Acțiunea oblică- domeniu de aplicare

Acțiunea oblică, denumită în doctrină și acțiunea indirectă sau subrogatorie, poate fi definită ca mijlocul juridic prin care creditorul exercită drepturile și acțiunile debitorului atunci când acesta, în prejudiciul creditorului, fie neglijează, fie refuză să le exercite.

În vederea determinării domeniului de aplicare a acțiunii oblice este necesar a se stabili mai întâi de toate natura juridică a acesteia. În lumina vechii reglementări, acțiunea oblică era considerată ca având un caracter mixt[1], implicând atât ideea de conservare a patrimoniului, cât și un început de executare. În acest sens poate fi menționată afirmația marelui jurist român, Matei Cantacuzino: “Exercițiul acestei acțiuni de către creditori e mai mult decât un act de conservare și totodată mai puțin decât o urmărire: e un exercițiu auxiliar al dreptului de gaj menit a face posibilă o urmărire ulterioară.” Noul Cod Civil o califică însă în mod expres ca fiind o modalitate de conservare a garanției comune a creditorilor[2].

Având în vedere natura juridică a acțiunii oblice, în doctrină (în special cea anterioară intrării în vigoare a Noul Cod Civil) s-a ridicat în mod invariabil întrebarea dacă această acțiune reprezintă un amestec al creditorului în gestiunea patrimoniului debitorului său sau, altfel spus, dacă este generat un dezechilibru între apărarea intereselor creditorului și libertatea de care dispune debitorul atunci când este vorba despre administrarea patrimoniului său. Pe cale de consecință, preocuparea doctrinei a fost aceea de a determina, în încercarea de a menține acest echilibru, domeniul de aplicare al acțiunii oblice. Demersul rămâne de actualitate.

Discuția trebuie pornită de la art. 1560 alin. (1) și (2) C.civ.:

 (1) Creditorul a cărui creanţă este certă şi exigibilă poate să exercite drepturile şi acţiunile debitorului atunci când acesta, în prejudiciul creditorului, refuză sau neglijează să le exercite.

(2) Creditorul nu va putea exercita drepturile şi acţiunile care sunt strâns legate de persoana debitorului.

Având în vedere conținutul acestor texte legale, sunt excluse ab initio din sfera de exercitare a acțiunii subrogatorii acele acțiuni extrapatrimoniale și strict personale ale debitorului, care implică o apreciere de ordin intim și moral a acestuia. Cu titlu de exemplu, pot fi menționate: acțiunea de divorț, acțiunea în revocarea unei donații pentru ingratitudine, acțiunea în anularea căsătoriei.  În același timp însă, doctrina a semnalat o problemă care apare în momentul în care creditorul dorește să exercite în locul debitorului său o acțiune patrimonială, care înglobează însă și o componentă morală. Doctrina franceză[3] a încercat o decelare a drepturilor și a acțiunilor cu fundament pur moral de cele cu fundament pur pecuniar, cu consecința că în privința celor din prima categorie creditorul nu poate acționa, pe când cele din a doua categorie pot face, de regulă, obiectul unei acțiuni oblice intentate de către creditor. În  cazul drepturilor care au la bază atât un interes pecuniar, cât și un interes moral, este necesar a se determina elementul dominant pentru a stabili dacă este ori nu admisibilă acțiunea oblică.

Având în vedere cele menționate anterior, regula în materie de acțiuni pur patrimoniale este admisibilitatea acțiunii oblice. Prin excepție, sunt excluse din sfera de aplicare a acesteia drepturile patrimoniale care sunt concomitent insesizabile și inalienabile (cum sunt dreptul de uz sau dreptul de abitație).  Rațiunea este următoarea: obiectul dreptului nefiind susceptibil de a fi urmărit, exercitarea lui pe cale oblică devine lipsită de utilitate pentru creditor. Pe cale de consecință, o eventuală acțiune oblică va fi respinsă ca inadmisibilă. Cu toate acestea, ca o excepție de la excepție, legiuitorul admite posibilitatea exercitării pe calea acțiunii subrogatorii a unor drepturi inalienabile și insesizabile. Un exemplu ce poate fi adus în acest sens este acțiunea oblică introdusă pentru executarea contractului de întreținere (art. 2259 C.civ.)

De asemenea, este interzisă creditorului încheierea de acte de administrare a patrimoniului debitorului (cum ar fi încheierea unui contract de locațiune în calitate de locator) sau acte de dispoziție (contracte de vânzare, de schimb etc). Motivul este unul care ține de capacitatea juridică a debitorului, care ar fi limitată în cazul în care creditorului i-ar fi permisă intruziunea în sfera simplelor facultăți ale debitorului de a-și modifica situația patrimonială.

Aceeași discuție poate fi purtată pe marginea drepturilor potestative care, prin definiție, sunt prerogative constând în puterea de a da naştere prin manifestare unilaterală de voinţă unui efect juridic ce afectează şi interesele altei persoane. Astfel, în principiu, drepturile potestative nu pot fi valorificate pe cale oblică. Prin excepție însă, unele drepturi potestative, cum ar fi dreptul de opțiune succesorală(art. 1107 C.civ.) pot face obiectul acțiunii oblice.

Luând în cosiderare prezentarea anterioară, se poate conchide că domeniul de aplicare a acțiunii oblice este determinat de necesitatea păstrării unui echilibru între libertatea de care trebuie să se bucure debitorul în gestiunea patrimoniului său, pe de o parte, și protecția intereselor creditorului, pe de altă parte.

[1] A se vedea în acest sens P.M. Cosmovici, Drept civil- Drepturi reale, Obligații, Legislație , Ed. All, București, 1994,  p.208

[2]Art. 1558 C. civ: „Creditorul poate să ia toate măsurile necesare sau utile pentru conservarea drepturilor sale, precum asigurarea dovezilor, îndeplinirea unor formalităţi de publicitate şi informare pe contul debitorului, exercitarea acţiunii oblice ori luarea unor măsuri asigurătorii.”

[3] R. Demogue, Traité des obligations en général, Tome VII, Paris, Librairie Arthur Rousseau, 1993, p. 303

Surse:

L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 560-564

P.M. Cosmovici, Drept civil- Drepturi reale, Obligații, Legislație , Ed. All, București, 1994,  p.208