Efectele nulităţii clauzelor abuzive în contractele de credit ipotecar
Nulitatea clauzelor care nu au fost negociate cu consumatorii a reprezentat, în jurisprudenţa recentă, piatra care poate doborî Goliath-ul întruchipat de practicile bancare netransparente.
Nulitatea clauzelor bancare abuzive este, de regulă, o nulitate parţială, afectând doar clauza în sine, care va fi reputată ca nescrisă sau extirpată din câmpul contractual, raporturile contractuale urmând să se deruleze în continuare, în măsura în care nu este afectată însăşi cauza acestora. Din unghiul garanţiei reale accesorii, se poate ridica întrebarea consecinţelor pe care constatarea nulităţii clauzelor împrumutului ipotecar (de pildă, clauza privitoare la dobânda variabilă fără indicatori de referinţă precişi) le-ar produce asupra contractului de ipotecă prin care este garantată rambursarea împrumutului. Problematica efectelor nulităţii clauzelor abuzive este esenţială pentru a şti în ce măsuri nulitatea contractului de ipotecă ar fi iminentă în aceste cazuri, dedusă fie din caracterul accesoriu al ipotecii (în condiţiile în care clauzele abuzive ale contractul principal sunt afectate de nulitate), fie din nerespectarea principiului specialităţii ipotecii, în condiţiile în care cuantumul dobânzii variabile nu este determinabil la momentul încheierii contractului, în absenţa indicatorilor obiectivi de referinţă.
Ne vom focusa analiza asupra creditului ipotecar, nu numai pentru motivul că acest tip de credit suscită interogaţii în legătură cu soarta ipotecii în contextul constatării nulităţii unor clauze abuzive, ci şi pentru că, în prezenţa contractului accesoriu de ipotecă, se ridică în practică problema validităţii comisionului de risc bancar de neplată, deja acoperit prin garanţia reală ipotecară.
„Lista neagră” a clauzelor abuzive.
În general, pot fi disjunse două tipuri de clauze abuzive[1]: clauze cu potenţial abuziv, numite şi „clauze relative”, al căror caracter abuziv se va verifica sau nu în funcţie de contrabalansarea drepturilor profesionistului cu drepturi similare acordate consumatorului şi pe care le putem considera incluse pe o „listă gri” cu potenţial nociv (a), respectiv clauze absolut abuzive sau al căror caracter este invariabil abuziv, întrucât nu poate fi „edulcorat” prin niciun fel de prerogative atribuite consumatorului, clauze incluse pe o „listă neagră”, simpla prezenţă a acestora în textul unui contract încheiat cu consumatorii fiind suficientă pentru aplicarea sancţiunii legale (b).
În ceea ce priveşte reverberaţiile juridice ale absenţei negocierii, se impun unele nuanţări. Fiind vorba despre contracte de adeziune, în accepţiunea de contracte ale căror clauze reprezintă rodul voinţei unilaterale a uneia din părţi (a profesionistului bancar), cealaltă parte (consumatorul) nu a avut posibilitatea de a le discuta ori negocia, ci numai pe aceea de a adera sau nu la setul global de norme private în cauză. Este vorba despre uzul unor modele (tipare) contractuale construite pe suportul condiţiilor generale de contractare practicate de către profesionistul bancar în cauză, reproduse de regulă în fiecare dintre contractele individuale încheiate cu consumatorii[2]. Negocierea clauzei se referă la implicarea activă a consumatorului în formularea clauzei, iar proba acestui rol activ jucat de consumator în conceperea clauzei incumbă creditorului bancar.
Proba „absenţei negocierii”.
Sarcina probei negocierii directe a clauzelor incumbă profesioniştilor. Art. 4 alin. (2) al Legii nr. 193/2000, modificată prin Legea nr. 65/2002 şi, ulterior, prin Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii prevede că: „o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi”.
În materia reprimării clauzelor abuzive, absenţa negocierii reprezintă un criteriu decisiv în evaluarea caracterului abuziv[3] al clauzei litigioase, prin „posibilitatea consumatorului de negociere” a prevederilor contractuale înţelegându-se aici nu simplele dezbateri precontractuale care au avut rolul de a clarifica consumatorului consecinţele negative ale nerespectării clauzelor contractuale, ci dezbaterile care ar fi putut genera o modificare efectivă a clauzei în sensul dorit de consumator.
Negocierea clauzei privitoare la comisionul bancar litigios nu se rezumă la semnarea acestei clauze de către consumator. De altfel, toate clauzele bancare abuzive au fost semnate şi acceptate de către consumatori, ceea ce nu împiedică nicidecum declararea lor ulterioară ca abuzive în instanţă. Negocierea clauzei se referă la implicarea activă a consumatorului în formularea clauzei, iar proba acestui rol activ jucat de consumator în conceperea clauzei incumbă profesionistului bancar. Dacă banca eşuează în dovedirea caracterului negociat al clauzei, aceasta va fi eligibilă pentru a fi înlăturată din contract de către instanţă ca fiind o clauză abuzivă, în măsura în care contrar bunei-credinţe a dezechilibrat semnificativ poziţia contractuală a părţilor[4].
Cât reverberează nulitatea clauzelor abuzive?
De regulă, nulitatea clauzelor bancare abuzive este o nulitate parţială, afectând doar clauza în sine, care va fi reputată ca nescrisă sau extirpată din câmpul contractual[5], raporturile contractuale urmând să se deruleze în continuare, în măsura în care nu este afectată însăşi cauza acestora. Revine judecătorului misiunea de a stabili toate consecinţele care decurg din constatarea caracterului abuziv al unei clauze[6]. Recent, în literatura de specialitate s-a pus problema consecinţelor pe care constatarea nulităţii clauzelor împrumutului ipotecar (de pildă, clauza privitoare la dobânda variabilă fără indicatori de referinţă precişi) le-ar produce asupra contractului de ipotecă prin care este garantată rambursarea împrumutului, opinându-se chiar că o nulitate a contractului de ipotecă ar fi iminentă în aceste cazuri[7], dedusă fie din caracterul accesoriu al ipotecii (în condiţiile în care clauzele abuzive ale contractul principal sunt afectate de nulitate), fie din nerespectarea principiului specialităţii ipotecii (în condiţiile în care cuantumul dobânzii variabile nu este determinabil la momentul încheierii contractului, în absenţa indicatorilor obiectivi de referinţă).
Considerăm că nulitatea clauzelor abuzive din contractul de împrumut nu reverberează asupra contractului de ipotecă, pentru argumentele ce urmează a fi expuse în paragrafele următoare, fondate în esenţă pe ideea că ipoteca nu va garanta decât suma determinabilă conform contractului de credit, iar dacă se reduce un element al obligaţiei de plată a debitorului, suma garantată se va reduce în mod corespunzător, fără a atrage dispariţia juridică a ipotecii.
__________________________________________________________________________________
Autor: Juanita Goicovici
No Comments Yet!
You can be first to comment this post!