numai judecătorii Curţii Constituţionale, în plen, iar cauza se judecă pe baza sesizării şi a celorlalte documente aflate la dosar, cu excepția cazurilor prevăzute la art.146 din Constituție, privind judecarea excepțiilor de neconstituționalitate, soluționarea conflictelor de natură constituțională între autoritățile publice, precum și în cazul deciziei asupra constituționalității unui partid politic.

În conformitate cu art.58 din legea organică a Curții, deliberarea se face în secret și la ea vor fi prezenți numai judecătorii care au participat la dezbateri. Magistratul-asistent care a pregătit dezbaterile și a participat la ele poate fi consultat.^[1]

Dacă este necesară amânarea pentru o mai bună studiere a problemei deduse spre soluționare Curții, este suficientă cererea venită din partea unui singur judecător în acest sens, cu condiția ca Președintele Curții sau cel puțin o treime din numărul total al judecătorilor  să aprecieze o asemenea măsură ca fiind necesară sau utilă în vederea corectei soluționări.

De asemenea, dacă în cursul deliberării se constată necesitatea lămuririi suplimentare a unor aspecte, președintele Curții Constituționale poate dispune redeschiderea dezbaterilor, luând măsurile procesuale necesare (art.58 alin.4 din Legea nr.47/1992).^[2]

Ordinea în care se votează este, de asemenea, reglementată în chip imperativ de legea organică, astfel: judecătorul-raportor este primul care își exprimă votul, urmat de cel mai tânăr judecător, ceilalți judecători, procedura de vot fiind închisă prin votul Președintelui Curții.

Conform art.59 din legea organică a Curții, rezultatul deliberării se înscrie într-o minută, care se semnează de judecătorii care au participat la ședință și de magistratul-asistent. Judecătorul care a votat împotrivă poate formula opinie separată. Cu privire la motivarea deciziei se poate formula opinie concurentă. Opinia separată și, după caz, cea concurentă se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, împreună cu decizia.^[3]

Pe final, menționăm că, în baza art. 60 alin. 3 din același act normativ, Curtea Constituțională editează culegeri de decizii și hotărâri și organizează sistematizarea jurisprudenței sale.

3. Procedura controlului constituționalității legilor

Procedura controlului constituționalității legilor diferă cu privire la sesizare, rezolvarea și comunicarea soluțiilor în funcție de cum discutăm despre controlul aprioric, realizat înainte de promulgarea actului normativ, ori despre controlul posterior, realizat ulterior intrării în vigoare a legii criticate.

3.1. Procedura în cadrul controlului prealabil de constituționalitate

Debutul acestei proceduri nu poate avea loc decât prin sesizarea Curții, ea neputând deschide din oficiu o astfel de procedură. Subiectele de drept care pot sesiza Curtea sunt: Președintele României, președintele uneia dintre cele două Camere ale Parlamentului, Guvernul, Înalta Curte de Casație și Justiție, Avocatul Poporului, un număr de cel puțin 50 de deputați sau cel puțin 25 de senatori.

Pentru ca subiectele anterior enumerate să poată exercita efectiv dreptul conferit  de a ataca sub aspectul constituționalității proiectele de acte normative înainte de promulgare, procedura impune ca, înainte cu cinci zile de a fi trimis spre promulgare, proiectul de lege să fie comunicat Guvernului, Înaltei Curți de Casație și Justiție, Avocatului Poporului și să se depună la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului. Pentru legile adoptate în procedura de urgență termenul este de numai două zile.

În ceea ce privește soluționarea cauzei, procedura judiciară impune Curții o serie de obligații în diferitele faze ale acesteia, după cum vom menționa în cele ce urmează:

 Primirea sesizării

Astfel, imediat după primirea sesizării de la unul dintre subiecții prevăzuți, Curtea trebuie să trimită această sesizare către autoritățile de la care poate sa primeasca, dar fără a sta sub semnul obligativității, un punct de vedere cu privire la problema dedusă soluționării până la termenul fixat pentru dezbatere.

Soluționarea sesizării

Soluționarea sesizării are loc în plenul Curții, prin dezbatere purtată asupra elementelor cuprinse în sesizare, precum și asupra acelora cărora nu au fost expres incluse în sesizare, dar de care nu pot fi disociate probleme de drept implicate în discuție, așa cum prevede art.18 din Legea 47/1992. O nuanță importantă este aceea că, în baza articolului tocmai evocat, Curtea nu realizează o extindere a controlului său asupra întregii legi, deoarece această interpretare ar duce la o arogare abuzivă de competență^[7^], iar normele privind competența sunt de strictă interpretare. Astfel, pentru a nu ajunge la un rezultat de extindere abuzivă a competenței, elementele de care normele cu privire la care poartă sesizarea nu pot fi disociate trebuie să fie punctuale, iar legătura intrinsecă dintre norme trebuie să reiasă în chip evident și necesar. Aplicarea acestei norme poate duce la controlul întregii legi, dar, numai dacă sunt respectate criteriile anterior amintite, respectiv caracterul evident și necesar al asocierii logice a dispozițiilor.

Decizia Curții

Decizia cu privire la problema cu care Curtea a fost sesizată este luată în urma deliberării, cu votul majorității judecătorilor.

Drumul pe care îl urmează decizia Curții depinde de soluția pe care aceasta o cuprinde. Dacă nu s-au constatat vicii de constituționalitate, aceasta este trimisă Președintelui României în vederea definitivării procedurii de adoptare. Dar, dacă s-a constatat neconstituționalitatea legii supuse controlului, decizia va fi comunicată președinților Camerelor Parlamentului în vederea aplicării art.147 alin.2 din Constituția României care prevede faptul că, înainte de promulgare, parlamentul este obligat să purceadă la reexaminarea dispozițiilor controlate, în vederea punerii în acord a acestora cu dispozițiile constituționale.^[8]

3.2. Procedura în cadrul judecării excepției de neconstituționalitate

Procedura excepției de neconstituționalitate constituie un mijloc defensiv, pe cale de excepție, prin care se asigură protejarea drepturilor și libertăților.

            Diferența netă față de procedura anterioară constă în modalitatea în care se aduce în fața instanței soluționarea problemei legate de neconstituționalitatea unor dispoziții legale. Astfel, în prezenta procedură este necesar ca legea să se aplice unui raport juridic concret dedus judecății, fie el de natură civilă, penală, administrativă, fiscală etc. Astfel, cel interesat, pe cale excepției ridicate în fața instanței învestite cu soluționarea litigiului, cere să se constate că dispozițiile pe care se întemeiază actul atacat sau dispozițiile direct aplicabile raportului sunt neconstituționale, în vederea înlăturării efectelor acestora.

Ridicarea excepției de neconstituționalitate

            Excepțiile de neconstituționalitate pot fi ridicate exclusiv în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial, de instanță din oficiu, părțile implicate în proces, de procuror sau de Avocatul Poporului. Criteriul în funcție de care identificăm legea ce poate face obiectul excepției este acela al relevanței, întrucât aceasta trebuie să se aplice direct raportului juridic, iar soluționarea litigiului să depindă de normă.

Sesizarea Curții Constituționale

            Instanța în fața căreia este ridicată excepția trebuie să o constate prin încheiere, încheiere ce trebuie să cuprindă pozițiile părților implicate în litigiu privind constituționalitate legii criticate, precum și opinia instanței asupra excepției. Încheierea trebuie să fie însoțită de probele pe care părțile de propun în susținerea sau nu a excepției ridicate.

            Dacă excepția a fost ridicată din oficiu de către instanță, aceasta trebuie să fie motivată și însoțită de dovezile necesare și de susținerile părților.

            Instanța în fața căreia este invocată o excepție de neconstituționalitate o poate respinge ea însăși, dacă este inadmisibilă conform art. 29 din Legea 47/1992. Încheierea de respingere a excepției de neconstituționalitate poate fi atacată cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare.

            Odată cu încheierea de sesizare a Curții, instanța de sesizare trimite și datele părților din proces, în vederea citării acestora de către Curtea Constituțională.

Dispozițiile în discuție sunt aplicate deopotrivă și sesizărilor făcute de către Avocatul Poporului asupra legilor și ordonanțelor în vigoare,  deși acesta are la îndemână o acțiune directă.

Drumul excepției de neconstituționalitate odată ajunsă în fața Curții

            Primind încheierea de sesizare a Curții, Președintele Curții Constituționale va desemna judecătorul-raportor și va comunica încheierea prin care a fost sesizată Curtea Constituțională Președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, indicându-le data până la care pot să trimită punctul lor de vedere.  Judecătorul-raportor va lua măsuri pentru administrarea probelor la data judecății, iar termenul de judecată va fi stabilit de către Președintele Curții odată cu depunerea raportului.

            Raportul trebuie să cuprindă referiri cu privire la punctele de vedere şi relaţiile cerute, la soluţiile din doctrina şi jurisprudenţa română şi străină, precum şi la orice alte elemente necesare dezbaterilor; el are ca obiectiv o pregătire adecvată a dezbaterilor şi o informare amplă a judecătorilor asupra problemelor pe care le comportă cauza supusă judecăţii.

Judecarea cauzei

            Cauze se judecă pe baza raportului prezentat de judecătorul-raportor, pe baza încheierii de sesizare a Curții și susținerilor părților cuprinse în aceasta, precum și pe baza probelor prezentate și a pozițiilor exprimate de către autoritățile cărora li s-a comunicat cererea.

            Părțile pot fi asistate de avocați ce au drept de a pleda la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Hotărârea instanței

            Curtea hotărăște cu majoritate de voturi, iar, dacă se constată neconstituționalitatea, deciziile astfel adoptată va fi comunicată Camerelor Parlamentului, precum și Guvernului. Toate deciziile se publică în Monitorul Oficial și produc efecte general obligatorii, însă numai cu efect ex nunc.

3.3. Procedura controlului de constituționalitate asupra tratatelor sau altor acorduri internaționale

Controlul de constituționalitate cu privire la tratate și la alte acorduri internaționale la care România este parte este subsumat art.11 din Constituția României și nu se realizează în virtutea acelorași scopuri și rațiuni precum cele două proceduri anterior descrise.

            Astfel, alin.3 art.11 din Constituția României prevede aceea că, dacă un tratat la care România urmează să devină parte este contrar dispozițiilor legii fundamentale, acesta nu poate fi ratificat decât după revizuirea Constituției României. Acest lucru se impune, întrucât, odată ratificat, tratatul va face parte din dreptul intern, astfel că ar fi inadmisibil ca un act normativ din dreptul intern să fie contrar Constituției și să poată fi menținut în acest fel, doar în virtutea originii sale suprastatale.

            Prin urmare, procedura larg detaliată de Legea nr.47/1992 este inspirată de procedura controlului anterior de consituționalitate.

3.4. Procedura în cazul controlului constituționalității inițiativelor de revizuire a Constituției

Art.146 din Constituție prevede la lit.a, teza finală, faptul că asupra inițiativelor de revizuire a Constituției Curtea se pronunță din oficiu.

            Procedura debutează cu depunerea la Curtea Constituțională a proiectului de inițiativă de revizuire, înainte de sesizarea Parlamentului, iar Curtea este obligată ca, în termen de 10 zile, să se pronunțe asupra constituționalității sale. Decizia Curții adoptată în plen se comunică celor care au inițiat proiectul sau propunerea legislativă.

            Parlamentului îi va fi înaintat proiectul sau propunerea numai împreună cu decizia luată de Curte.

            Oficialitate intervine după adoptarea legii de revizuire, caz în care Curtea are la dispoziție un termen de 5 zile pentru a se pronunța asupra sa. Dacă se constată neconstituționalitatea inițiativei de revizuire, aceasta se trimite înapoi Camerelor pentru a o pune în acord cu normele legii fundamentale.

3.6. Procedura controlului constituționalității Ordonanțelor Guvernului

Prin raportare la procedura de adoptare a ordonanțelor, controlul de constituționalitate nu poate fi altfel decât unul posterior, prin intermediul excepției de neconstituționalitate.^[9]

3.7. Procedura controlului de constituționalitate a partidelor politice

Această procedură debutează pe baza unei contestații  a unuia dintre președinții Camerelor Parlamentului, pe baza unei hotărâri adoptate de Cameră, ori de către Guvern. Contestația trebuie să fie motivată și însoțită de probele pe care se întemeiază.

            Președintele Curții va desemna un judecător raportor, iar contestația va fi comunicată partidului, odată cu termenul până la care poate depune un memoriu în apărare, însoțit de propriile probe în susținerea memoriului.

            Judecarea contestației se va face de către plen, pe baza actelor și dovezilor aduse în fața Curții, precum și pe baza raportului judecătorului desemnat, la judecată fiind citați partidul politic a cărui constituționalitate este contestată, contestatorul, precum și Ministerul Public.

            Decizia luată cu votul majorității judecătorilor nu este supusă niciunei căi de atac și, ca toate celelalte decizii ale Curții Constituționale, se publică în Monitorul Oficial.

            În caz de admitere a criticii de constituționalitate, decizia este trimisă Tribunalului București, pentru radierea partidului politic.

            Constatarea împrejurărilor se realizează în plenul Curții, iar acestea se comunică Parlamentului și Guvernului.

3.10. Procedura soluționării conflictelor juridice de natură constituțională

Constituţia României şi Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale privesc noțiunea de  „conflict juridic de natură constituţională”, fără însă a detalia conţinutul acesteia. Prin urmare, pentru stabilirea conţinutului conflictului juridic de natură constituţională, principalul reper îl constituie jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, a arătat că un conflict juridic de natură constituțională presupune „acte sau acțiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe își arogă puteri, atribuții sau competențe, care, potrivit Constituției, aparțin altor autorități publice, ori omisiunea unor autorități publice, constând în declinarea competenței sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligațiile lor”^[1]

Sesizarea Curții cu o asemenea problemă de drept revine Președintelui României, unuia din Președinții Camerelor Parlamentului, primului-ministru, precum și Președintelui Consiliului Superior al Magistraturii.

4. Jurisprudență relevantă în materie

• Decizia 392/1997 referitoare la constituționalitatea Legii pentru modificarea și completarea Legii fondului funciar nr.18/1991

Relevanța deciziei

În cadrul deciziei ce urmează a fi prezentată, Curtea a accentuat conturul regulilor privind conținutul sesizărilor ce i se adresează, sub aspectul motivării acestora și întinderii obiectului vizat.

Punctele de interes

            Curtea Constituțională a fost sesizată, la data de 24 septembrie 1997, de către 32 de senatori asupra neconstituționalității procedurii de adoptare în Senat a Legii pentru modificarea și completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, precum și cu privire la neconstituționalitatea unor texte din aceeași lege.

            În afară de criticile de constituționalitate aduse în mod izolat unor dispoziții din actul criticat, în sesizarea grupului de senatori se solicită Curții Constituționale să examineze în întregime legea contestată și să constate neconstituționalitatea acesteia, ținând seama de faptul că modificările perturbă grav ordinea socială și ordinea de drept în relațiile de fond funciar și creează o gravă dezordine în raporturile juridice, datorită caracterului retroactiv al unor prevederi.

            Răspunsul Curții Constituționale a fost prompt, în sensul în care Parlamentul, în calitatea sa de legiuitor, are libertatea de a dezbate proiectele de lege conform contextului de politică legislativă concret și determinat la un moment dat, acest aspect neputând face obiectul unui control de constituționalitate. Curtea menționează că „orice lege este în fond un experiment social, care, în caz de nereușită sau de schimbare a voinței politice, poate fi remediat de legiuitor prin modificarea reglementării”.^[11]

            Mai mult decât atât, Curtea reține în argumentația sa faptul că analiza asupra constituționalității asupra unei reglementări în ansamblul său, fără indicarea unui text constituțional sau a altui motiv de ordin juridic nu este susținută de fostul art.12, actualul art.10 alin.2  din Legea nr.47/1992 care prevede faptul că sesizările trebuie făcute în formă scrisă și motivate. Acest text, având caracter imperativ, atrage imposibilitatea exercitării controlului din partea Curții, aceasta din urmă neputând a se substitui autorului sesizării în ceea ce privește motivarea acesteia.

●       Decizia nr. 688/2008 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (1), (2), (3) și (6) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale

Relevanța deciziei

            Prezenta decizie este relevantă raportat la subiectul procedurii judiciare prin punctele de discuție atinse, anume reiterarea și justificarea posibilității instanței în fața căreia se invocă excepția de neconstituționalitate de a o respinge ca inadmisibilă, fără ca aceasta să constituie o încălcare a atribuțiilor Curții ca unică autoritate ce poate analiza și soluționa astfel de excepții; de asemenea, decizia în analiză surprinde rațiunile din spatele termenului de 48 de ore în care poate fi exercitată calea recursului împotriva încheierii de respingere a excepției ca inadmisibilă.

            Punctele de interes

            Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 29 alin. (1), (2), (3) și (6) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale. Autorii excepției consideră aceste dispoziții ca fiind contrare dispozițiilor constituționale privind separația puterilor în stat, egalitatea cetățenilor în fața legii și autorităților publice, fără privilegii sau discriminări, dreptul la un proces echitabil, precum și art.142 din Constituția României care consacră Curtea Constituțională ca fiind garant al al supremației Constituției.

            Curtea, făcând trimitere și la deciziile sale anterioare în care au fost invocate excepții cu un obiect similar, reiterează faptul că textele care prevăd posibilitatea instanței în fața căreia este invocată o excepție de neconstituționalitate sunt norme de procedură pe care instanțele sunt obligate să le aplice și care au drept menire asigurarea unei selectivități în ceea privește numărul și calitatea cauzelor ce ajung în fața Curții Constituționale, Curtea rămânând în mod absolut unica autoritate competentă să admită sau să respingă pe baza temeiniciei excepției. „Această procedură nu face însă posibilă respingerea sau admiterea excepției de neconstituționalitate de către instanța judecătorească, ci doar pronunțarea, în situațiile date, asupra oportunității sesizării Curții Constituționale. Instanța de judecată are rol de filtru al excepției de neconstituționalitate ridicate de părți, având obligația de a le respinge ca inadmisibile pe cele care nu îndeplinesc cerințele legii”^[12]. Mai mult, condițiile în care poate fi respinsă ca inadmisibilă o excepție de neconstituționalitate sunt expres prevăzute de art.29 din legea organică a Curții, ceea ce nu face decât să limiteze aprecierea instanței la criterii de oportunitate, criterii ce trebuie încadrate în delimitarea legii.

            Curtea nu a reținut nici critica raportată la încălcarea separației puterilor în stat, pe baza acelorași argumente expuse mai sus.

În ceea ce privește critica raportată la cerința termenului rezonabil a termenului de 48 de ore de exercitare a recursului, Curtea a statuat astfel: „natura imperativă a termenului de 48 de ore în cadrul căruia partea interesată poate declara recurs împotriva încheierii prin care instanța de judecată a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate are menirea de a da expresie principiului celerității și al soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, în considerarea faptului că excepția de neconstituționalitate reprezintă un incident procedural în cadrul unui litigiu. Din aceleași rațiuni legiuitorul a instituit și regulile speciale de procedură referitoare atât la exercitarea recursului ca singură cale de atac împotriva încheierii instanței de judecată, cât și la soluționarea recursului în termen de 3 zile, fără ca prin aceasta să se poată susține încălcarea dreptului de acces la instanță sau la folosirea căilor de atac”.

●       Decizia nr. 1120/2010 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului

Relevanța deciziei

Decizia ale cărei puncte de interes urmează a fi prezentate reiterează imposibilitatea celui care a făcut o sesizare să renunțe la aceasta, precum și aspectele cu privire la care își poate Curtea manifesta analiza.

Punctele de interes

Judecătoria Sectorului 3 București – Secția Civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia susțin că prevederile de lege sunt neconstituționale în măsura în care prevăd că numai garanțiile reale sau personale care sunt aferente unor contracte de credit, în care instituțiile de credit au poziția de creditor, au calitatea de titluri executorii și exclud din această sferă celelalte contracte de garanție reală sau personală încheiate tot de o instituție de credit, dar în calitate de debitor. Astfel, arată că dispozițiile de lege criticate contravin principiului egalității în fața legii, consacrat de art. 16 din Constituție, deoarece nu asigură o protecție egală persoanelor fizice sau juridice aflate în situații juridice identice. Interpretarea dată de către Banca Națională a României dispozițiilor de lege criticate aduce o gravă atingere principiilor constituționale, deoarece calitatea de titlu executoriu, ar fi recunoscută nu în raport cu natura titlului, ci exclusiv în raport cu poziția pe care ar urma să o dețină – în cadrul raportului obligațional – instituția de credit. Prin urmare, este neconstituțională prevederea potrivit căreia calitatea de titlu executoriu a unui act trebuie să profite numai instituției de credit, singurul înțeles constituțional fiind acela că garanțiile reale sau personale în care sunt implicate instituții de credit, bancare sau financiar-nebancare, reprezintă titluri executorii indiferent de poziția de creditor sau debitor pe care o are instituția de credit în raportul obligațional și indiferent de caracterul accesoriu al acestor garanții față de un contract de credit.

Ulterior, autorul excepției a făcut o cerere de renunțare la soluționarea acesteia.

            Curtea, cu privire la cererea de renunțare la soluționarea excepției, a statuat aceea că nu poate lua act de această cerere, întrucât excepția de neconstituționalitate este de ordine publică, prin invocarea ei punându-se în discuție abaterea unor reglementări legale de la dispozițiile Legii fundamentale. Așa fiind, excepția de neconstituționalitate nu rămâne la dispoziția părții care a invocat-o și ea nu este susceptibilă de acoperire nici pe calea renunțării exprese la soluționarea ei. Mai mult, Curtea readuce în atenție dispozițiile art.55 din Legea nr.47/1992, potrivit cărora „Curtea Constituțională, legal sesizată, procedează la examinarea constituționalității, nefiind aplicabile dispozițiile Codului de procedură civilă referitoare la […] stingerea procesului […]”.^[144]            

Cu privire la excepția de neconstituționalitate invocată, Curtea apreciază faptul că, potrivit dispozițiilor de lege criticate, contractele de credit, inclusiv contractele de garanție reală sau personală, încheiate de o instituție de credit constituie titluri executorii. Curtea constată că prin motivarea adusă este criticată sub aspectul constituționalității interpretarea adusă de către una dintre părțile din litigiu, anume Banca Națională a României, însă  „exercitarea controlului asupra activității de interpretare și aplicare în concret a normelor legale reprezintă atributul exclusiv al instanțelor judecătorești, Curtea Constituțională fiind competentă, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, să se pronunțe numai asupra problemelor de drept, „fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului””.[15]

●       Decizia nr. 827/2009 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 3 alin. (2) și (3) și art. 31 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale

Relevanța deciziei

            Prezenta decizie prezintă interes prin aceea că a a fost tranșată de Curte fundamentarea caracterului obligatoriu și definitiv al deciziilor sale, aspect criticat prin raportare la accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.

            Punctele de interes

            Obiectul excepției constă în neconstituționalitatea prevederilor art. 14 teza ultimă din Legea nr. 47/1992, însă, față de prevederile art. 29 alin. (4) din legea sa de organizare și funcționare, Curtea s-a pronunțat în limitele sesizării sale prin încheierea instanței de judecată, respectiv asupra excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 3 alin. (2) și (3) și art. 31 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

            Excepția de neconstituționalitate se raportează la prevederile constituționale cuprinse în art. 1 alin. (3) privind caracterul de stat de drept, democratic și social al României și în art. 21 alin. (1) și (3) privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.

            Curtea a respins ca neîntemeiată excepția adusă, excepție care se referă la caracterul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, care nu sunt supuse niciunei căi de atac.

            Considerentele Curții au evidențiat caracterul de autoritate publică politico-jurisdicțională a Curții Constituționale, autoritate ce se plasează în afara sferei puterii legislative, executive sau judecătorești, având rolul de a asigura supremația Constituției. În exercitarea atribuțiilor sale, Curtea desfășoară activități organizate procedural de natură jurisdicțională, însă acest aspect nu este de natură a pune semnul egalității de regim între deciziile Curții Constituționale și deciziile instanțelor judecătorești și, cu atât mai mult, de a asimila deciziile Curții deciziilor instanțelor judecătorești sub aspectul controlului exercitat  asupra acestora.

            Curtea își continuă motivarea prin aceea că legiuitorul este pe deplin liber să reglementeze competența și instituția Curții Constituționale diferit de competența și regimul instanțelor judecătorești.

            Prin urmare, Curtea constată că nu este întemeiată susținerea autorului excepției cu privire la încălcarea dreptului de acces liber la justiție, dat fiind faptul că acest drept a fost pe deplin exercitat, prin formularea acțiunii în fața instanței judecătorești.

Bibliografie

1. I.Muraru, E.S. Tănăsescu, „Drept constituțional și instituții politice. Curs universitar.”, Volumul al II-lea, Ediția a XV-a, Editura C.H.Beck, București, 2017.
2. Conf.dr.Silviu-Gabriel Barbu, „Contencios constituțional – Note de curs”.
3. Legea nr.47 din 18 mai 1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.
4. Constituția României din 21 noiembrie 1991, Monitorul Oficial nr. 767 din 31 octombrie 2003.
5. Decizia 392/1997 referitoare la constituționalitatea Legii pentru modificarea și completarea Legii fondului funciar nr.18/1991.
6. Decizia nr. 688/2008 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (1), (2), (3) și (6) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.
7. Decizia nr. 1120/2010 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 120 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului.
8. Decizia nr. 827/2009 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 3 alin. (2) și (3) și art. 31 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

Articol realizat de către Baciu Oana-Ștefania, studentă la Facultatea de Drept a Universității București.