Echitatea în dreptul internaţional public – o încercare de definire

Diferendele deduse judecăţii Curții Internaționale de Justiție sunt soluționate în conformitate cu normele ce guvernează raporturile dintre subiectele de drept internaţional, prin aplicarea dispoziţiilor cuprinse în convențiile (generale ori speciale) încheiate de către aceste subiecte de drept, a cutumelor internaționale ori a principiilor generale de drept “recunoscute de națiunile civilizate”(art. 38, alin. (1) lit. a), b) şi c) din Statutul Curții Internaționale de Justiție). De asemenea, în cadrul alin. (1) lit. d) al articolului 38, i se recunoaște acesteia dreptul de a recurge la hotărârile judecătorești și la doctrina celor mai calificați specialiști în drept public ai diferitelor națiuni.

Este însă posibil ca în momentul în care Curtea este învestită cu soluționarea unei cauze, aceasta să recurgă la echitate în măsura în care părţile decid astfel, ceea ce presupune adoptarea unei hotărâri considerate de judecător drept justă și în conformitate cu interesele părților, bazată pe fapte, iar nu pe dreptul pozitiv.

Având însă în vedere divergențele doctrinare în materie de echitate, se impune operarea unei distincții între diferitele semnificații  atrbuite acestui concept juridic, de unde, de altfel, pot decurge două posibile definiții. În primul rând, în cazul în care acceptăm ipoteza că aplicarea normelor abstracte la situații concrete presupune în mod necesar o interpretare prealabilă a acestora prin recurgerea la echitate, înțeleasă ca ceea ce este just și legitim, atunci echitatea se confundă cu însăși aplicarea corectă a dreptului în cazurile deduse judecății. Ca atare, aplicarea echității operează de drept, nefiind nevoie de o cerere specială din partea litiganților.

Pe de altă parte, atunci când se pune în dicscuție problema echității se poate avea în vedere și o altă ipoteză și anume aceea că ehitatea nu este parte integrantă a dreptului internațional, nefiind, de altfel, enumerată în cadrul art. 38 din Statutul Curții Internaționale de Justiție printre mijloacele juridice utilizate de Curte în soluționarea cauzelor care îi sunt deduse spre judecată. În cazul în care acceptăm ca valabilă o astfel de ipoteză, echitatea nu poate opera de drept și, ca atare, părțile sunt cele care trebuie să solicite soluționarea litigiului prin recurgerea la echitate.

În limitele și în conținutul acestei ultime ipoteze se poate vorbi despre diferitele funcții pe care le îndeplinește echitatea, funcții care definesc însăși substanța acestui concept. Cel mai adesea, doctrina a făcut distincția între funcția moderatoare, funcția supletivă şi funcția politică.

Funcția moderatoare presupune o interpretare în egală măsură judicioasă și corectă a normelor de drept internațional, astfel încât aplicarea unui precept abstract la o situație de fapt să fie posibilă (soluția infra legem). De cele mai multe ori, doctrinarii au afirmat că între o astfel de soluție și aplicarea corectă a dreptului nu există nicio diferență,  în ambele cazuri munca judecătorului constând în transpunerea unor dispoziții legale caracterizate de un înalt grad de abstractizare la o situație particulară.

Pe de altă parte, funcția supletivă conduce la acoperirea unei lacune a normei de drept internațional, ori, după cum afirmă judecătorul Curții Internaționale de Justiție, Fouad Ammoun, în cadrul unei opinii separate redactate cu ocazia soluționării unui litigiu, “la corectarea neajunsurilor dreputului internațional și la acoperirea lacunelor ce țin de logica juridică.”(soluția praeter legem)

În ceea ce privește funcția politică a echității, aceasta conduce la soluții contra legem, având în vedere faptul că judecătorul internațional refuză aplicarea unei legi pe care o consideră nedreaptă și care este totodată de natură a contraveni intereselor părților litigiului.

Având în vedere cele arătate anterior, o posibilă definție a echității ar fi că aceasta reprezintă un mijloc procedural care, permițând recurgerea la anumite idei şi principii, conduce în cele din urmă la delimitarea a ceea ce este just de ceea ce este injust în ordinea juridică internațională.

A.Năstase, B. Aurescu, Drept international public, Ediția 7, revăzută și adăugită, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 67