Elocinţa judiciară sau „talentul persuasiunii”

Deşi aparent fac parte din sfere diferite, dreptul şi elocinţa sunt interdependente. Elocinţa este definită în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române ca „elocvenţă” sau „arta de a convinge și de a influența prin limbaj”. Fiind o artă a cuvântului, elocinţa presupune atât talent, cât şi o învăţare metodică a principiilor sistematizate de disciplina numită retorică. Însă, chiar dacă de multe ori se foloseşte un termen în locul celuilalt, este important să nu se facă confuzie între retorică şi elocinţă ca actio, ca efect al învăţării regulilor de către acela care deţine şi în mod natural harul cuvântului.

Raportându-ne la sfera juridică, dintotdeauna au existat avocaţi lipsiţi total de fluenţa rostirii care și-au suplinit acest talent prin alte calităţi profesionale precum ştiinţa, munca, perseverenţa sau perspicacitatea. Analizând astfel situaţia actuală a elocinţei judiciare, am observat anumite schimbări care au condus la consecinţe negative, de pildă lipsa de atenţie acordată pregătirii retorice a viitorilor avocaţi, reducerea timpului alocat pledoariilor, implicit a importanţei prezentării orale a acestora în timpul proceselor.

Un alt aspect important pe care un bun avocat ar trebui să îl urmărească este nu să se audă vorbind, ci să obţină efecte nonverbale asupra alocutorului, fie el judecător, arbitru sau jurat, adică să îi influenţeze decisiv gândurile, cu scopul unei bune reprezentări a clientului său.

Astfel, dacă elocinţa este arta, teoria argumentării este instrumentul aplicării acesteia. Însă este important să se facă distincţie între o argumentare propriu-zisă şi o argumentare judiciară, aceasta din urmă fiind definită drept o categorie particulară a argumentării, şi anume „o motivare în susţinerea ori negarea de către părţi sau de către instanţa de judecată a unei pretenţii, apărări, excepţii, măsuri, hotărâri etc. în cursul sau în finalul judecăţii”[1]. Argumentarea juridică are ca obiect fie interpretarea şi modul de aplicare a normelor juridice, fie stările şi împrejurările de fapt.

O altă caracteristică a argumentării judiciare constă în faptul că ea este produsă într-un cadru clar (tribunalul), după o procedură specifică, în scopul de a obţine o hotărâre judecătorească. Limbajul folosit, deşi este unul comun, acesta conţine termeni proprii, fiind în acelaşi timp o limbă naturală şi tehnică. De aici tragem concluzia că pentru a şti să argumentezi bine implică a şti să vorbeşti bine. De asemenea, este important de precizat că avocatul în discursul său ar trebui, pe lângă susţinerea argumentelor sale, să includă şi respingerea argumentelor adverse.

În plus, dacă o bună argumentare judiciară trebuie să parcurgă mai multe faze (obiectivul, analizarea dosarului, sinteza argumentativă) şi un bun discurs, respectiv o pledoarie, trebuie să cuprindă mai multe etape succesive:

̶  introducerea (exordiul);

̶  expunerea faptelor care se încheie cu anunţarea problemelor a căror rezolvare se cere;

̶  analiza mijloacelor şi argumentelor judiciare;

̶  concluzia.

Introducerea trebuie să urmărească aducerea la cunoștinţă a obiectului procesului, fixarea atenţiei judecătorului, precum şi crearea unei atmosfere favorabile clientului.

Urmează narațiunea faptelor, partea cea mai importantă a discursului întrucât, în funcţie de expunerea faptelor conform realităţii, se va da o pronunţare. De asemenea, este și partea în care „cunoaşterea regulilor de construcţie a unei pledoarii, a procedeelor de retorică, dar şi elocinţa oratorului pot convinge auditoriul despre realitatea faptelor petrecute. Este important de precizat că, expunând faptele, avocatul trebuie să ştie că o face pentru a demonstra o anumită teză. Acesta trebuie să se facă bine înțeles, să expună evenimentele-cheie şi să nu ascundă faptele nefavorabile, nu numai pentru că etica profesională cere acest lucru, dar şi pentru că ele nu vor fi cu siguranţă uitate de adversar”[2].

Analiza mijloacelor şi a argumentelor judiciare reprezintă partea în care se probează fie prin metoda demonstraţiei, fie prin cea a argumentaţiei existenţa sau inexistenţa unui fapt aşa cum a fost enunţat în naraţiune. Aici sunt prezentate probe administrate în justiţie, precum expertize grafice, contabile, medicale, martori şi înscrisuri necontestate care conduc la conturarea adevărului. Tot în cadrul acestei etape vor fi arătate şi normele juridice care îşi găsesc aplicarea în cauză, ce interpretare dă doctrina problemelor controversate, precum şi care este jurisprudenţa în materie.

Concluzia trebuie să fie concisă şi să precizeze un scurt rezumat al elementelor şi argumentelor esenţiale ale procesului, urmat de soluţia care se aşteaptă de la instanţă.

Toate aceste argumente vin în susţinerea ideii că profesia de avocat presupune o bună cunoaştere a posibilităţilor naturale, o cultură generală care să se adauge cunoaşterii dreptului şi a legilor, dar şi stăpânirea tehnicii pledoariei.

În esență, o bună reprezentare nu înseamnă doar o bună argumentare judiciară, dacă aceasta din urmă nu vine și în sprijinul unei pledoarii elocvente. Arta oratoriei nu este una simplă și nici de neglijat, căci elocinţa judiciară reprezintă „talentul persuasiunii”, iar argumentarea şi demonstraţia pun în valoare talentul.

Oratoria este o luptă cu sabia de fier în mână, nu un joc de floretă.

Cicero, De Oratore (6, 17)

[1] http://legeaz.net/dictionar-juridic/argumentare-judiciara

[2] Gheorghe Guler, Retorică şi adevar, Bucureşti, 1994, pagina 145