Dreptul la viaţă privată
Orice drept subiectiv izvorăşte de undeva, el nefiind o facultate pe care şi-o arogă fiinţa umană cu putere de la sine, ci numai dacă este consacrat în dreptul obiectiv. „Pentru jurişti nu există decât o singură preocupare esenţială: a avea ori nu a avea un anume drept. Iar aceasta este o preocupare de viitor, pentru că cel care îşi pune întrebări asupra acestui subiect se gândeşte la ce se va întâmpla dacă face sau nu face cutare lucru şi dacă, în acest caz, evenimentele vor fi conforme cu interesele lui.”[1]
Dreptul privat înţelege prin dreptul subiectiv „prerogativa dată unei persoane de a cere tuturor celorlalte ca ele să-i respecte personalitatea, ori puterea sa exclusivă asupra unui lucru, ori de a obliga o altă persoană să-i remită un obiect sau să execute pentru ea o lucrare”. Distincţia aceasta ne conduce la concluzia lucrativă că personalitatea este mai mult decât persoana. Individul reprezintă un ins, indivizibil, dintr-un grup oarecare, individul uman este totdeauna membru al unei comunităţi, în care personalitatea sa se poate înfăţişa ca persoana politică ori/şi persoană morală ori/şi persoana fizică; în comunitatea în care convieţuieşte; axio-praxiologic individul uman este. Există, aşadar, diferite clasificări ale drepturilor subiective, o seamă din aceste clasificări apărând în constituţii, în diferite documente internaţionale. Scopul vizat este stabilirea unor garanţii cât mai eficiente pentru apărarea omului ca personalitate, a vieţii lui private, pentru dezvoltarea lui, pentru participarea lui la viaţa socială. Demersul ştiinţific de faţă pune accent asupra problematicii ocrotirii vieţii private a individului uman, o categorie aparte de drepturi de fundamentale ale omului, în strânsă corelaţie cu inviolabilitatea domiciliului şi a reşedinţei, secretul corespondentei şi chiar integritatea fizică şi psihică. Viaţa privată se cere respectată. Viaţa privată nu apare ca un domeniu al lui „fac ce vreau eu”, căci s-ar accepta, astfel, o duplicitate a personalităţii: normele sociale nu se opresc la uşa castelului fiecăruia, ceea ce ar însemna să admitem că dreptul trebuie să se intereseze de persoana în viaţa ei publică şi doar atât. Dacă dreptul nu s-ar interesa şi de dreptul la viaţa privată, cum ar putea altfel să îi stea garant? Viaţa privată circumscrie felul în care îşi organizează fiecare personalitate fiinţă şi avutul, relaţiile cu ceilalţi şi cu sieşi. Cum s-ar putea naşte politica penală, politica socială statală, cum s-ar putea lua hotărâri în materie de divorţ, de reparare de daune, dacă statul nu ar avea imixtiuni legale în viaţa privată? Astfel, anumite componente ale vieţii intime pot deveni obiecte de reglementare juridică, tocmai ca statul să le poată controla şi păzi. Demersul ştiinţific de faţă urmăreşte analiza protecţiei juridice a drepturilor omului din prisma protecţiei datelor cu caracter personal.
„Siguranţa în tratamentul datelor cu caracter personal şi protecţia acestora constituie un subiect de mare actualitate, fapt datorat conexării acestei tematici la cea privind protecţia libertăţilor şi principiilor democratice, pe care se bazează normele juridice europene. Acest interes a crescut considerabil în ultimii zece ani, în consens cu progresele tehnologice ale vremii. În societatea actuală, denumită şi „societate a comunicării”, datele cu caracter personal au o valoare determinantă. Dezvoltarea tehnologiilor care permit accesul la aceste informaţii ori cu privire la păstrarea sau transmiterea lor, în cantitate şi cu viteză tot mai sporită, impune necesitatea de a proteja viaţa privată a persoanei şi dreptul său la intimitate. Pe de o parte, este necesar să se permită utilizarea datelor cu caracter personal, pe de altă parte este însă oportun să se pună interdicţii, atunci când este vorba de scopuri sau activităţi care se dovedesc a fi dăunătoare pentru demnitatea persoanei. Protejarea vieţii private înseamnă, deci, a i se permite individului să decidă el însuşi cadrul în care datele sale cu caracter personal, care dezvăluie identitatea şi sfera să intimă, pot fi aduse la cunoştinţa terţilor şi să controleze dacă modul în care sunt tratate asemenea date respectă cerinţele societăţii în care trăieşte”.[2]
Secretul corespondenţei, reglementat de art. 28 din Constituţie, include în sfera sa şi protecţia asupra datelor de trafic şi de localizare a persoanelor care poartă corespondenţă.
Nici prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, nici Constituţia României nu interzic consacrarea legislativă a ingerinţei autorităţilor statului în exercitarea drepturilor menţionate, însă intervenţia statală trebuie să respecte reguli stricte, expres menţionate atât în art. 8 din Convenţie, cât şi în art. 53 din Legea fundamentală. Astfel, măsurile legislative de natură să afecteze exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale trebuie să îndeplinească un scop legitim, constând în protejarea siguranţei naţionale, a siguranţei publice, apărarea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, precum şi protejarea drepturilor şi intereselor altor persoane, să fie necesare într-o societate democratică, să fie proporţionale cu situaţia care le-a determinat, să fie aplicate în mod nediscriminatoriu şi să nu aducă atingere existenţei dreptului sau a libertăţii. În plus, în conformitate cu principiile de limitare exprimate în jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, de exemplu: Cauza Klass şi alţii împotriva Germaniei, 1978, sau Cauza Dumitru Popescu împotriva României, 2007, actul normativ care reglementează măsuri de natură să producă ingerinţe în exercitarea dreptului la viaţa privată şi de familie, la corespondenţa şi libertăţii de exprimare trebuie să conţină garanţii adecvate şi suficiente pentru a proteja persoana de eventualul arbitrar al autorităţilor statale. Mai mult de atât, Curtea Constituţională a recunoscut posibilitatea legiuitorului de a limita exerciţiul unor drepturi sau libertăţi fundamentale, precum şi necesitatea reglementării unor modalităţi care să ofere organelor cu atribuţii specifice în activitatea de cercetare penală instrumente eficiente şi adecvate pentru prevenirea şi descoperirea infracţiunilor de terorism, în special, precum şi a infracţiunilor grave. Legislaţia română reglementează, în Codul de procedura penală, modalităţile în care autorităţile publice pot interveni în exercitarea drepturilor la viaţă intimă, la corespondenţă şi liberă exprimare, cu respectarea tuturor garanţiilor pe care această ingerinţă le impune.
Limitarea exerciţiului dreptului la viaţă intimă şi la secretul corespondentei şi a libertăţii de exprimare, de asemenea, trebuie să aibă loc într-o manieră clară, previzibilă şi lipsită de echivoc, astfel încât să fie îndepărtată, pe cât posibil, eventualitatea arbitrarului sau a abuzului autorităţilor în acest domeniu. Subiecţii pasivi ai normei juridice reprezintă, în acest caz, totalitatea persoanelor fizice şi juridice în calitatea lor de utilizatori ai serviciilor de comunicaţii electronice destinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii, deci o sferă largă, cuprinzătoare de subiecte de drept, membri ai societăţii civile. Însă, aceştia trebuie să aibă o reprezentare clară a normelor juridice aplicabile, astfel încât să îşi adapteze conduita şi să prevadă consecinţele ce decurg din nerespectarea acestora. În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care, de exemplu, în Cauza Rotaru împotriva României, 2000, a statuat că „o normă este «previzibilă» numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane – care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate – să îşi corecteze conduita”, iar în Cauza Sunday Times contra Regatului Unit, 1979, a decis că „[…] cetăţeanul trebuie să dispună de informaţii suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat şi să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat”. Pe scurt, legea trebuie să fie, în acelaşi timp, accesibilă şi previzibilă.[3]
În ziua de 21 ianuarie 2015, Plenul Curţii Constituţionale, învestit în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţia României şi al art. 15 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, s-a întrunit pentru a soluţiona, în cadrul controlului anterior promulgării, obiecția de neconstituționalitate a prevederilor Legii privind securitatea cibernetică a României, obiecție formulată de un număr de 69 de deputați aparținând Grupului Parlamentar al Partidului Național Liberal.
În urma deliberărilor, Curtea Constituțională, cu majoritate de voturi, a admis obiecţia de neconstituţionalitate şi a constatat că Legea privind securitatea cibernetică a României este neconstituţională, în ansamblul ei.
Curtea a reţinut că întregul act normativ suferă de deficienţe sub aspectul respectării normelor de tehnică legislativă, coerenţă, claritate, previzibilitate, precum şi sub aspectul respectării procedurii legislative, prin lipsa avizului Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, elemente de natură a determina încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituție, care consacră principiul legalității, şi a prevederilor art. 119 din Legea fundamentală, referitoare la atribuţiile C.S.A.T.
De asemenea, Curtea a constatat încălcarea dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3), (4) şi (5) referitoare la principiul statului de drept, principiul separaţiei puterilor în stat, respectiv principiul legalităţii, în art. 21 alin. (1) şi (3) referitor la accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, în art. 26 privind viaţa intimă, familială şi privată şi în art. 28 referitor la secretul corespondenţei, din perspectiva lipsei garanţiilor necesare respectării acestor drepturi, precum şi în art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.
Astfel, Curtea a constatat neconstituţionalitatea mai multor prevederi ale legii, printre care cele privind definirea noţiunii de „deţinători de infrastructuri cibernetice” (art. 2 din lege), desemnarea Serviciului Român de Informaţii ca autoritate naţională în domeniul securităţii cibernetice (art. 10), lipsa garanţiilor legale (autorizarea de către o instanţă judecătorească) aferente respectării obligaţiei deţinătorilor de infrastructuri cibernetice de a permite accesul reprezentanţilor autorităţilor competente la datele deţinute, relevante în contextul solicitării (art. 17), lipsa reglementării prin lege a criteriilor în funcţie de care se realizează selecţia infrastructurilor cibernetice de interes naţional, cât şi a modalităţii prin care se stabilesc acestea (art. 19), autoritatea care efectuează auditarea de securitate cibernetică (art. 20 lit. c)), lipsa reglementării prin lege a circumstanțelor în care este necesară notificarea, precum și a conținutului acesteia (art. 20 lit. c)), lipsa consacrării legale a controlului judecătoresc cu privire la actele administrative emise de autorităţile competente şi care sunt susceptibile a prejudicia drepturi sau interese legitime (art. 16-23), lipsa predictibilităţii normelor referitoare la procedurile de monitorizare şi control, respectiv a celor privind constatarea şi sancţionarea contravenţiilor (art. 27, 28, 30), lipsa garanţiilor legale (autorizarea de către o instanţă judecătorească) aferente respectării obligaţiei deţinătorilor de infrastructuri cibernetice de a permite autorităţilor competente să efectueze inspecţii, inclusiv inopinate, la orice instalaţie, incintă sau infrastructură (art. 27 alin. (2)).
Decizia este definitivă şi general obligatorie şi se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului.
[1] G. Plastara, La notion juridique du patrimoine, thèse, Paris, 1903
[2] Ariès P. Duby G. (2001), La vita privata, vol. I, Laterza, Roma – Bari, p. VI
[3] Aceeaşi practică jurisprudenţială o are şi Curtea Constituţională, relevantă fiind în acest sens Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006.
