Evoluția instituției Camerei preliminare în urma jurisprudenței Curții Constituționale
Despre Camera Preliminară
Camera preliminară reprezintă o construcție juridică în cadrul procesului penal. Această construcție a fost concepută să corespundă îndeplinirii funcției judiciare de verificare a legalității trimiterii în judecată. Astfel că procedura Camerei preliminare este constituită dintr-un complex de norme juridice care asigură verificarea legalității urmăririi penale și a actului de sesizare a instanței. Această verificare a legalității soluției de trimitere în judecată se efectuează după finalizarea urmăririi penale de către un organ judiciar distinct, cu o competența funcțională specifică – judecătorul de Cameră preliminară. Legiuitorul a intenționat să instituie o verificare a cauzei prin această procedură situată înainte de judecată efectivă privind aspectele de legalitate, astfel încât funcția de judecată să fie realizată doar cu privire la aspectele de fond ale cauzei.
Articol redactat de Zavragiu Andreea Maria, studentă în anul IV a Facultății de Drept a Universității București, seria II, grupa 409
Instituția Camerei preliminare se bucură de o reglementare autonomă în Codul de procedură penală, ca funcție judiciară distinctă în cadrul procesului penal în sensul cel mai larg al termenului.
În ceea ce privește natură aceste proceduri, aceasta este controversată, în sensul că doctrina exprimă puncte de vedere diferite cu privire la funcția sa judiciară – unii doctrinari o consideră că fiind o fază procesuală distinctă în cadrul procesului penal, iar alți doctrinari o consideră că fiind o etapă din cadrul fazei judecății a procesului penal, o etapă prealabilă judecății.
Art. 342 din Codul de procedură penală
„Obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor ori efectuării actelor de către organele de urmărire penală.”
Camera preliminară constituie mijlocul procedural prin care se exercită funcția de verificare a legalității trimiterii în judecată, în urmă căreia judecătorul de Cameră preliminară poate să decidă începerea judecății sau restituirea cauzei procurorului. Dacă judecătorul de Cameră preliminară constată că sunt îndeplinite toate aspectele de legalitate cerute de către lege, va dispune începerea judecății propriu-zise, iar dacă constată aspecte de nelegalitate sau nereguli în efectuarea urmăririi penale, va dispune restituirea cauzei la procuror. Însă, judecătorul de Cameră preliminară nu poate să dispună stingerea acțiunii penale, și nici nu poate să rezolve cauza pe fond.
Legea prevede o durată pentru realizarea procedurii Camerei preliminare, spre deosebire de alte etape sau faze ale procesului penal, și anume procedura de Cameră preliminară durează cel mult 60 de zile de la dată înregistrării cauzei la instanță.
În ceea ce privește competența judecătorului de Cameră preliminară, ca organ judiciar distinct competent în această procedură particulară a procesului penal, aceasta privește verificarea legalității trimiterii în judecată dispusă de către procuror și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală. Competența sa nu se limitează la efectuarea acestor verificări, ci judecătorul de Cameră preliminară rămâne competent și în faza judecății în cazul în care a dispus începerea judecății, funcția de judecător de Cameră preliminară fiind, deci, compatibilă cu funcția de judecată. Mai mult decât atât, calitatea de judecător de Cameră preliminară presupune și funcția judiciară de verificare a legalității soluțiilor de netrimitere în judecată dispusă de procuror în cazul admiterii plângerii și dispunerii începerii judecății, caz în care judecătorul de Cameră preliminară nu mai este competent să judece cauza și pe fond în primă instanță. Nu în ultimul rând, judecătorul de Cameră preliminară este cel care este chemat să confirme ordonanța de renunțare la urmărirea penală dispusă de către procuror.
DECIZIA Nr. 641 din 2014
Referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 344 alin. (4), art. 345, art. 346 alin. (1) şi art. 347 din Codul de procedură penală
Excepția de neconstituționalitate are ca obiect dispozițiile articolul 344 alineatul 4, având următorul conținut „La expirarea termenelor prevăzute la alin. (2) şi (3), judecătorul de cameră preliminară comunică cererile şi excepţiile formulate de către inculpat ori excepţiile ridicate din oficiu parchetului, care poate răspunde în scris, în termen de 10 zile de la comunicare.”, articolul 345 „(1) Dacă s-au formulat cereri şi excepţii ori a ridicat din oficiu excepţii, judecătorul de Cameră preliminară se pronunţă asupra acestora, prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea procurorului şi a inculpatului, la expirarea termenului prevăzut la art. 344 alin. (4). (2) În cazul în care judecătorul de Cameră preliminară constată neregularităţi ale actului de sesizare, în cazul în care sancţionează potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori dacă exclude una sau mai multe probe administrate, încheierea se comunică de îndată parchetului care a emis rechizitoriul. (3) În termen de 5 zile de la comunicare, procurorul remediază neregularităţile actului de sesizare şi comunică judecătorului de Cameră preliminară dacă menţine dispoziţia de trimitere în judecată ori solicită restituirea cauzei.”;, articolul 346 alineatul 1 „Judecătorul de Cameră preliminară hotărăşte prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea procurorului şi a inculpatului. Încheierea se comunică de îndată procurorului şi inculpatului.” și articolul 347 alineatul 3 „(1) În termen de 3 zile de la comunicarea încheierii prevăzute la art. 346 alin. (1), procurorul şi inculpatul pot face contestaţie cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute la art. 346 alin. (3)-(5).(2) Contestaţia se judecă de către judecătorul de Cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară celei sesizate. Când instanţa sesizată este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, contestaţia se judecă de către completul competent, potrivit legii.(3) Dispoziţiile art. 343-346 se aplică în mod corespunzător.” din Codul de procedură penală.
Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată în cadrul unui dosar aflat pe rolul Tribunalului Harghita, Secția penală, în cadrul procedurii de Cameră preliminară.
În argumentarea excepției de neconstituționalitate, autorii excepției susțin că dispozițiile articolului 344 alineatul 4 din Codul de procedură penală încalcă principiul contradictorialității prin faptul că răspunsurile privind cererile și excepțiile formulate de inculpat, cererile și excepțiile invocate din oficiu de către judecătorul de Cameră preliminară sunt comunicate parchetului, însă nu sunt comunicate și inculpatului. Pentru aceleași considerente, autorul excepției de neconstituționalitate susține că și dispozițiile articolului 347 alineatul 3 sunt neconstituționale. Mai mult, dreptul la un proces echitabil și egalitatea armelor implică faptul că orice parte a unei proceduri în fața unei instanțe trebuie să aibă posibilitatea să își exprime punctul de vedere. Dat fiind faptul că inculpatului nu îi sunt comunicate cele menționate mai sus iar procurorul are dreptul să remedieze neregularitățile actului de sesizare fără ca acestea să fie aduse la cunoștință inculpatului, este încălcată egalitatea de arme în procesul penal. De asemenea, procedura Camerei preliminare, astfel cum aceasta este reglementată de către Codul de procedură penală, este strict sub formă scrisă, astfel că este lipsită de contradictorialitate și de garantarea egalității armelor, și nu este respectat nici principiul administrării echitabile a probelor prin faptul că nu se pot administra probe în faza procedurii Camerei preliminare pentru dovedirea nelegalității probelor administrate în faza de urmărire penală. Sunt invocate următoarele articole constituționale în susținerea excepției de neconstituționalitate invocate: articolul 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, articolul 21 alineatul 3 referitor la dreptul părților la un proces echitabil și la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, articolul 24 alineatul 1 referitor la garantarea dreptului la apărare. De asemenea, mai este invocat și articolul 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Curtea Constituțională reține că principiul contradictorialității este un element al principiului egalității armelor și al dreptului la un proces echitabil, iar egalitatea armelor este o trăsătură inerentă a unui proces echitabil, care presupune ca fiecărei părți să i se acorde posibilitatea rezonabilă de a prezenta cauza în condiții care să nu o plaseze într-o situație dezavantajoasă față de adversarul său. Contradictorialitatea reprezintă dreptul fiecărei părți de a participa la prezentarea, argumentarea și dovedirea pretențiilor sau apărărilor sale, precum și dreptul de a discuta și combate susținerile și probele celeilalte părți. Curtea constată că inculpatul nu se bucură de posibilitatea reală de a aduce comentarii referitoare la ceea ce este avansat în fapt și în drept de către adversar, fiind limitat doar la a depune cereri și excepții scrise după consultarea rechizitoriului. În ceea ce privește partea civilă și partea responsabilă civilmente, ele sunt excluse complet din procedura de Cameră preliminară. Astfel, legiuitorul restrânge în mod absolut posibilitatea părților de a avea cunoștință și de a dezbate excepțiile ridicate din oficiu și susținerile parchetului, plasându-se într-o situație dezavantajoasă față de procuror. De asemenea, norma juridică penală trebuie să permită comunicarea către toate părțile din procesul penal a documentelor care sunt de natură să influențeze decizia judecătorului, dar și să prevadă posibilitatea tuturor acestor părți de a discuta în mod efectiv aceste lucruri. Atât părții civile, că și părții responsabile civilmente trebuie să li se acorde aceleași drepturi ca și inculpatul privitor la acest aspect.
Referitor la criticile aduse dispozițiilor art. 347 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, care reglementează contestaţia cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor în procedura Camerei preliminare, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute de art. 346 alin. (3) şi (5) din Codul de procedura penala, în răspuns la criticile aduse, Curtea reţine că aceste dispoziţii nu impietează asupra drepturilor procesuale ale procurorului şi inculpatului, astfel încât, în raport cu aceste critici, excepţia este neîntemeiată.
Art. 344 alin. (4) din Codul de procedură penală, conform căruia judecătorul de Cameră preliminară comunică cererile şi excepţiile formulate de inculpat / excepţiile ridicate din oficiu parchetului, care poate răspunde în scris, este neconstituţional întrucât procurorul are acces la cererile şi excepţiile formulate de inculpat ori excepţiile ridicate din oficiu, pe când inculpatului nu i se comunică nici excepţiile ridicate din oficiu de către instanţă, nici răspunsul parchetului la acestea => Actele vor fi comunicate și inculpatului, părții civile și părții responsabile civilmente (trebuie să aibă aceleași drepturi ca inculpatul).
Art. 345 alin. (1) şi în art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit cărora judecătorul de Cameră preliminară se pronunţă „fără participarea procurorului şi a inculpatului”, este neconstituţional => Judecătorul de Cameră preliminară se pronunță cu participarea procurorului și în prezența inculpatului, în camera de consiliu.
Art. 347 alin. (3) din Codul de procedură penală, potrivit căruia procedura desfăşurată în Camera preliminară nu se realizează potrivit unei proceduri orale în care părţile din proces să-şi poată expune susţinerile, ci pe baza celor depuse în scris de către inculpat şi a răspunsului parchetului, este neconstituțional => Procedura de Cameră preliminară se desfășoară în condiții de oralitate și contradictorialitate.
DECIZIA Nr. 552 din 2015
Curtea reține separația funcțiilor judiciare pe care legea de procedură penală o reglementează în prevederile sale, acestea împărțindu-se după cum urmează: funcţia de urmărire penală, funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală, funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată şi funcţia de judecată. Mai mult, legea prevede, în articolul 3 alineatul 3 că exercitarea unei funcţii judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcţii judiciare. De la această regulă, legea dispune, prin teza a doua a aceluiași articol din Codul de procedură penală, o excepţie, conform căreia funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată este compatibilă cu funcţia de judecată – astfel că judecătorul de Cameră preliminară poate să participe, în toate cazurile, și la judecarea cauzei pe fond în primă instanță. Curtea împarte acest context în două ipoteze distincte, astfel:
Prima ipoteză priveşte judecătorul care a verificat legalitatea trimiterii în judecată și care, în urma verificării legalităţii soluţiei de trimitere în judecată, a dispus începerea judecăţii – el este compatibil să exercite funcţia de judecată în cauză. Cu privire la această ipoteza, instanța de contencios administrativ s-a pronunțat în sensul că este în interesul înfăptuirii actului de justiţie ca acelaşi judecător care a verificat atât competenţa şi legalitatea sesizării, cât şi legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală să se pronunţe şi pe fondul cauzei, altfel judecătorul fondului ar fi privat de posibilitatea, esenţială în buna administrare a cauzei, de a aprecia el însuşi asupra legalităţii urmăririi penale şi a administrării probelor şi de a decide asupra întregului material probator pe care îşi va întemeia soluţia. Luând în considerare acestea, Curtea a arătat că simplul fapt pentru judecător de a fi luat o decizie înaintea procesului nu poate fi considerat întotdeauna că ar justifica, în sine, o bănuială de parţialitate în privinţa sa.
A doua ipoteză priveşte judecătorul care a verificat legalitatea soluţiei de netrimitere în judecată. Cu privire la acest fapt, Codul de procedură penală prevede că, în cauzele în care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, judecătorul de Cameră preliminară verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, exclude probele nelegal administrate ori, după caz, sancţionează, potrivit art. 280-282 din acelaşi cod, actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii şi admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi dispune începerea judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, când probele legal administrate sunt suficiente, trimiţând dosarul spre repartizare aleatorie. În această situaţie particulară, actul de sesizare a instanţei îl reprezintă, prin excepţie de la principiul separaţiei funcţiilor judiciare, încheierea judecătorului de Cameră preliminară de începere a judecăţii. Curtea transmite la definiția și înțelesul noțiunii de „acuzație în materie penală”, susținând că încheierea pronunţată de judecătorul de Cameră preliminară în această ipoteză are valenţele unei acuzaţii în materie penală. Mai mult, dispoziţiile art. 64 alin. (5) din Codul de procedură penală prevăd că judecătorul care a participat la soluţionarea plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată nu poate participa, în aceeaşi cauză, la judecata în fond sau în căile de atac. Astfel, judecătorul este incompatibil să judece în cadrul completului de judecată nu numai în situaţia pronunţării încheierii de începere a judecăţii, ci în orice situaţie în care, în calitate de judecător de cameră preliminară a soluţionat o plângere împotriva soluţiei procurorului de neurmărire sau de netrimitere în judecată, indiferent că a dispus începerea judecăţii sau a restituit cauza procurorului, care după completarea urmăririi penale a dispus trimiterea în judecată. În acest sens, ICCJ a statuat, printr-o Decizie a sa, că judecătorul, care, prin încheiere, admite plângerea, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi reţine cauza spre judecare, apreciind că probele existente la dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei, devine incompatibil să soluţioneze fondul acesteia. Însăși Curtea Constituțională a constatat, printr-o Decizie anterioară a sa, că, potrivit art. 64 alin. (5) şi alin. (6) din Codul de procedură penală, judecătorul care a participat la soluţionarea plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată nu poate participa în aceeaşi cauză la judecata în fond sau în căile de atac, iar judecătorul care s-a pronunţat cu privire la o măsură supusă contestaţiei nu poate participa la soluţionarea contestaţiei.
Astfel, comparând cele două ipoteze distincte, Curtea constată că, spre deosebire de procedura prevăzută de art. 342 şi următoarele din Codul de procedură penală, unde acuzaţia în materie penală a fost realizată deja, în cazul plângerilor formulate împotriva soluţiilor de netrimitere sau neurmărire penală dispuse de procuror, judecătorul de cameră preliminară astfel competent nu poate să exercite şi funcţia de judecată pe fond, întrucât caracterul sui generis al încheierii pronunţate în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală preia în mod vădit activitatea specifică exercitării funcţiei de urmărire penală.
Art. 3 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, conform căruia exercitarea funcţiei de verificare a legalităţii netrimiterii în judecată este compatibilă cu exercitarea funcţiei de judecată, este neconstituţional => În situația în care judecătorul de Cameră preliminară verifică legalitatea unei soluții de netrimitere în judecată dispuse de procuror, el NU este compatibil se exercite și funcția de judecată în cauză în cazul în care admite plângerea (împotriva acelei soluții de netrimitere în judecată) și dispune începerea judecății.
DECIZIA Nr. 554 din 2017
Referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală
Excepția de neconstituționalitate are ca obiect dispozițiile articolului 282 alineatul 2 din Codul de procedură penală.
Art. 282 Codul de procedură penală are următorul conținut:
„(1) Încălcarea oricăror dispoziții legale în afara celor prevăzute la art. 281 determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinței legale s-a adus o vătămare drepturilor părților ori ale subiecților procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desființarea actului.
(2) Nulitatea relativă poate fi invocată de procuror, suspect, inculpat, celelalte părți sau persoana vătămată, atunci când există un interes procesual propriu în respectarea dispoziției legale încălcate.”
În argumentarea excepției de neconstituționalitate se susține că dispozițiile legale criticate nu permit judecătorului de Cameră preliminară să invoce din oficiu nulitățile relative cu privire la actul de sesizare a instanței și cu privire la legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală. În sprijinul acestor susțineri se invocă articolele 1 alineatul 5 din Constituție „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.”, și articolul 21 alineatul 3 din Constituție „Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.”
Curtea Constituțională statuează că legea procesuală penală distinge între probă, mijloc de probă și procedeu probatoriu. Excluderea probelor nu este o sancțiune de sine stătătoare, ci este un defect al constatării nulității mijlocului de probă sau procedeului probatoriu prin care este transpusă respectivă aprobă în dosarul de urmărire penală. Astfel, o probă este considerată nelegală dacă mijlocul de probă sau procedeul probatoriu prin care ia fost obținută este nelegal, și se are în vedere nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probă respective. Drept consecință a acestei nelegalități, se atrage sancțiunea nulității relative sau nulității absolute. Dat fiind că faza procesuală a Camerei preliminare are un rol foarte important în stabilirea legalității administrării probelor și a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală, aceste lucruri având o influență directă asupra desfășurării judecății pe fond, putând fi chiar decisive în stabilirea vinovăției sau nevinovăției inculpatului, Curtea Constituțională constată că judecătorul de Cameră preliminară, având acest rol deosebit de important și decisiv, trebuie să dispună de libertatea de a invoca chiar și din oficiu nulitățile relative.
Art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală, conform căruia judecătorul de Cameră preliminară nu poate să invoce din oficiu nulitățile relative în cadrul procedurii de Cameră preliminară, este neconstituțional => Judecătorul de Cameră preliminară are libertatea de a invoca din oficiu chiar și nulitățile relative, nu doar pe cele absolute.
DECIZIA Nr. 802 din 2017
Referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 342 și art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală
Obiectul excepției de neconstituționalitate este reprezentat de dispozițiile articolului 342 și articolului 345 alineatul 1 din Codul de procedură penală.
Articolul 342 din Codul de procedură penală are următorul conținut: „Obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.”;
Articolul 345 alineatul 1 din Codul de Procedură Penală are următorul conținut: „La termenul stabilit conform art.344 alin.(4), judecătorul de Cameră preliminară soluționează cererile și excepțiile formulate ori excepțiile ridicate din oficiu, în camera de consiliu, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul de urmărire penală și a oricăror înscrisuri noi prezentate, ascultând concluziile părților și ale persoanei vătămate, dacă sunt prezente, precum și ale procurorului.”, care nu permite judecătorului de Cameră preliminară, în soluționarea cererilor și excepțiilor formulate ori excepțiilor ridicate din oficiu, să administreze alte mijloace de probă în afară oricăror înscrisuri noi prezentate.
Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată în cadrul unui dosar de pe rolul Tribunalului București, Secția 1 penală, aflat în faza procesuală de verificare a legalității sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală.
În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că nelegalitatea administrării unor mijloacele de probă nu se poate demonstra în procedura de Cameră preliminară doar prin înscrisuri noi, probele neputând avea o valoare dinainte stabilită. Rolul judecătorului este acela de a da valoare și a analiză atât legalitatea, cât și temeinicia probelor la sfârșitul cercetării judecătorești. În procedura de Cameră preliminară nu se analizează legalitatea probelor în mod public, nemijlocit și contradictoriu, așa cum se întâmplă în faza de judecată. Astfel, este neconstituțional să se dea statut de probă legală în Camera preliminară unei probe care ar putea fi constatată că fiind obținută nelegal în urmă cercetării judecătorești. Se mai susține că există situații în care probele obținute nu pot fi dovedite cu înscrisuri, iar limitarea pe care o aduce articolul 345 alineatul 1 din Codul de Procedură Penală îl pune pe judecătorul de Cameră preliminară în imposibilitatea de a stabili legalitate a probelor administrate în faza de urmărire penală în anumite situații. Astfel, poate fi încălcat dreptul părților la un proces echitabil vizând egalitatea armelor. În susținerea excepției de neconstituționalitate se invocă articolul 1 alineatul 5 din Constituție, potrivit căruia respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie în România; articolul 21 alineatul 3 referitor la dreptul părților la un proces echitabil; articolul 11 și articolul 20 din Constituție prin raportare la articolul 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la un proces echitabil.
Curtea Constituțională reține faptul că obiectul Camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Obiectivul procedurii de Cameră preliminară este reprezentat de ideea de a stabili dacă urmărirea penală și rechizitoriul sunt apte să declanșeze faza de judecată sau trebuie refăcute, iar în cazul în care se începe judecată, de a stabili care sunt actele asupra cărora aceasta va purta. În lumina acestui lucru, judecătorul de Cameră preliminară se pronunță asupra aspectelor de legalitate în ceea ce privește probele administrate, nu asupra aspectelor legate de temeinicia acuzației – cu privire la aprecierea aspectelor legate de temeinicia acuzației se pronunță instanța de judecată în faza de judecată, când se analizează fondul cauzei. De asemenea, prin raportare la la nivel european, Curtea Constituțională constată că instanța europeană a statuat, în jurisprudența sa, aspectele care presupun posibilitatea părților de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invocă în apărarea lor fapte sau împrejurări, ceea ce presupune administrarea oricăror mijloace de probă care ar demonstra nelegalitatea probatoriilor propuse de organele de urmărire penală, în cadrul procedurii de Cameră preliminară. Dispozițiile care stabilesc că judecătorul de Cameră preliminară soluționează cererile și excepțiile formulate de părți și persoană vătămată doar pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul de urmărire penală și a oricăror înscrisuri noi prezentate pun părțile și persoană vătămată în imposibilitate obiectivă de a contesta în mod efectiv legalitatea probelor. Mai mult decât atât, în ceea ce privește materia nulităților, excluderea probelor de către judecătorul de Cameră preliminară este condiționată de constatarea nulității actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea probei respective, sau prin care aceasta a fost administrată în cursul urmăririi penale – în cazul nulităților relative, care constituie regulă, este necesară și dovedirea existenței unei vătămări a drepturilor părților care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desființarea actului, iar această vătămare nu transpare întotdeauna din lucrările și materialul dosarului de urmărire penală și nici nu poate fi dovedită întotdeauna doar prin înscrisurile noi prezentate de către părți sau persoană vătămată.
Într-o decizie anterioară a să, Curtea Constituțională a reținut că legiuitorul a încălcat dreptul părților la un proces echitabil în componența să privind contradictorialitatea, oralitatea și egalitatea de arme prin prevederile conform cărora judecătorul de Cameră preliminară se pronunță fără participarea procurorului și a inculpatului, statuând astfel că procedura de Cameră preliminară trebuie să se desfășoare în mod oral și contradictoriu pentru a asigura contactul nemijlocit între judecător și părți. Ulterior acestei Decizii, în practică s-a admis posibilitatea de a se administra orice mijloace de probă în cadrul procedurii de Cameră preliminară pentru verificarea condițiilor în care probele cu privire la care s-au ridicat excepții au fost administrate în faza de urmărire penală. Însăși Curtea Constituțională a constatat că în procedura de Cameră preliminară se pot administra probe pentru a se face dovadă că anumite probe din rechizitorul sunt obținute nelegal sau neloial. Pentru a se pune în concordanță dispozițiile Codului de procedură penală cu noile constatări ale Curții, articolul 345 alineatul 1 a obținut următorul conținut: „La termenul stabilit conform art.344 alin.(4), judecătorul de Cameră preliminară soluționează cererile și excepțiile formulate ori excepțiile ridicate din oficiu, în camera de consiliu, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul de urmărire penală și a oricăror înscrisuri noi prezentate, ascultând concluziile părților și ale persoanei vătămate, dacă sunt prezente, precum și ale procurorului.” Însă, aceste noi prevederi ale articolului 345 alineatul 1 statuează în continuare că probele ce pot fi administrate în cadrul procedurii de Cameră preliminară sunt înscrisurile, limitând astfel independența judecătorului de Cameră preliminară în realizarea actului de justiție, dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil al părților și persoanei vătămate. Curtea Constituțională constată neconstituționalitatea dispozițiilor care nu permit judecătorului de Cameră preliminară să administreze alte mijloace de probă în afară oricăror înscrisuri noi prezentate în soluționare a cererilor și excepțiilor formulate sau excepțiilor ridicate din oficiu. Art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, conform căruia judecătorul de Cameră preliminară nu poate să administreze alte mijloace de probă în afara oricăror înscrisuri noi prezentate în soluționarea cererilor și excepțiilor formulate sau excepțiilor ridicate din oficiu, este neconstituțional => Judecătorul de Cameră preliminară poate administra orice mijloace de probă.
În ceea ce privește articolul 342 din Codul de Procedură Penală, excepția de neconstituționalitate care vizează aceste dispoziții este respinsă ca neîntemeiată întrucât curtea Constituțională constată că acestea au mai fost supuse controlului de constituționalitate.
DECIZIA Nr. 437 din 2017
Referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 348 alin. (2) din Codul de procedură penală, despre măsurile preventive în procedura de Camera preliminară
Curtea Constituțională este sesizată cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 348 din Codul de procedură penală , excepție ridicată din oficiu de Curtea de Apel București – Secția a II-a penală, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 348 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepție ridicată din oficiu de Tribunalul Arad – Secția penală.
Art. 348 din Codul de procedura penală are următorul cuprins: „(1) Judecătorul de Cameră preliminară se pronunță, la cerere sau din oficiu, cu privire la luarea, menținerea, înlocuirea, revocarea sau încetarea de drept a măsurilor preventive. (2) În cauzele în care față de inculpat s-a dispus o măsură preventivă, judecătorul de Cameră preliminară verifică legalitatea și temeinicia măsurii preventive, procedând potrivit dispozițiilor art. 207 (cu privire la procedura verificării măsurilor preventive în procedura de Camera preliminară)”
Art. 207 din Codul de procedura penală, la care face trimitere art. 348 are, la rândul sau, următoarele prevederi:
„Verificarea măsurilor preventive în procedura de Cameră preliminară
(1) Când procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului faţă de care s-a dispus o măsură preventivă, rechizitoriul, împreună cu dosarul cauzei, se înaintează judecătorului de Cameră preliminară de la instanţa competentă, cu cel puţîn 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia.
(2) În termen de 3 zile de la înregistrarea dosarului, judecătorul de Cameră preliminară verifică din oficiu legalitatea şi temeinicia măsurii preventive, înainte de expirarea duratei acesteia, cu citarea inculpatului.
(3) Dispoziţiile art. 235 alin. (4)-(6) se aplică în mod corespunzător.
(4) Când constată că temeiurile care au determinat luarea măsurii se menţîn sau există temeiuri noi care justifică o măsură preventivă, judecătorul de Cameră preliminară dispune prin încheiere menţinerea măsurii preventive faţă de inculpat.
(5) Când constată că au încetat temeiurile care au determinat luarea sau prelungirea măsurii arestării preventive şi nu există temeiuri noi care să o justifice ori în cazul în care au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii preventive, judecătorul de Cameră preliminară dispune prin încheiere revocarea acesteia şi punerea în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.
(6) În tot cursul procedurii de Cameră preliminară, judecătorul de Cameră preliminară, din oficiu, verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive şi a măsurii arestului la domiciliu. Dispoziţiile alin. (2)-(5) se aplică în mod corespunzător.”
Se susține că textul criticat contravine prevederilor constituționale ale art. 16 referitoare la egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (1) și (2) cu privire la accesul liber la justiție, art. 23 referitoare la libertatea individuală, art. 24 cu privire la dreptul la apărare și art. 129 referitoare la folosirea căilor de atac.
Curtea reține că dispozițiile art. 348 alin. (2) din Codul de procedură penală au fost modificate prin pct. 15 al articolului unic al Legii nr. 75/2016 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală. Dispozițiile art. 348 alin. (2) din Codul de procedură penală, în formă lor anterioară modificării mai sus referite, au făcut obiectul Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 5 din 8 decembrie 2014 privind examinarea recursului în interesul legii vizând interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 348 din Codul de procedură penală privind competența de a se pronunța asupra măsurilor preventive pe durata soluționării contestației. Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că judecătorul de Cameră preliminară de la instanța sesizată prin rechizitoriu, a cărui încheiere prin care s-a dispus începerea judecății a fost atacată cu contestație, are competența de a se pronunța asupra măsurilor preventive, conform dispozițiilor legale care reglementează măsurile preventive în procedura de Cameră preliminară, până la soluționarea contestației prevăzute în art. 347 din Codul de procedură penală.
Art. 347 – Contestaţia
(1) În termen de 3 zile de la comunicarea încheierii prevăzute la art. 346 alin. (1), procurorul şi inculpatul pot face contestaţie cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute la art. 346 alin. (3)-(5).
(2) Contestaţia se judecă de către judecătorul de Cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară celei sesizate. Când instanţa sesizată este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, contestaţia se judecă de către completul competent, potrivit legii.
(3) Dispoziţiile art. 343-346 se aplică în mod corespunzător.
În urmă modificării art. 348 alin. (2) din Codul de procedură penală, prin Legea nr. 75/2016, competența de a se pronunța cu privire la măsurile preventive revine judecătorului de Cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară ori completului competent de la Înalta Curte de Casație și Justiție, (în cazul în care instanța sesizată prin rechizitoriu este Înalta Curte de Casație și Justiție), învestit cu soluționarea contestației. «(2) În cauzele în care faţă de inculpat s-a dispus o măsură preventivă, judecătorul de Cameră preliminară de la instanţa sesizată cu rechizitoriu sau, după caz, judecătorul de Cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară ori completul competent de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, învestit cu soluţionarea contestaţiei, verifică legalitatea şi temeinicia măsurii preventive, procedând potrivit dispoziţiilor art. 207.»
Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 75/2016 prin care s-au modificat, așa cum am arătat mai sus, dispozițiile art. 348 alin. (2) din Codul de procedura penală, toate incidentele procedurale referitoare la măsurile preventive – apărute între dată pronunțării încheierii judecătorului de Cameră preliminară de la instanța sesizată cu rechizitoriu, împotriva căreia a fost formulată contestație, și data soluționării respectivei contestații de către judecătorul de Cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară – erau soluționate de judecătorul de Cameră preliminară care a pronunțat încheierea contestată. În urmă modificării, competența de a se pronunța cu privire la măsurile preventive, în intervalul de timp mai sus arătat, revine judecătorului de Cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară ori completului competent de la Înalta Curte de Casație și Justiție, în cazul în care instanța sesizată prin rechizitoriu este Înalta Curte de Casație și Justiție, învestit cu soluționarea contestației. Întreg acest mecanism este contrar regulii conform căreia în soluționarea contestației împotriva încheierii judecătorului de Cameră preliminară nu pot fi invocate sau ridicate din oficiu alte cereri sau excepții decât cele invocate sau ridicate din oficiu în fața judecătorului de Cameră preliminară în procedura desfășurată în fața instanței sesizate cu rechizitoriu, cu excepția cazurilor de nulitate absolută. Mai mult decât atât, Codul de procedură penală nu prevede posibilitatea promovării unei căi de atac împotriva încheierii prin care este soluționată contestația, astfel că judecătorul de Cameră preliminară de la instanța superioară se pronunță în primă și ultimă instanță asupra măsurilor preventive. Curtea Constituțională consideră că lipsa unei căi de atac împotriva încheierii prin care judecătorul de Cameră preliminară de la instanța superioară celei sesizate cu rechizitoriul se pronunță, în primă instanță, asupra unor măsuri preventive dispuse în cauză, creează discriminare sub aspectul dreptului de a exercită căile de atac, drept prevăzut de lege. Această discriminare se manifestă între persoanele împotriva cărora au fost dispuse măsuri preventive în cursul urmăririi penale și al procedurii Camerei preliminare și asupra cărora s-a pronunțat judecătorul de Cameră preliminară de la instanța sesizată cu rechizitoriu, printr-o încheiere ce poate fi contestată, și persoanele în privința cărora au fost dispuse măsuri preventive, în aceleași etape procesuale, dar asupra cărora judecătorul de Cameră preliminară de la instanța superioară celei sesizate prin rechizitoriu se pronunță în primă instanță și care nu au dreptul de a exercită o cale de atac împotriva încheierii astfel formulate. Ori, principiul egalității în fața legii (prevăzut la art. 16 din Constituție) presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, iar reglementarea unor reguli specifice este permisă doar în cazul unor diferențe de situații, diferențe care trebuie să fie obiective și clare. În cazul de față, diferența nu este de natură să justifice diferența de tratament juridic instituită de legiuitor cu privire la dreptul de a exercită calea de atac a contestației împotriva încheierilor, diferența de tratament juridic criticată în susținerea excepției nefiind justificată de un criteriu obiectiv și rezonabil. Mai mult, lipsa contestației, în oricare dintre situațiile procesuale în care se dispune cu privire la măsurile preventive, ar echivala cu lipsirea inculpatului de dreptul de acces liber la justiție și de dreptul la apărare. În cazul dispunerii unei măsuri preventive privative de libertate, lipsa căii de atac împotriva hotărârii sau a încheierii prin care această este luată este de natură a încălca dispozițiile art. 23 din Constituție referitoare la libertatea individuală. => Curtea Constituțională consideră că trebuie să existe o cale de atac împotriva încheierii prin care judecătorul de Camera preliminară dispune cu privire la măsurile preventive.
Curtea Constituțională a constatat că, în art. 348 alin. (2) din Codul de procedură penală, sintagma „sau, după caz, judecătorul de Cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară ori completul competent de la Înalta Curte de Casație și Justiție, învestit cu soluționarea contestației” este neconstituțională => În cazul în care față de inculpat s-a dispus o măsură preventivă, urmând să fie sesizat judecătorul de Cameră preliminară, verificarea legalității și temeiniciei măsurii se va face de către acest judecător, iar în cazul în care cauza se află în procedura contestației, verificarea este de competența judecătorului de Cameră preliminară de la instanța sesizată prin rechizitoriu.
DECIZIA Nr. 88 din 2019
Referitoare la dispozițiile art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală raportat la art. 281 alin. (1) lit. f) din Cod
Excepția de neconstituționalitate invocată are următorul obiect:
Art. 281 – Nulitatea absolută, alin. (4) lit. a):
„(4) Încălcarea dispozițiilor legale prevăzute la alin. (1) lit. e) și f) trebuie invocată:
a) până la încheierea procedurii în Camera preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare;”
Raportat la 281 alin. (1) lit. f):
„(1) Determină întotdeauna aplicarea nulității încălcarea dispozițiilor privind:
f) asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum și a celorlalte părți, atunci când asistența este obligatorie.”
Se susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (5), potrivit căruia, în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie, art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 referitor la accesul liber la justiție, art. 24 alin. (1) potrivit căruia dreptul la apărare este garantat și art. 53 referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți.
Curtea reține că, prin legiferarea unui termen înăuntrul căruia se poate invoca nulitatea absolută în cazul neasistării de către un apărător, deși legea prevede obligativitatea acestui lucru, se ajunge la o situație contradictorie. Astfel, legiuitorul instituie un termen care limitează posibilitatea invocării nulității absolute, deși prezumă absolut că persoana prezentă la dezbateri necesită asistența unui avocat pentru a putea realiza o apărare efectivă, apărare care presupune inclusiv invocarea nulităților. Or, inclusiv în jurisprudența instanțelor judecătorești s-a reținut că dreptul la o apărare efectivă ocupă un loc central în derularea procesului penal, importanța lui constând în faptul că toate celelalte drepturi ar rămâne derizorii, fără garanții procedurale, autoritățile judiciare având obligația de a asigura acest drept. Asigurarea reală a apărării este o garanție, o premisă sigură a cercetării obiective și complete a probelor, o condiție sine qua non a aflării adevărului, a apărării drepturilor și intereselor legale ale acuzatului, creând condiții necesare emiterii unei sentințe legale și temeinice. Curtea constată că prin instituirea unui termen înăuntrul căruia se poate ridica excepția nulității absolute în cazul neasistării de către un apărător în faza procedurii Camerei preliminare, deși legea prevedea obligativitatea acestui lucru, legiuitorul golește de conținut însuși dreptul fundamental la apărare, asigurat prin asistarea de către un avocat numit din oficiu, în cazurile expres prevăzute de lege. Astfel, deși nerespectarea obligației de către organul judiciar este sancționată de legiuitor cu nulitatea absolută, sancțiunea aplicabilă apare ca fiind lipsită de eficiență în condițiile instituirii unui termen (încheierea procedurii în Camera preliminară) până la care se poate invoca nulitatea absolută ce decurge din nerespectarea în faza Camerei preliminare a dispoziției referitoare la obligativitatea asistării de către avocat.
Astfel, Curtea Constituțională admite excepția de neconstituționalitate și constată că dispozițiile art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală raportat la art. 281 alin. (1) lit. f) din același act normativ sunt neconstituționale.
Bibliografie:
https://www.ccr.ro/wp-content/uploads/2020/07/Decizie_437_2017.pdf
https://www.ccr.ro/jurisprudenta-decizii-de-admitere/
https://lege5.ro/Gratuit/geztkobvha/camera-preliminara-codul-de-procedura-penala?dp=gqztimjsgezdm
http://www.cdep.ro/pls/dic/site2015.page?den=act2_1&par1=2#t2c1s0sba20
https://legeaz.net/noul-cod-procedura-penala-ncpp/art-348
https://www.ccr.ro/wp-content/uploads/2020/07/Decizie_802_2017.pdf
http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/163600
Drept procesual penal, Partea Speciala, Ediția 2, revăzută și adăugită – Anastasiu Crișu
No Comments Yet!
You can be first to comment this post!